© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 114. Guvernarea planetară a serafimilor |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 116. Atotputernicul suprem |
115:0.1 CU Dumnezeu Tatăl, marea relaţie este filiaţia. Cu Dumnezeu Supremul, înfăptuirea este condiţia prealabilă pentru statut - trebuie să faci ceva precum şi să fii ceva.
115:1.1 Intelectele parţiale, incomplete şi în evoluţie ar fi neputincioase în universul principal, incapabile să formeze chiar şi cel mai rudimentar tipar raţional de gândire, dacă orice minte, superioară sau inferioară, nu ar avea aptitudinea înnăscută de a forma un cadru universal în care ea să poată gândi. Dacă mintea nu poate ajunge la concluzii veritabile şi nu poate pătrunde până la originile veritabile, ea va fi infailibil determinată să închipuie concluzii şi să născocească origini, pentru a avea un mijloc de a gândi logic în cadrul acestor ipoteze create în mod mental. Astfel de cadre universale pentru gândirea creaturilor sunt indispensabile operaţiunilor intelectuale raţionale însă, fără nici o excepţie, ele sunt într-un grad mai mic sau mai mare, eronate.
115:1.2 Cadrele conceptuale ale universului nu sunt decât relativ adevărate. Ele sunt utile eşafodaje care trebuie în cele din urmă să cedeze locul expansiunii înţelegerii cosmice crescânde. Modurile de a înţelege adevărul, frumuseţea şi bunătatea, moralitatea, etica, datoria, iubirea, divinitatea, originea, existenţa, scopul, destinul, timpul spaţiul şi chiar şi Deitatea, nu sunt decât relativ juste. Dumnezeu este cu mult, mult mai mult decât un Tată, dar Tatăl este cea mai înaltă concepţie umană despre Dumnezeu. Cu toate acestea, descrierea sub forma Tată-Fiu a relaţiilor dintre Creator şi creatură va fi sporită prin concepţiile supraumane despre Deitate la care s-a ajuns în Orvonton, în Havona şi în Paradis. Omul este obligat să gândească într-un cadru universal de muritor, dar aceasta nu înseamnă că el nu poate să-şi imagineze alte cadre mai elevate, în interiorul cărora gândirea poate să aibă loc.
115:1.3 Cu scopul de a facilita înţelegerea umană a universului universurilor, noi am numit diversele nivele ale realităţii cosmice finite, absonite şi absolute. Dintre ele, numai cel absolut este etern fără calificare, cu adevărat existenţial. Cele absonite şi cele finite sunt derivate, modificări, calificări şi atenuări ale realităţii absolute, originare şi primordiale ale infinităţii.
115:1.4 Domeniile finitului există în virtutea planului etern al lui Dumnezeu. Creaturile finite, superioare şi inferioare, pot să propună teorii, ceea ce au şi făcut, asupra necesităţii finitului în economia cosmică, dar, în ultimă instanţă, finitul există pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Nu se poate explica universul, şi o creatură finită nu poate oferi un motiv raţional pentru propria sa existenţă individuală, fără a face apel la actele anterioare şi la voinţa preexistentă a fiinţelor ancestrale, Creatori sau procreatori.
115:2.1 Din punct de vedere existenţial, nu se poate întâmpla nimic nou în nici una dintre galaxii, căci desăvârşirea infinităţii inerente lui EU SUNT este veşnic prezentă în cele şapte Absoluturi, ea este funcţional asociată în triunităţi, şi este asociată într-un mod transmisibil în triodităţi. Dar faptul că infinitatea este astfel existenţial prezentă în aceste asocieri absolute nu face deloc imposibilă realizarea de noi experienţe cosmice. Din punct de vedere al creaturilor finite, infinitatea conţine mulţi factori potenţiali, elemente comportând o posibilitate viitoare mai degrabă decât o actualitate prezentă.
115:2.2 Valoarea este un element unic în realitatea universului. Noi nu înţelegem modul în care valoarea unui lucru infinit şi divin ar putea să fie sporită, dar descoperim că semnificaţiile pot fi modificate, dacă nu sporite, chiar şi în relaţiile Deităţii infinite. Pentru universurile experienţiale, chiar şi valorile divine sunt sporite, ca actualităţi, printr-o înţelegere lărgită a semnificaţiilor realităţii.
115:2.3 Tot planul creaţiei şi al evoluţiei universale de pe toate nivelele experienţiale este aparent o problemă de conversie a potenţialelor în actuale; iar această transmutare are de-a face deopotrivă cu domeniul potenţei spaţiale, al potenţei mentale, şi al potenţei spirituale.
115:2.4 Metoda aparentă prin care posibilităţile cosmosului sunt aduse în existenţa efectivă variază de la nivel la nivel. În finit, aceasta este evoluţia experienţială, iar în absonit ea este exteriorizarea experienţială. Infinitatea existenţială include desigur totul fără rezervă, şi chiar această atotinclusivitate trebuie, neapărat, să înglobeze chiar şi posibilitatea de a face experienţe evolutive finite. Iar posibilitatea unei asemenea creşteri experienţiale devine o actualitate universală prin relaţiile triodităţilor care vin în contact cu Supremul, şi îl pătrund.
115:3.1 Cosmosul absolut este din punct de vedere conceptual fără limite. A defini întinderea şi natura acestei realităţi echivalează cu a da calificări infinităţii şi a atenua conceptul pur al eternităţii. Ideea de infinit-etern, de etern-infinit, este necalificată în întindere şi absolută în fapt. Nici o limbă a Urantiei, trecută, prezentă sau viitoare, nu este adecvată pentru a exprima realitatea infinităţii sau infinitatea realităţii. Omul, creatură finită într-un cosmos infinit, trebuie să se mulţumească cu imagini deformate şi cu concepţii înguste despre această existenţă fără limite, fără hotare, fără început şi fără sfârşit, care depăşeşte realmente facultăţile lui de înţelegere.
115:3.2 Mintea nu poate niciodată spera să priceapă conceptul unui Absolut fără a încerca mai întâi să fracţioneze unitatea acestei realităţi. Mintea unifică toate divergenţele, dar, în absenţa totală a divergenţelor, mintea nu găseşte nici o bază pentru a încerca să formuleze concepte comprehensibile.
115:3.3 Starea statică primordială a infinităţii necesită o segmentare înaintea oricărei încercări umane de a o înţelege. Infinitatea comportă o unitate a cărei expresie, în aceste pagini, a fost EU SUNT-ul - primul postulat al minţii creaturilor. Însă o creatură nu va putea niciodată să înţeleagă cum se face că această unitate devine o dualitate, o triunitate şi o diversitate, în timp ce rămâne totuşi o unitate necalificată. Omul întâmpină o problemă similară atunci când se opreşte pentru a contempla Deitatea nedivizată a Trinităţii alături de personalizarea multiplă a lui Dumnezeu.
115:3.4 Doar depărtarea omului faţă de infinitate este ceea ce îl face să exprime acest concept într-un singur cuvânt. Pe de o parte infinitatea este UNITATE, iar pe de altă parte ea este DIVERSITATE fără sfârşit şi fără limite. Observată de către inteligenţe finite, infinitatea este cel mai mare paradox al filozofiei creaturilor şi al metafizicii finite. Cu toate că, în experienţa adorării, natura spirituală a omului se extinde până la Tatăl care este infinit, maximul capacităţii sale intelectuale de înţelegere nu depăşeşte concepţia de Fiinţă Supremă. Dincolo de Suprem, conceptele sunt din ce în ce mai mult nume, şi tot mai puţin desemnări veritabile ale realităţii; ele devin tot mai mult proiecţia spre suprafinit a înţelegerii finite a creaturii.
115:3.5 O concepţie fundamentală despre nivelul absolut implică un postulat din trei faze:
115:3.6 1. Originarul. Conceptul necalificat al Primei Surse-Centru, manifestarea iniţială a EU SUNT-ului în care îşi află originea întreaga realitate.
115:3.7 2. Actualul. Uniunea celor trei absoluturi ale actualităţii, A Doua Sursă-Centru, a Treia şi cea Paradisiacă. Această trioditate a Fiului Etern, a Spiritului Infinit şi a Insulei Paradisului constituie revelaţia actuală a originalităţii Primei Surse-Centru.
115:3.8 3. Potenţialul. Uniunea celor trei absoluturi ale potenţialităţii, Absolutul Deităţii, Absolutul Necalificat şi Absolutul Universal. Această trioditate a potenţialităţii existenţiale constituie revelaţia potenţială a originalităţii Primei Surse-Centru.
115:3.9 Interasocierea Originalului, a Actualului şi a Potenţialului produce tensiunile interioare ale infinităţii, care se traduc prin posibilitatea tuturor creşterilor universului; iar creşterea este natura Septuplului, a Supremului şi a celui Ultim.
115:3.10 În asocierea Absolutului Deităţii, a Absolutului Necalificat şi a Absolutului Universal, potenţialitatea este absolută în vreme ce actualitatea este emergentă. În asocierea Surselor Centru a Doua, a Treia şi Paradisiacă, actualitatea este absolută în timp ce potenţialitatea este emergentă. În originalitatea Primei Surse-Centru nu putem spune de actualitate sau de potenţialitate nici că sunt existente nici că sunt emergente - Tatăl este.
115:3.11 Din punct de vedere al timpului, Actualul reprezintă ceea ce a fost şi ceea ce este; Potenţialul este ceea ce devine şi ceea ce va fi; Originarul este ceea ce este. Din punct de vedere al eternităţii, deosebirile dintre Originar, Actual şi Potenţial nu apar în felul acesta. Aceste calităţi triunice nu se disting astfel pe nivelele eternităţii paradisiace. În eternitate, totul este - atâta doar că nu a fost revelat totul în timp şi în spaţiu.
115:3.12 Din punct de vedere al creaturilor, actualitatea este substanţă, iar potenţialitatea este capacitate. Actualitatea există în centru, şi de acolo ea se dezvoltă în infinitatea periferică; potenţialitatea pleacă de la periferia infinităţii către interior şi converge în centrul tuturor lucrurilor. Originarul este ceea ce mai întâi cauzează, iar apoi echilibrează dublele mişcări ale ciclului realităţii, acolo unde potenţialele se metamorfozează în actuale, şi unde actualele existente iau un caracter potenţial.
115:3.13 Cele trei Absoluturi ale potenţialităţii operează pe nivelul pur etern al cosmosului; ele nu funcţionează deci niciodată ca atare pe nivelele subabsolute. Pe nivelele descendente ale realităţii, trioditatea potenţialităţii se manifestă cu cel Ultim şi asupra celui Suprem. Este posibil ca potenţialul să nu reuşească să se actualizeze în timp în parte şi pe nivelele absolute, dar niciodată în ansamblu. Voia lui Dumnezeu prevalează până la urmă; ea nu prevalează întotdeauna la nivelul individual, dar prevalează invariabil în ceea ce priveşte ansamblul.
115:3.14 În trioditatea actualităţii elementele existente ale cosmosului îşi au centrul lor; fie că este vorba de spirit, de minte sau de energie, toate sunt centrate în această asociere a Fiului, a Spiritului şi a Paradisului. Personalitatea Fiului spiritual este maestrul arhetip pentru toate personalităţile din toate universurile. Substanţa Insulei Paradisului este maestrul arhetip, Havona fiind o perfectă revelaţie a sa, iar suprauniversul o revelaţie pe cale de perfecţionare. Autorul Comun este sursa care, totodată, activează mental energia cosmică, transformă în concepte scopurile spirituale, şi integrează cauzele şi efectele matematice ale nivelelor materiale cu intenţiile şi mobilurile volitive ale nivelului spiritual. Într-un univers finit şi pentru un univers finit, Fiul, Spiritul şi Paradisul operează în cel Ultim şi asupra Ultimului după cum este condiţionat şi calificat în Suprem.
115:3.15 Actualitatea (Deităţii) este ceea ce omul caută în ascensiunea sa către Paradis. Potenţialitatea (divinitatea umană) este ceea ce omul face să apară în această căutare. Originalul este ceea ce face posibilă coexistenţa şi integrarea omului actual, a omului potenţial şi a omului etern.
115:3.16 Dinamica finală a cosmosului ţine de transferul continuu al realităţii de la potenţialitate la actualitate. În teorie, s-ar putea să fie un capăt pentru această metamorfoză, dar, în fapt, lucrul acesta este imposibil, dat fiind că Potenţialul şi Actualul sunt ambele încircuitate în Original (în EU SUNT), iar această identificare face veşnic imposibilă fixarea unei limite dezvoltării progresive a universului. Tot ceea ce este identificat cu EU SUNT-ul nu poate niciodată înceta să progreseze, căci actualitatea potenţialurilor lui EU SUNT este absolută, şi tot aşa este şi potenţialitatea actualurilor lui EU SUNT. Actualele vor deschide întotdeauna noi căi pentru ca potenţialurile, până aici imposibile, să se realizeze - nu numai că fiecare decizie umană actualizează o nouă realitate în experienţa umană, ci ea deschide, de asemenea, o nouă capacitate de creştere umană. În fiecare copil trăieşte un om, şi în fiecare om matur cunoscător de Dumnezeu rezidă cel care progresează morontial.
115:3.17 O stare statică în creştere nu poate să apară niciodată în cosmosul total, din moment ce baza creşterii - actualurile absolute - este necalificată şi de vreme ce posibilităţile de creştere - potenţialurile absolute - sunt nelimitate. În practică, filozofii universului au ajuns la concluzia că nu există nimic care să se poată considera ca o încheiere.
115:3.18 Din punct de vedere restrâns, există în realitate multe sfârşituri, terminări de activitate; dar, dintr-un punct de vedere mai larg de pe un nivel superior al universului, nu este nimic care să se sfârşească; nu sunt decât tranziţii de la o fază de dezvoltare la o alta. Cronologia majoră a maestrului univers are legătură cu diversele vârste universale: vârstele Havonei, ale suprauniversului şi ale universurilor exterioare. Totuşi, chiar şi aceste diviziuni fundamentale de relaţii secvenţiale, nu pot fi decât borne relative pe marele drum fără sfârşit al eternităţii.
115:3.19 Pătrunderea finală a adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii Fiinţei Supreme nu ar putea decât să deschidă, creaturii în progres, aceste calităţi absonite ale divinităţii ultime care depăşeşte nivelele conceptuale ale adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii.
115:4.1 Orice considerare a originilor lui Dumnezeu cel Suprem trebuie să înceapă cu Trinitatea Paradisului, căci Trinitatea este Deitatea originară, în vreme ce Supremul este o Deitate derivată. Orice considerare a creşterii Supremului trebuie să ţină cont de triodităţile existenţiale, căci ele înglobează toată actualitatea absolută şi toată potenţialitatea infinită (în conjuncţie cu Prima Sursă-Centru). Cât despre Supremul evolutiv, el este focarul culminant şi personal volitiv al transmutări - al transformării - potenţialelor în actuale în şi pe nivelul finit al existenţei. Cele două triodităţi, cea actuală şi cea potenţială, înglobează totalitatea relaţiilor reciproce de creştere din universuri.
115:4.2 Sursa Supremului se găseşte în Trinitatea Paradisului - Deitatea eternă, actuală şi nedivizată. Supremul este mai întâi de toate o persoană-spirit, iar această persoană-spirit este o ramură ieşită din trunchiul Trinităţii. Însă Supremul este în al doilea rând o Deitate a creşterii - a creşterii evolutive - iar această creştere provine din cele două triodităţi, cea actuală şi cea potenţială.
115:4.3 Dacă este dificil de înţeles că triodităţile infinite pot să funcţioneze pe nivelul finit, remarcaţi că până şi infinitatea lor trebuie să conţină în ea însăşi potenţialitatea finitului. Infinitatea înglobează toate lucrurile, de la existenţa finită cea mai umilă şi cea mai condiţionată până la realităţile necondiţionat absolute cele mai elevate.
115:4.4 Este mai puţin greu de înţeles că infinitul conţine finitul pentru a pricepe cum este acest infinit efectiv manifestat în acest finit. Dar Ajustorii Gândirii care locuiesc în oameni sunt una dintre dovezile eterne că chiar şi Dumnezeul absolut (ca absolut) poate să stabilească un contact direct cu cele mai umile şi cele mai insignifiante creaturi volitive din univers, şi el îl stabileşte efectiv.
115:4.5 Triodităţile care înglobează colectiv actualul şi potenţialul se manifestă pe nivelul finit în conjuncţie cu Fiinţa Supremă. Tehnica acestor manifestări este atât directă, cât şi indirectă: directă în măsura în care relaţiile triodităţii se repercutează direct în Suprem, şi indirectă în măsura în care ele provin de la nivelul exteriorizat al absonitului.
115:4.6 Realitatea Supremului, care este totalul realităţii finitului, este în curs de creştere dinamică între potenţialurile necalificate ale spaţiului exterior şi actualurile necalificate din centrul tuturor lucrurilor. Domeniul finit devine astfel un fapt prin cooperarea agenţilor absoniţi ai Paradisului şi ai Personalităţilor Creatoare Supreme ale timpului. Actul de a face să se maturizeze posibilităţile calificate ale celor trei mari Absoluturi potenţiale este funcţiunea absonită a Arhitecţilor Maestrului Univers şi a asociaţilor lor transcendentali. Când aceste eventualităţi au ajuns la un anumit punct de maturizare, Personalităţile Creatoare Supreme se ivesc din Paradis pentru a aborda sarcina multimilenară de a aduce universul în evoluţie la o existenţă faptică.
115:4.7 Creşterea Supremaţiei decurge din triodităţi; persoana-spirit a Supremului decurge din Trinitate; însă prerogativele puterii celui Atotputernic se întemeiază pe succesul divinităţii Dumnezeului Septuplu, în vreme ce joncţiunea prerogativelor de putere a Atotputernicului Suprem cu persoana-spirit a lui Dumnezeu Supremul se efectuează graţie ajutorului Autorului Comun. Acesta din urmă este cel care dăruieşte mintea Supremului ca factor de conjuncţie în această Deitate evolutivă.
115:5.1 Fiinţa Supremă depinde absolut de existenţa şi de acţiunea trinităţii Paradisului pentru realitatea naturii sale personale şi spirituale. În timp ce creşterea Supremului este o problemă a relaţiilor de triodităţi, personalitatea-spirit a lui Dumnezeu Supremul depinde şi provine de la Trinitatea Paradisului. Aceasta din urmă subzistă întotdeauna ca sursă-centru absolută de stabilitate infinită şi perfectă în jurul căreia creşterea evolutivă a Supremului se dezvoltă progresiv.
115:5.2 Funcţiunea Trinităţii este legată de cea a Supremului, căci Trinitatea funcţionează pe toate nivelele, (pe totalitatea acestora) inclusiv pe nivelul funcţiunii Supremaţiei. Însă, la fel cum epoca Havonei cedează locul epocii suprauniversurilor, tot astfel acţiunea care se poate discerne a Trinităţii în calitate de creatoare imediată cedează locul actelor creatoare ale copiilor Deităţilor Paradisului.
115:6.1 Trioditatea actualităţii continuă să funcţioneze direct în epocile posterioare Havonei; gravitaţia Paradisului pricepe unităţile de bază ale existenţei materiale; gravitaţia spirituală a Fiului Etern acţionează direct asupra valorilor fundamentale ale existenţei spirituale; iar gravitaţia mentală a Autorului Comun pune stăpânire infailibil pe toate semnificaţiile vitale ale existenţei intelectuale
115:6.2 Însă, pe măsură ce fiecare stadiu creativ îşi extinde activitatea în spaţiul neexplorat, funcţiile sale şi existenţa sa se găsesc din ce în ce mai departe de acţiunea directă a forţelor creatoare şi a personalităţilor divine care se află în amplasamentul central - Insula absolută a Paradisului şi Deităţile infinite rezidente acolo. Aceste nivele succesive de existenţă cosmică devin aşadar tot mai dependente de dezvoltările din interiorul celor trei Absoluturi ale potenţialităţii infinităţii.
115:6.3 Fiinţa Supremă înglobează posibilităţi de slujire cosmică care nu sunt aparent manifestate în Fiul Etern, în Spiritul infinit, sau în realităţile nepersonale ale Insulei Paradisului. Această afirmaţie este făcută ţinând cum se cuvine seama de caracterul absolut al acestor trei actualităţi fundamentale, dar creşterea Supremului nu este fondată numai pe actualităţile Deităţii şi ale Paradisului, ci participă totodată la dezvoltările interioare ale Absolutului Deităţilor, ale Absolutului Universal şi ale Absolutului Necalificat.
115:6.4 Supremul nu numai că creşte pe măsură ce Creatorii şi creaturile universurilor în evoluţie ajung să se asemene lui Dumnezeu, dar această Deitate finită face şi experienţa unei creşteri care rezultă din stăpânirea posibilităţilor finite ale marelui univers de către creaturi şi Creatori. Mişcarea Supremului este dublă: în intensitate către Paradis şi Deitate, iar în întindere către nemărginirea Absoluturilor de potenţial.
115:6.5 În cursul prezentei vârste a universului, această dublă mişcare se revelează în personalităţile descendente şi ascendente ale marelui univers. Personalităţile Creatoare Supreme, precum şi toţi divinii lor asociaţi, reflectă mişcarea centrifugă şi divergentă a Supremului, în timp ce pelerinii ascendenţi ai celor şapte suprauniversuri indică tendinţa centripetă şi convergentă a Supremaţiei.
115:6.6 Deitatea finită caută întotdeauna o dublă corelaţie interioară către Paradis şi Zeităţile lui, şi exterioară către infinitate şi Absoluturile care se găsesc conţinute în ea. Puternica erupţie a divinităţii creative a Paradisului care se personalizează în Fii Creatori şi îşi manifestă puterea în controlorii de putere, indică o vastă revărsare a Supremaţiei peste domeniile potenţialităţii, în vreme ce interminabila procesiune a creaturilor ascendente ale marelui univers asistă la puternicul imbold interior al Supremaţiei către unitatea cu Deitatea paradisului.
115:6.7 Fiinţele umane au învăţat că mişcarea invizibilului poate uneori să fie zărită prin observarea efectului ei asupra vizibilului. Cât despre noi în universuri, am învăţat de multă vreme să detectăm mişcările şi tendinţele Supremaţiei observând modul în care aceste evoluţii se repercutează în personalităţile şi în tiparele marelui univers.
115:6.8 Fără a fi siguri de aceasta, noi credem că Supremul, ca reflecţie finită a Deităţii Paradisului, a pornit o înaintare eternă în spaţiul exterior. Totuşi, în calitate de calificare a celor trei Absoluturi potenţiale ale spaţiului exterior, această Fiinţă Supremă caută perpetuu coerenţa paradisiacă. Iar această dublă mişcare pare să fie responsabilă de cea mai mare parte a activităţilor fundamentale din universurile organizate în prezent.
115:7.1 În Deitatea Supremului, Tatăl-EU SUNT a reuşit să se elibereze relativ complet de limitările inerente unui statut infinit, unei existenţe eterne şi unei deplinătăţi a naturii. Dar Dumnezeu cel Suprem nu a putut fi degajat de toate limitările existenţiale decât devenind supus calificărilor experienţiale ale unei funcţiuni universale. Atingând capacitatea de experienţă, Dumnezeul finit este totodată supus necesităţii de a o dobândi; reuşind să se elibereze de eternitate, Atotputernicul întâmpină barierele timpului; iar Supremul nu a putut cunoaşte creşterea şi dezvoltarea decât ca o consecinţă a unei existenţe parţiale şi a unei naturi nedesăvârşite - aceea a unei fiinţe neabsolute.
115:7.2 Toate acestea trebuie să fie conforme planului Tatălui care a întemeiat progresul finit pe efort, înfăptuirea creaturii pe perseverenţă, şi dezvoltarea personalităţii pe credinţă. Ordonând astfel evoluţia-experienţă a Supremului, Tatăl a făcut posibil, creaturilor finite, să existe în universuri şi să atingă cândva, prin înaintare experienţială, divinitatea şi Supremaţia.
115:7.3 Toată realitatea, inclusiv Supremul şi chiar Ultimul, cu excepţia valorilor necalificate ale celor şapte Absoluturi, este relativă. Faptul Supremaţiei este fondat pe puterea Paradisului, pe personalitatea Fiului şi pe acţiunea Asociatului, dar creşterea Supremului este legată de Absolutul Deităţii, de Absolutul Necalificat şi Absolutul Universal. Şi această Deitate sintetizatoare şi unificatoare - Dumnezeu Supremul - este personificarea umbrei finite proiectate peste marele univers de unitatea infinită a naturii insondabile a Tatălui Paradisului, Prima Sursă-Centru.
115:7.4 În măsura în care triodităţile operează direct pe nivelul finit, ele intră în contact cu Supremul, care este focalizarea Deităţii şi totalizarea cosmică a calificărilor finite ale naturilor Absolutului Actual şi ale Absolutului Potenţial.
115:7.5 Se consideră că Trinitatea Paradisului este inevitabilitatea absolută. Cei Şapte Spirite Principale sunt aparent inevitabilităţile Trinităţii. Actualizarea Supremului în putere-minte-spirit-personalitate trebuie să fie inevitabilitatea evoluţiei.
115:7.6 Dumnezeu Supremul nu pare să fi fost inevitabil în infinitatea necalificată, însă el pare a fi pe toate nivelele de relativitate. Supremul este indispensabil pentru a focaliza, a rezuma şi a îngloba experienţa evolutivă, unificând eficient, în natura sa de Deitate, rezultatele acestei lumi de percepţie a realităţii. El pare să realizeze toate acestea cu scopul de a contribui la apariţia exteriorizării inevitabile, manifestarea supraexperienţială şi suprafinită a Dumnezeului cel Ultim.
115:7.7 Nu se poate aprecia pe deplin Fiinţa Supremă decât luând în considerare sursa sa, funcţiunea sa şi destinul său: relaţiile sale cu Trinitatea care îi este origine, universul de activitate şi Trinitatea ultimă a destinului imediat.
115:7.8 Totalizând factorii de experienţă evolutivă, Supremul leagă finitul cu absonitul, la fel cum mintea Autorului Comun integrează divina spiritualitate a Fiului personal cu energiile imuabile ale arhetipului Paradisului, şi cum prezenţa Absolutului Universal unifică stimularea Deităţii cu reactivitatea Necalificatului. Această unitate trebuie să fie o revelaţie a muncii nevăzute a unităţii originale a Primei Cauze Tată şi a primului Arhetip Sursă ale tuturor lucrurilor şi ale tuturor fiinţelor.
115:7.9 [Prezentat de un Puternic Mesager aflat în sejur temporar pe Urantia.]
| Capitolul 114. Guvernarea planetară a serafimilor |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 116. Atotputernicul suprem |