1 (Întru sfârșit, lui Iditum, o cântare a lui David.) Zis-am: "Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea; pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea".
2 Amuțit-am și m-am smerit și nici de bine n-am grăit și durerea mea s-a înnoit.
3 Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu și în cugetul meu se va aprinde foc.
4 Grăit-am cu limba mea: "Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârșitul meu, și numărul zilelor mele care este, ca să știu ce-mi lipsește".
5 Iată, cu palma ai măsurat zilele mele și statul meu ca nimic înaintea Ta. Dar toate sunt deșertăciuni; tot omul ce viază.
6 Deși ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori și nu știe cui le adună pe ele.
7 Și acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Și statul meu de la Tine este.
8 De toate fărădelegile mele izbăvește-mă; ocară celui fără de minte nu mă da.
9 Amuțit-am și n-am deschis gura mea, că Tu ești Cel ce m-ai făcut pe mine.
10 Depărtează de la mine bătăile Tale. De tăria mâinii Tale, eu m-am sfârșit.
11 Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om și ai subțiat ca pânza de păianjen sufletul său; dar în deșert se tulbură tot pământeanul.
12 Auzi rugăciunea mea, Doamne, și cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci, căci străin sunt eu la Tine și străin ca toți părinții mei.
13 Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce și de a nu mai fi.