© 2004 Fundația Urantia
132:0.1 ÎNTRUCĂT Gonod aducea salutul principilor Indiei către guvernatorul roman Tiberiu, cei doi hinduşi şi Iisus s-au înfăţişat înaintea suveranului în cea de-a treia zi a sosirii lor la Roma. Morocănosul împărat era neobişnuit de bine dispus în ziua aceea şi s-a întins bine la vorbă cu cei trei. După ce vizitatorii s-au retras, împăratul s-a referit la Iisus, atrăgându-i atenţia aghiotantului care stătea în dreapta sa: „Dacă aş avea prestanţa regală şi manierele elegante ale acestui băiat, atunci aş fi un adevărat împărat, nu-i aşa?”
132:0.2 În timpul şederii sale la Roma, Ganid a avut ore regulate pentru studiu şi pentru vizitarea locurilor de interes din oraş. Tatăl său avea de încheiat multe afaceri. Dorind ca fiul său, maturizându-se, să ajungă capabil să-l succedă cu demnitate în administrarea vastelor sale întreprinderi, el a socotit că venise timpul de a-l introduce în lumea afacerilor. Numeroşi cetăţeni ai Indiei trăiau în Roma, şi s-a întâmplat adesea ca Gonod să fie însoţit de unul dintre proprii lui angajaţi în calitate de interpret, astfel încât Iisus a avut la dispoziţia sa zile întregi; aceasta i-a dat timp ca să cunoască bine acest oraş de două milioane de locuitori. Iisus era văzut frecvent la Forum, centru al afacerilor şi al vieţii politice şi juridice. De asemenea, el urca adesea în Capitolium şi, pe când privea acest templu magnific închinat lui Jupiter, Junonei şi Minervei, el medita asupra sclaviei şi ignoranţei în care erau ţinuţi romanii. El petrecea deopotrivă multă vreme pe dealul Palatin, unde se afla reşedinţa împăratului, templul lui Apollo şi bibliotecile latină şi greacă.
132:0.3 În această epocă, Imperiul Roman se întindea peste toată Europa meridională, peste Asia Minoră, Siria, Egipt şi peste nord-vestul Africii, iar locuitorii lui cuprindeau cetăţeni din toate ţările emisferei orientale. Principala raţiune pentru care Iisus consimţise să facă această călătorie era dorinţa sa de a studia acest ansamblu cosmopolit al muritorilor Urantiei şi de a se amesteca cu ei.
132:0.4 Pe durata şederii sale la Roma, Iisus a învăţat multe despre oameni, dar cea mai preţioasă dintre toate experienţele multiple ale şederii lui de şase luni din acest oraş a fost contactul său cu liderii religioşi ai capitalei imperiului şi influenţa pe care a exercitat-o asupra lor. Înainte de sfârşitul primei lui săptămâni la Roma, Iisus se dusese să-i vadă pe principalii conducători ai cinicilor, ai stoicilor şi ai cultelor de mistere, îndeosebi pe cei ai grupului mithriac, şi făcuse cunoştinţă cu ei. Poate că Iisus presimţea că iudeii aveau să respingă misiunea sa, însă el prevedea deja cu foarte mare certitudine că mesagerii săi vor veni în curând la Roma pentru a proclama împărăţia cerurilor. El s-a apucat deci, în maniera cea mai uluitoare, să pregătească calea pentru ca mesajul lor să se bucure de o mai bună şi mai sigură primire. El a ales cinci conducători dintre stoici, unsprezece dintre cinici şi şaisprezece dintre maeştrii cultului de mistere. Vreme de şase luni, el a petrecut o mare parte din timpul său liber în strânsă asociere cu aceşti învăţători religioşi, şi iată metoda după care i-a instruit: el nu a atacat nici o singură dată erorile lor şi nu a menţionat nici măcar defectele învăţăturilor lor. În fiecare caz, el alegea partea de adevăr din lecţiile lor, iar apoi se apuca să înfrumuseţeze şi să ilumineze adevărul din mintea lor în aşa fel încât în puţină vreme, această scoatere în relief a adevărului a îndepărtat în mod eficient eroarea ce-l însoţea; acesta este felul în care aceşti bărbaţi şi aceste femei învăţaţi de Iisus au fost pregătiţi să recunoască ulterior adevărurile adiţionale şi similare din învăţăturile primilor misionari creştini. Această promptă acceptare a învăţăturilor predicatorilor evangheliei a fost elementul care a dat un atât de puternic impuls răspândirii rapide a creştinismului în Roma şi, de acolo, pe tot cuprinsul imperiului.
132:0.5 Se poate înţelege mai bine semnificaţia acestei înfăptuiri remarcabile atunci când observăm că, în acest grup de treizeci şi doi de lideri religioşi din Roma instruiţi de Iisus, numai doi nu au dat roade. Ceilalţi treizeci au jucat un rol capital în întemeierea creştinismului în Roma, iar unii dintre ei au ajutat de asemenea ca din principalul templu mithriac să se facă prima biserică creştină din acest oraş. Noi cei care privim activităţile omeneşti din culise şi în lumina celor nouăsprezece secole scurse, recunoaştem numai trei factori care ar fi adus o contribuţie majoră la pregătirea de timpuriu a terenului pentru răspândirea rapidă a creştinismului în Europa:
132:0.6 1. Alegerea şi menţinerea lui Simon Petru ca apostol[1].
132:0.7 2. Discuţia de la Ierusalim cu Ştefan, a cărui moarte a condus la câştigarea lui Saul din Tars[2].
132:0.8 3. Pregătirea preliminară a acestor treizeci de romani de care tocmai am vorbit, pentru a-i face ulterior şefii noii religii în Roma şi în tot imperiul.
132:0.9 În cursul tuturor experienţelor lor, nici Ştefan, nici cei treizeci de aleşi nu şi-au dat niciodată seama că ei vorbiseră cândva cu omul al cărui nume devenise subiectul învăţăturii lor religioase. Opera lui Iisus în numele celor treizeci şi doi pe care îi alesese iniţial a fost în întregime personală. În muncile sale pentru aceşti bărbaţi şi femei, scribul din Damasc nu a întâlnit niciodată mai mult de trei în acelaşi timp, şi rareori mai mult de doi; în cea mai mare parte a timpului, el i-a învăţat individual. El a reuşit să înfăptuiască această mare operă de educaţie religioasă, deoarece cei interesaţi nu erau prizonieri ai tradiţiilor; ei nu erau victime ale ideilor fixe preconcepute cu privire la dezvoltările religioase din viitor.
132:0.10 În cursul anilor imediat următori, Petru, Pavel şi ceilalţi creştini care propovăduiau la Roma au auzit în mai multe rânduri vorbindu-se de scribul din Damasc care îi precedase şi care pregătise într-un mod atât de evident (inconştient după părerea lor) calea pentru venirea lor cu noua evanghelie. Pavel nu a bănuit niciodată realmente identitatea acestui scrib din Damasc, însă, cu puţină vreme înainte de moartea sa, din cauza similitudinii descrierilor persoanei, el a ajuns la concluzia că „fabricantul de corturi din Antiohia” era şi „scribul din Damasc”. Cu o anumită ocazie, în cursul predicilor sale din Roma, Simon Petru a presupus, ascultând o descriere a scribului din Damasc, că această persoană ar fi putut fi Iisus, dar el a respins numaidecât această idee ştiind foarte bine (cel puţin aşa gândea el) că Maestrul nu fusese niciodată la Roma.
132:1.1 Cu Angamon, liderul stoicilor, Iisus a avut o convorbire ce a durat o noapte întreagă pe la începutul şederii sale la Roma. Acest om a devenit mai târziu un mare prieten al lui Pavel şi s-a dovedit unul dintre cei mai puternici susţinători ai Bisericii creştine din Roma. Iată pe scurt, şi transcris în limbaj modern, ceea ce l-a învăţat Iisus pe Angamon:
132:1.2 Criteriul adevăratelor valori trebuie să fie căutat în lumea spirituală şi pe nivelele divine ale realităţii eterne. Pentru un muritor ascendent, toate criteriile materiale şi normele de bază trebuie să fie considerate efemere, parţiale şi inferioare. Omul de ştiinţă, în calitate de om de ştiinţă, este mărginit la descoperirea raportului faptelor materiale între ele. Din punct de vedere tehnic, el nu are dreptul de a afirma că el este materialist, ori idealist, căci făcând astfel el ar abandona comportamentul adevăratului savant; într-adevăr, toate aceste luări de poziţie reprezintă însăşi esenţa filozofiei.
132:1.3 Dacă discernământul moral şi nivelul spiritual al omenirii nu sunt sporite în mod proporţional, progresul nelimitat al unei culturi pur materialiste poate sfârşi prin a deveni o ameninţare pentru civilizaţie. O ştiinţă pur materialistă ascunde în ea însăşi germenul potenţial al distrugerii oricărui efort ştiinţific, căci un asemenea comportament lasă să se prevestească prăbuşirea ultimă a unei civilizaţii care a abandonat valorile ei morale şi a repudiat ţelul ei spiritual de a atinge desăvârşirea.
132:1.4 Savanţii materialişti şi idealiştii extremişti sunt sortiţi să fie întotdeauna în conflict, însă nu tot acesta este cazul savanţilor şi al idealiştilor care utilizează aceleaşi norme de apreciere în ceea ce priveşte înaltele valori morale şi nivelele de încercare spirituală. În toate epocile, oamenii de ştiinţă şi oamenii religioşi trebuie să recunoască că ei stau să fie judecaţi în faţa tribunalului nevoilor omenirii. Ei trebuie să se abţină de la a se război între ei, totodată străduindu-se vitejeşte să-şi justifice supravieţuirea printr-un devotament sporit în slujba progresului uman. Dacă aşa-zisa ştiinţă sau aşa-zisa religie dintr-o epocă sunt false, trebuie ca ele ori să-şi purifice activităţile, ori să dispară înaintea emergenţei unei ştiinţe materiale sau a unei religii spirituale de un ordin mai veridic şi mai meritoriu.
132:2.1 Mardus era liderul recunoscut al cinicilor din Roma; el a devenit un mare prieten al scribului din Damasc. Zi de zi, el discuta cu Iisus şi, seară de seară, asculta învăţătura sa divină. Printre cele mai importante discuţii cu Mardus se găseşte şi aceea menită să răspundă întrebării acestui cinic sincer privitoare la bine şi rău. Iată în esenţă, şi transpus în limbajul celui de-al douăzecilea secol, răspunsul lui Iisus:
132:2.2 Fratele meu, binele şi răul sunt doar cuvinte care simbolizează nivelele relative la care omul înţelege universul observabil. Dacă eşti leneş din punct de vedere etic şi indiferent din punct de vedere social, se pot lua ca criteriu al binelui uzanţele sociale curente. Dacă eşti indolent din punct de vedere spiritual şi stagnant din punct de vedere moral, se pot lua ca criteriu al binelui practicile şi tradiţiile religioase ale contemporanilor. Dar sufletul care supravieţuieşte timpului şi răsare în veşnicie trebuie să facă o alegere vie şi personală între bine şi rău, aşa cum sunt ele determinate de adevăratele valori ale criteriilor spirituale stabilite de spiritul divin pe care Tatăl care este în ceruri l-a trimis să locuiască în inima omului. Acest spirit interior este criteriul de supravieţuire a personalităţii.
132:2.3 Bunătatea, întocmai ca şi adevărul, este totdeauna relativă şi contrastează infailibil cu răul. Perceperea acestor calităţi ale bunătăţii şi ale adevărului permite sufletelor evoluânde ale oamenilor să ia aceste decizii personale de alegere care sunt esenţiale supravieţuirii eterne.
132:2.4 Individul orb din punct de vedere spiritual care urmează în mod logic dictatele ştiinţei, uzanţele sociale şi dogmele religioase, se găseşte în marele pericol de a-şi sacrifica independenţa morală şi de a-şi pierde libertatea spirituală. Un asemenea suflet este sortit să devină un papagal intelectual, un automat social şi un sclav al autorităţii religioase.
132:2.5 Bunătatea înaintează întotdeauna către noi nivele de libertate crescândă de a se desăvârşi moral şi de a realiza personalitatea spirituală descoperirea Ajustorului interior şi identificarea cu el. O experienţă este bună atunci când intensifică aprecierea frumuseţii, sporeşte voinţa morală, măreşte discernământul adevărului, dezvoltă aptitudinea de a-ţi iubi şi de a-ţi servi semenii, înalţă idealurile spirituale şi unifică mobilurile umane supreme ale timpului cu planurile eterne ale Ajustorului interior. Toate acestea conduc direct la dorinţa sporită de a face voia Tatălui, ceea ce întreţine pasiunea divină de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a deveni şi mai mult asemenea lui.
132:2.6 Pe măsură ce vă veţi înălţa pe scara universală a dezvoltării creaturilor, veţi constata o sporire a bunătăţii şi o diminuare a răului, în perfectă conformitate cu capacitatea voastră de a face experienţa bunătăţii şi de a discerne adevărul. Aptitudinea de a întreţine eroarea sau de a face experienţa răului nu se va pierde în întregime înainte ca sufletul omenesc ascendent să atingă nivelele spirituale finale.
132:2.7 Bunătatea este vie, relativă, întotdeauna în progres; ea este invariabil o experienţă personală şi veşnic legată de discernerea adevărului şi a frumuseţii. Bunătatea se găseşte în recunoaşterea valorilor pozitive ale adevărului nivelului spiritual care trebuie, în experienţa umană, să contrasteze cu contraponderea negativă umbrele răului potenţial.
132:2.8 Până ce atingeţi nivelele Paradisului, bunătatea va fi întotdeauna mai mult o căutare decât o posesiune, mai mult un scop decât o experienţă de dobândire. Însă, chiar dacă vă este foame şi sete de dreptate, voi veţi căpăta o satisfacţie crescândă din accesul parţial la bunătate. Prezenţa binelui şi a răului în lume este prin ea însăşi o dovadă pozitivă a existenţei realităţii voinţei morale a omului, personalitatea, care identifică astfel aceste valori şi se găseşte deopotrivă de capabilă să aleagă dintre ele.
132:2.9 În momentul în care un ascendent muritor atinge Paradisul, aptitudinea sa de a identifica sinele cu adevăratele valori ale spiritului este amplificată până ce a atins posesiunea perfectă a luminii vieţii[3]. O astfel de personalitate spirituală, ajunsă la perfecţiune, devine atât de complet, de dumnezeieşte şi de spiritual unificată cu calităţile pozitive şi supreme ale bunătăţii, ale frumuseţii şi ale adevărului, încât nu mai rămâne nici o posibilitate, unui spirit atât de drept, de a proiecta vreo umbră negativă a răului potenţial atunci când el este expus luminozităţii pătrunzătoare a luminii divine a Suveranilor infiniţi ai Paradisului. La toate aceste personalităţi spirituale, bunătatea a încetat a mai fi parţială, opusă unui contrariu şi relativă; ea a devenit în chip divin completă şi în chip spiritual desăvârşită; ea se apropie de puritatea şi de perfecţiunea Supremului.
132:2.10 Posibilitatea răului este necesară alegerii morale, dar actualizarea răului nu este. O umbră nu are decât o realitate relativă. Răul actual, real nu este necesar ca experienţă personală. Răul potenţial acţionează tot atât de bine ca un stimulent al deciziei în domeniile progresului moral la nivelele inferioare de dezvoltare spirituală. Răul nu devine o realitate a experienţei personale decât atunci când mintea înzestrată cu simţ moral face din el alegerea ei.
132:3.1 Nabo era un iudeu grec ce purta primul rang printre liderii principalului cult de mistere din Roma, cultul mithriac. Acest mare-preot a avut numeroase întâlniri cu scribul din Damasc, dar ceea ce a exercitat asupra lui influenţa cea mai durabilă a fost discuţia pe care au avut-o, într-o seară, despre adevăr şi credinţă. Nabon se gândise să-l convertească pe Iisus şi chiar îi sugerase să se întoarcă în Palestina ca învăţător mithriac. El nu băga de seamă că de fapt Iisus îl pregătea să devină unul dintre primii convertiţi la evanghelia împărăţiei. Iată, transcrisă în terminologie modernă, substanţa învăţăturii lui Iisus:
132:3.2 Adevărul nu se poate defini prin cuvinte, ci numai prin trăirea lui. Adevărul este întotdeauna mai mult decât cunoaşterea. Cunoaşterea ţine de lucrurile observate, însă adevărul transcende aceste nivele pur materiale, în sensul că el se alătură înţelepciunii şi înglobează lucruri imponderabile precum experienţa umană, şi chiar şi realităţile spirituale şi vii. Cunoaşterea îşi are originea în ştiinţă; înţelepciunea, în adevărata filozofie; adevărul, în experienţa religioasă a vieţii spirituale. Cunoaşterea tratează despre fapte; înţelepciunea se ocupă de relaţii; adevărul ţine de valorile realităţii.
132:3.3 Omul tinde să cristalizeze ştiinţa, să formuleze filozofia şi să dogmatizeze adevărul, pentru că dă dovadă de o minte leneşă în adaptarea la luptele progresive pentru viaţă, şi că îi este îngrozitor de frică de necunoscut. Omul este din fire lent la iniţierea schimbărilor în obiceiurile lui de gândire şi în tehnicile lui de vieţuire.
132:3.4 Adevărul revelat, adevărul descoperit personal, este suprema voluptate a sufletului omenesc. El este creaţia combinată a minţii materiale şi a spiritului lăuntric. Mântuirea veşnică a unui suflet care distinge adevărul şi iubeşte frumuseţea este încredinţat de această foame şi de această sete de bunătate care îl determină pe acest muritor să-şi propună un scop unic, acela de a face voia Tatălui, de a-l găsi pe Dumnezeu şi de a deveni asemenea lui. Nu există niciodată conflict între adevărata cunoaştere şi adevăr. Se poate să existe conflict între cunoaştere şi credinţele umane, credinţele pătate de prejudecăţi, deformate de frică şi dominate de teama de a înfrunta noi fapte de descoperire materială sau de progres spiritual.
132:3.5 Adevărul însă nu poate să devină posesiunea omului fără exercitarea credinţei sale. Aceasta este adevărat pentru că gândurile, înţelepciunea, etica şi ideile unui om nu pot să se înalţe mai sus decât credinţa sa, speranţa sa sublimă. Şi orice credinţă veritabilă de felul acesta este întemeiată pe o reflecţie profundă, pe o autocritică sinceră şi pe o conştiinţă morală intransigentă. Credinţa este inspiraţia imaginaţiei creatoare impregnate cu spirit.
132:3.6 Credinţa acţionează pentru a elibera activităţile supraomeneşti ale scânteii divine, germenul nemuritor care trăieşte în mintea umană şi care este potenţialul supravieţuirii eterne. Plantele şi animalele supravieţuiesc în timp prin tehnica ce constă în transmiterea, de la o generaţie la alta, de particule identice cu ele însele. Sufletul omenesc (personalitatea) supravieţuieşte morţii corpului prin asocierea de identitate cu această nemuritoare scânteie lăuntrică de divinitate, care acţionează pentru perpetuarea personalităţii umane pe un nivel superior de continuitate al existenţei universale şi progresive. Germenul ascuns din sufletul omenesc este un spirit nemuritor. A doua generaţie a sufletului este prima dintre manifestările succesive ale personalităţii în existenţele spirituale şi progresive care nu iau sfârşit decât în momentul când entitatea divină atinge sursa existenţei sale, sursa personală a întregii existenţe, Dumnezeu, Tatăl Universal.
132:3.7 Viaţa umană continuă - supravieţuieşte - deoarece ea are o funcţie în univers, sarcina de a-l găsi pe Dumnezeu. Animat de credinţă, sufletul omului nu se poate opri înainte de a fi atins acest scop al destinului; şi atunci când el a atins acest ţel divin, el nu mai poate lua sfârşit, căci a devenit asemenea lui Dumnezeu - veşnic.
132:3.8 Evoluţia spirituală este o experienţă a alegerii crescânde şi voluntare a bunătăţii, însoţită de o diminuare egală şi progresivă a posibilităţii răului. Când se atinge finalitatea alegerii bunătăţii şi deplina capacitate de a aprecia adevărul, ia naştere o perfecţiune a frumuseţii şi a sfinţeniei, a căror dreptate inhibă pe vecie chiar şi posibilitatea ivirii conceptului de rău potenţial. Sufletul care îl cunoaşte astfel pe Dumnezeu nu proiectează nici o umbră a răului care seamănă îndoială atunci când el operează pe un nivel al spiritului atât de elevat al bunătăţii divine.
132:3.9 Prezenţa spiritului Paradisului în mintea omului constituie făgăduinţa revelaţiei şi angajamentul credinţei ale unei existenţe veşnice de progres divin pentru orice suflet care caută să atingă identitatea cu acest fragment al spiritului nemuritor şi interior al Tatălui Universal.
132:3.10 Progresul în univers este caracterizat printr-o libertate crescândă a personalităţii, deoarece această libertate este asociată cu depăşirea progresivă a nivelelor tot mai elevate de înţelegere de sine, şi de stăpânire de sine voluntară ce rezultă din această înţelegere. Atingerea perfecţiunii în stăpânirea spirituală de sine echivalează cu desăvârşirea independenţei din univers şi cu libertatea personală. Credinţa hrăneşte şi menţine sufletul omului în mijlocul confuziei din orientarea sa iniţială dintr-un univers atât de vast. În ce priveşte rugăciunea, ea devine marea unificatoare a diverselor inspiraţii care izvorăsc din imaginaţia creatoare şi din impulsiunile credinţei unui suflet ce încearcă să se identifice cu idealurile spirituale ale divinei prezenţe interioare şi asociate.
132:3.11 Nabon a fost puternic impresionat de aceste cuvinte, cum era de altfel de fiecare dintre discuţiile sale cu Iisus. Aceste adevăruri au continuat să ardă în inima sa, şi Nabon a fost de mare ajutor pentru cei care au venit mai târziu să predice evanghelia lui Iisus.
132:4.1 În timpul şederii sale la Roma, Iisus şi-a consacrat toate momentele de răgaz muncii de pregătire a bărbaţilor şi a femeilor, pentru ca ei să devină viitorii ucenici în împărăţia ce va veni. El a petrecut mult timp pentru a dobândi o cunoaştere intimă a oamenilor din toate rasele şi din toate clasele care trăiau în acest oraş, cel mai mare şi cel mai cosmopolit din lume. În fiecare dintre numeroasele sale contacte umane, Iisus avea un dublu scop: dorea să afle reacţia interlocutorilor săi faţă de viaţa lor în trup, şi era totodată înclinat să zică sau să facă ceva care să facă această viaţă mai bogată şi mai demnă de a fi trăită. În cursul acestor săptămâni, învăţăturile sale religioase nu se deosebeau de cele care au caracterizat viaţa sa ulterioară în calitate de învăţător al celor doisprezece apostoli şi de predicator pe lângă mulţimi.
132:4.2 Substanţa mesajului său era întotdeauna faptul iubirii Tatălui celest şi al adevărului îndurării sale, legat de vestea bună că omul este un fiu prin credinţă al acestui aceluiaşi Dumnezeu al iubirii. Tehnica obişnuită a contactelor sociale ale lui Iisus consta în a pune întrebări pentru a-i face pe oameni să iasă din rezerva lor şi să-i facă să vorbească cu el. La începutul discuţiei, în general el era cel care punea întrebări şi, la urmă, ei erau cei care îl asaltau cu întrebările. El era deopotrivă de priceput în a-i învăţa pe ceilalţi şi punându-le întrebări şi răspunzându-le. De regulă, cei pe care îi învăţa cel mai mult erau cei cărora le spunea cel mai puţin. Cei care se foloseau cel mai mult de îndrumarea sa personală erau oameni suprasolicitaţi, neliniştiţi şi deprimaţi, cărora prilejul de a-şi despovăra sufletul înaintea unui ascultător plin de compasiune şi înţelegător le aducea o mare uşurare; Iisus era acest ascultător şi încă mai mult. Când aceste fiinţe umane neadaptate îi vorbiseră de necazurile lor, el fusese întotdeauna în măsură de a le oferi sugestii practice şi imediat utile vizând atenuarea adevăratelor lor dificultăţi, fără a neglija rostirea unor cuvinte de mângâiere pentru prezent şi de consolare imediată. Acestor îndureraţi el le vorbea invariabil de iubirea lui Dumnezeu şi, prin diverse şi variate metode, el le transmitea mesajul că ei erau copiii acestui Tată celest care îi iubea.
132:4.3 În felul acesta, în timpul şederii sale la Roma, Iisus a intrat într-un contat prietenesc şi însufleţitor cu peste cinci sute de muritori ai tărâmului. El a ajuns astfel la o cunoaştere a diverselor rase ale omenirii pe care n-ar fi putut-o niciodată dobândi în Ierusalim, nici chiar în Alexandria. El a privit întotdeauna aceste şase luni de la Roma ca pe una dintre perioadele cele mai îmbogăţitoare şi cele mai instructive ale vieţii sale pământeşti.
132:4.4 După cum era de aşteptat, un om atât de dinamic şi înzestrat cu talente atât de felurite, nu putea să trăiască şase luni astfel în metropola lumii fără a fi abordat de un mare număr de persoane doritoare de a se asigura de serviciile sale pentru anumite treburi sau, mai adesea, pentru proiecte de învăţământ, de reforme sociale sau de mişcări religioase. El a primit peste o duzină de propuneri de felul acesta şi s-a folosit de fiecare dintre ele ca de o ocazie pentru a transmite unele gânduri înnobilatoare din punct de vedere spiritual, fie prin cuvinte bine alese, fie printr-un serviciu îndatoritor. Iisus ţinea foarte mult să facă ceva - chiar şi de puţină importanţă - pentru toate soiurile de oameni.
132:4.5 El au discutat despre politică şi despre treburi ale statului cu un senator roman, şi acest unic contact cu Iisus a făcut o asemenea impresie asupra acestui legislator, încât acesta şi-a petrecut restul vieţii încercând în zadar să-i îndemne pe colegii săi să schimbe cursul politicii în vigoare de la ideea de guvern care întreţine şi hrăneşte poporul la cea de popor care întreţine guvernul. Iisus a petrecut o seară cu un bogat proprietar de sclavi şi i-a vorbit de om ca fiu de Dumnezeu; a doua zi, omul acesta numit Claudius a dezrobit o sută douăzeci şi şapte de sclavi. Iisus s-a dus să cineze la un medic grec şi l-a făcut să înţeleagă că pacienţii săi nu au numai un corp, ci şi o minte şi un suflet; el l-a determinat astfel pe acest doctor să acorde semenilor săi îngrijiri mai aprofundate. Iisus a stat de vorbă cu toate soiurile de oameni din toate mediile sociale. Băile publice au fost singurul loc din Roma pe care nu l-a vizitat. El a refuzat să-i însoţească pe prietenii săi din pricina promiscuităţii sexuale care domnea acolo.
132:4.6 Mergând de-a lungul Tibrului cu un soldat roman, el a zis: „Inima să-ţi fie tot atât de curajoasă ca şi braţul. Îndrăzneşte să faci dreptate şi fii în stare să te arăţi îndurător. Obligă natura ta inferioară să asculte de natura ta superioară, aşa cum asculţi tu de superiorii tăi. Respectă bunătatea şi exaltă adevărul. Alege frumosul în locul urâtului. Iubeşte-l pe aproapele tău şi caută-l pe Dumnezeu din toată inima ta, căci Dumnezeu este Tatăl tău din ceruri.”
132:4.7 Oratorului de la forum Iisus i-a spus: „Elocvenţa ta este plăcută, logica ta este admirabilă, vocea ta este agreabilă, dar învăţătura ta este prea puţin conformă cu adevărul. Numai dacă te-ai putea bucura de satisfacţia însufleţitoare de a-l cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată spiritual al tău, atunci vei putea tu să-ţi foloseşti capacitatea de orator în eliberarea semenilor tăi din robia întunericului şi din sclavia ignoranţei.” Acest om numit Marcu a fost acela care l-a auzit mai târziu pe Petru predicând în Roma şi a devenit succesorul său[4]. Cu prilejul crucificării lui Simon Petru, el a fost cel care i-a sfidat pe persecutorii romani şi a continuat cu îndrăzneală să predice noua evanghelie.
132:4.8 Întâlnind un biet om care fusese acuzat pe nedrept, Iisus l-a însoţit în faţa magistratului şi a primit permisiunea specială să se înfăţişeze în locul şi în numele său. El a ţinut atunci excelentul discurs în care a zis: „Justiţia asigură măreţia unei naţiuni, şi cu cât o naţiune este mai mare, cu atât trebuie să fie mai grijulie ca injustiţia să nu-l atingă nici pe cel mai umil cetăţean al ei. Vai de o naţiune în care numai cei care au bani şi influenţă pot să obţină cu promptitudine dreptatea în faţa tribunalelor! Un magistrat are datoria sacră de a-l achita pe cel nevinovat precum şi de a-l pedepsi pe cel vinovat. Supravieţuirea unei naţiuni depinde de imparţialitatea, de echitatea şi de integritatea tribunalelor ei. Guvernul civil este întemeiat pe justiţie, tot aşa cum adevărata religie se bazează pe îndurare.” Judecătorul a reconsiderat cazul şi, după examinarea probelor, el l-a eliberat pe acuzat. Dintre toate activităţile lui Iisus din cursul acestei epoci de îndrumare personală, acest incident a fost cel mai aproape de o intervenţie în public.
132:5.1 Un bogat, cetăţean roman şi stoic, a devenit foarte interesat de învăţăturile lui Iisus, căruia îi fusese prezentat de Angamon. După mai multe întrevederi particulare, acest bogat cetăţean l-a întrebat pe Iisus ce ar face cu o avere dacă ar avea-o, iar Iisus a răspuns: „Eu aş consacra bogăţia materială ridicării nivelului vieţii materiale, tot aşa cum mi-aş oferi cunoaşterea, înţelepciunea şi serviciile mele spirituale pentru îmbogăţirea vieţii intelectuale, pentru înnobilarea vieţii sociale şi pentru a face să progreseze viaţa spirituală. Eu aş administra bunurile materiale ca un înţelept şi eficient depozitar al resurselor unei generaţii pentru beneficiul şi înnobilarea generaţiei apropiate şi a generaţiilor următoare.”
132:5.2 Totuşi bogătaşul nu a fost în întregime satisfăcut de răspunsul lui Iisus şi s-a încumetat să-l întrebe din nou: „Dar ce crezi tu că ar trebui să facă cu averea sa un om aflat în poziţia mea? Trebuie să o păstreze sau s-o distribuie?” Şi, când Iisus şi-a dat seama că acest om dorea realmente să cunoască mai bine adevărul cu privire la fidelitatea sa faţă de Dumnezeu şi la îndatoririle faţă de oameni, el şi-a dezvoltat răspunsul zicând: „Bunul meu prieten, înţeleg că tu cauţi sincer înţelepciunea şi că iubeşti cu onestitate adevărul; sunt aşadar dispus să-ţi expun punctul meu de vedere asupra soluţiei problemelor tale privitoare la responsabilităţile bogăţiei. Fac asta pentru că tu mi- ai cerut îndrumare şi, dându-ţi acest sfat, eu nu mă ocup de averea nici unui alt bogătaş. Eu nu-ţi dau aceste îndrumări decât ţie, şi pentru călăuzirea ta personală. Dacă doreşti în mod cinstit să consideri averea ca pe un depozit, dacă doreşti realmente să devii un gerant înţelept şi eficient al capitalurilor tale acumulate, atunci eu te sfătuiesc să faci analiza următoare a surselor bogăţiilor tale. Întreabă-te, făcând tot ce îţi stă în putinţă ca să găseşti răspunsul cinstit, de unde vin ele? Pentru a te ajuta să analizezi originea marii tale averi, eu ţi-aş sugera ca tu să păstrezi prezente în minte următoarele zece metode diferite pentru a strânge bunuri materiale:
132:5.3 ”1. Averea moştenită - bogăţiile provenind de la părinţi şi de la alţi strămoşi.
132:5.4 ”2. Averea descoperită - bogăţiile provenite din resursele necultivate ale pământului mamă.
132:5.5 ”3. Averea comercială - bogăţiile obţinute ca beneficiu echitabil din schimbul şi din trocul de bunuri materiale.
132:5.6 ”4. Averea nejustă - bogăţii căpătate prin exploatarea inechitabilă a semenilor tăi sau prin transformarea lor în sclavi.
132:5.7 ”5. Averea din dobânzi - venitul scos din posibilităţile de câştig just şi echitabil al capitalurilor investite.
132:5.8 ”6. Averea datorită geniului - bogăţii care recompensează darurile creative şi inventive ale minţii umane.
132:5.9 ”7. Averea fortuită - bogăţii obţinute din generozitatea semenilor sau care îşi au originea în circumstanţele vieţii.
132:5.10 ”8. Averea furată - bogăţii obţinute pe căi nejuste sau necinstite, prin furt sau prin fraudă.
132:5.11 ”9. Fondurile încredinţate - averea plasată în mâinile tale de către semenii tăi pentru o întrebuinţare specifică prezentă sau viitoare.
132:5.12 ”10. Averea câştigată - bogăţii căpătate direct din propria ta muncă personală, justa şi echitabila remunerare a propriilor tale eforturi zilnice, mentale şi fizice.
132:5.13 ”Deci, prietene, dacă vrei să fii, înaintea lui Dumnezeu şi în slujirea oamenilor, un fidel şi just gerant al marii tale averi, trebuie să o împarţi cu aproximaţie între aceste zece mari categorii, şi să administrezi apoi fiecare porţiune conform interpretării înţelepte şi cinstite a legilor justiţiei, ale echităţii, ale loialităţii şi ale adevăratei eficienţe. Cu toate acestea, Dumnezeul din cer nu te-ar condamna dacă, în situaţiile îndoielnice, tu te-ai înşela uneori în consideraţia plină de îndurare şi dezinteresată pentru victimele suferinde de pe urma împrejurărilor nefericite din viaţa muritoare. Când te vei îndoi sincer de echitatea şi de justeţea anumitor situaţii materiale, deciziile tale să-i favorizeze pe cei care sunt la nevoie. Străduieşte-te să-i ajuţi pe cei care, din nefericire, suferă de pe urma unor privaţiuni nemeritate.”
132:5.14 După ce au discutat aceste subiecte vreme de mai multe ceasuri, bogătaşul a cerut instrucţiuni mai complete şi mai detaliate, iar Iisus şi-a dezvoltat sfaturile spunând în esenţă următoarele: „Oferindu-ţi noi sugestii privitoare la atitudinea ta faţă de avere, eu îţi recomand să primeşti sfatul meu ca dat exclusiv pentru tine şi pentru călăuzirea ta personală. Eu nu vorbesc decât în numele meu şi pentru tine ca prieten care vrea să ştie. Te rog să nu dictezi altor oameni bogaţi maniera în care trebuie să considere averea lor. Te povăţuiesc apoi următoarele:
132:5.15 ”1. Ca gerant al unei averi moştenite, trebuie să iei în seamă originea ei. Tu eşti moralmente obligat să reprezinţi generaţia trecută în transmiterea cinstită a averii legitime generaţiilor următoare după ce ai scăzut o sumă echitabilă în beneficiul generaţiei prezente. Dar tu nu eşti obligat să perpetuezi o necinste sau o nedreptate implicată în acumularea inechitabilă a unei averi de către strămoşii tăi. Dacă o parte din averea ta moştenită se arată a proveni din fraudă şi nedreptăţi, tu o poţi cheltui conform convingerilor tale privitoare la dreptate, la generozitate şi la restituire. În ce priveşte restul averii tale legitim moştenite, tu poţi să dispui de el în mod echitabil şi îl poţi transmite fără teamă în calitate de depozitar al unei generaţii în contul celei următoare. O înţeleaptă discriminare şi o judecată sănătoasă ar trebui să dicteze succesorilor săi dispoziţiile sale testamentare.
132:5.16 ”2. Orice persoană care se bucură de o avere provenită dintr-o descoperire ar trebui să nu uite că fiecare individ nu trăieşte pe pământ decât o perioadă scurtă; prin urmare, el ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a împărţi beneficiul descoperirilor sale într-un mod util cu un număr cât mai mare dintre semenii săi. Deşi descoperitorului nu trebuie să i se refuze orice recompensă pentru eforturile sale de descoperire, el nu trebuie nici să pretindă în mod egoist a-şi aroga toate avantajele şi binefacerile provenind din scoaterea la iveală a resurselor acumulate de natură.
132:5.17 ”3. Câtă vreme oamenii aleg să conducă treburile lumii prin comerţ şi prin troc, ei au dreptul de a avea un beneficiu echitabil şi legitim. Orice comerciant merită o remuneraţie pentru serviciile sale; orice negustor are dreptul la salariul său. Loialitatea comercială şi tratamentul cinstit acordat membrilor afacerilor organizate ale lumii creează toate felurile de averi din profit; aceste surse de bogăţie trebuie să fie judecate după principiile superioare ale justiţiei, ale cinstei şi ale echităţii. Un comerciant nu trebuie să ezite în a lua pentru o anumită operaţie dată acelaşi beneficiu pe care el l-ar acorda bucuros unui coleg într-o afacere similară. Cu toate că acest soi de profit, atunci când afacerile se încheie la o scară mare, nu este identic cu veniturile câştigate individual, o astfel de avere acumulată pe cale cinstită conferă posesorului ei un drept considerabil de a-şi impune părerea când este vorba de a o distribui.
132:5.18 ”4. Nici un muritor cunoscător de Dumnezeu şi căutând să facă voia divină nu se poate coborî până la a se angaja în asuprirea celorlalţi prin intermediul averii sale. Nici un om nobil nu se va strădui să strângă bogăţii şi să acumuleze o putere financiară prin înrobirea sau exploatarea nejustă a fraţilor săi întru carne. Când bogăţia este câştigată din truda oamenilor asupriţi, ea este un blestem moral şi un stigmat spiritual. Orice avere de soiul acesta ar trebui restituită celor care au fost astfel deposedaţi, sau copiilor lor şi nepoţilor lor. Nu se poate clădi o civilizaţie durabilă pe temelia practicii constând în privarea celor ce trudesc pentru salariul lor.
132:5.19 ”5. Capitalul cinstit are dreptul să pretindă dobânzi. Atâta timp cât oamenii iau cu împrumut şi dau cu împrumut, ei pot să perceapă o dobândă echitabilă, cu condiţia ca suma împrumutată să fie dobândită legitim. Purifică-ţi mai întâi capitalul înainte de a pretinde dobânzi. Nu deveni meschin şi lacom până la a te înjosi la practicarea cametei. Nu-ţi îngădui niciodată să fii atât de egoist, încât să foloseşti puterea banilor pentru a câştiga un avantaj nejust asupra semenilor tăi care sunt la strâmtoare. Nu ceda ispitei de a pretinde dobânzi cămătăreşti de la fratele tău dacă este strâmtorat băneşte.
132:5.20 ”6. Dacă din întâmplare câştigi o avere prin sclipirile de geniu, dacă bogăţia reprezintă remunerarea darurilor tale inventive, nu reclama o porţiune injustă a acestei remunerări. Geniul datorează ceva atât strămoşilor săi, cât şi progeniturii sale; el are deopotrivă obligaţii faţă de rasă, de naţiune şi de circumstanţele descoperirilor sale originale; el nu trebuie să uite că a muncit la invenţiile sale şi le-a pus la punct ca om între oameni. În schimb, ar fi nejust să privezi un geniu de toate plus-valorile din averea sa. De altfel le va fi întotdeauna imposibil oamenilor să stabilească legi şi regulamente în mod uniform aplicabile tuturor problemelor de distribuire echitabilă a bogăţiilor. Trebuie mai întâi să-i recunoşti pe oameni ca fiind fraţii tăi. Dacă doreşti în mod cinstit să-i tratezi aşa cum ai dori tu însuţi să fii tratat, dictatele obişnuite ale cinstei şi ale echităţii te vor călăuzi în reglementarea justă şi imparţială a tuturor problemelor periodice privitoare la remunerările economice şi la justiţia socială.
132:5.21 ”7. Excepţie făcând doar onorariile juste şi legitime câştigate în administrarea bunurilor, nici un om nu ar trebui să emită pretenţii personale asupra averii pe care timpul şi şansa se poate să le fi plasat în mâinile sale. Bogăţiile accidentale ar trebui considerate întrucâtva ca un depozit de încredere spre cheltuirea în profitul grupului vostru economic sau social. Posesorii acestei averi ar trebui să aibă o voce unanimă în determinarea distribuirii înţelepte şi eficiente a acestor bunuri necâştigate. Oamenii civilizaţi nu vor considera întotdeauna tot ceea ce controlează ca fiind proprietatea lor personală şi privată.
132:5.22 ”8. Dacă vreo porţiune din averea ta a provenit cu bună ştiinţă din fraude, dacă o fracţiune din bunurile tale a fost adunată prin practici necinstite sau prin metode inechitabile, dacă bogăţiile tale sunt produsul afacerilor încheiate cu semenii tăi în mod nejust, grăbeşte-te să restitui toate aceste câştiguri rău dobândite proprietarilor lor legitimi. Repară în întregime prejudiciile şi epurează astfel averea ta de toate elementele necinstite.
132:5.23 ”9. Gestionarea bunurilor de către o persoană în numele altora este o responsabilitate solemnă şi sacră. Nu expune riscurilor acest depozit, nu îl pune în pericol. Nu te preleva de el pentru tine însuţi, afară doar de fracţiunea recunoscută echitabilă de toţi oamenii cinstiţi.
132:5.24 ”10. Partea din avere ta care reprezintă câştigurile datorate propriilor eforturi fizice şi mentale - dacă ai muncit în mod loial şi echitabil - este cu adevărat a ta. Nimeni nu poate contesta dreptul tău de a deţine şi de a utiliza această avere după cum crezi de cuviinţă, cu condiţia ca în exercitarea acestui drept să nu le faci rău semenilor săi.
132:5.25 Când Iisus a terminat de dat aceste sfaturi, bogatul roman s-a ridicat de pe divanul său şi, dându-i bună seara lui Iisus, i-a făcut următoarea promisiune: „Dragul meu prieten, văd că tu eşti un om de mare înţelepciune şi de mare bunătate; de mâine voi începe să administrez toată averea mea conform poveţelor tale.”
132:6.1 Tot în Roma s-a petrecut şi un incident emoţionant în care Creatorul unui univers a petrecut mai multe ore ca să îl ducă pe un copil pierdut la mama sa îngrijorată. Acest băieţel se îndepărtase de casă şi se rătăcise şi Iisus l-a găsit plângând de disperare. Iisus şi Ganid erau în drum spre bibliotecă, dar s-au ocupat mai degrabă de copil, ducându-l la mama lui acasă. Ganid nu a uitat niciodată comentariul lui Iisus: „Ştii şi tu Ganid, cea mai mare parte dintre fiinţele umane seamănă cu acest copil rătăcit. Ei pierd mult timp plângând de frică şi suferind de supărare, pe câtă vreme în realitate ei se găsesc foarte aproape de salvare şi de siguranţă, aşa cum acest copil era doar puţin mai încolo de casa sa. Toţi cei care cunosc calea adevărului şi se bucură de încredinţarea cunoaşterii lui Dumnezeu ar trebui să considere ca pe un privilegiu, şi nu ca pe o datorie, oferirea de îndrumări semenilor lor în eforturile acestora de a găsi satisfacţiile vieţii. Oare nu am simţit noi o bucurie supremă ducându-l pe acest copil la mama sa? Tot astfel, cei care îi conduc pe oameni la Dumnezeu încearcă o satisfacţie supremă în slujba omului. Din ziua aceea şi în tot restul vieţii sale pe pământ, Ganid a fost întotdeauna în căutare de copii pierduţi pentru a-i putea readuce la căminul lor.”
132:6.2 Trăia o văduvă cu cinci copii al cărei soţ fusese omorât într-un accident. Iisus i-a povestit lui Ganid cum el însuşi îşi pierduse tatăl tot într-un accident. Ei s-au dus de mai multe ori s-o consoleze pe această mamă şi pe copiii ei, iar Ganid i-a cerut bani tatălui său ca să le furnizeze hrană şi îmbrăcăminte. Ei nu au încetat din eforturile lor înainte de a fi găsit un loc de muncă pentru fiul mai mare, astfel încât el să poată contribui la întreţinerea familiei.
132:6.3 În seara aceea, în vreme ce Gonod asculta povestirea acestor experienţe, îi spuse cu blândeţe lui Iisus: „Eu îmi propun să fac din fiul meu un învăţat sau un om de afaceri, şi acum tu începi să faci din el un filozof şi un filantrop.” Iisus răspunse surâzând: „Poate că le vom face din el pe toate patru. El se va putea atunci bucura de o împătrită satisfacţie în viaţă, căci urechea sa subtilă menită să cunoască melodia umană va putea să discernă patru tonuri în loc de unul singur.” Atunci Gonod zise: „Bag seama că tu chiar eşti un filozof. Trebuie să scrii o carte pentru generaţiile viitoare.” Iar Iisus răspunse: „Nu o carte - misiunea mea este să trăiesc o viaţă în această generaţie şi pentru toate generaţiile. Eu...” Dar el se opri şi îi spuse lui Ganid: „Fiule, e timpul să mergem la culcare.”
132:7.1 Iisus, Gonod şi Ganid au făcut cinci călătorii cu plecare de la Roma către unele puncte de interes din teritoriul înconjurător. În cursul vizitei lor în regiunea lacurilor italiene din nord, Iisus a avut o lungă discuţie cu Ganid despre imposibilitatea de a da unui om învăţături despre Dumnezeu dacă acest om nu doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu. Pe traseul lor către lacuri, ei întâlniseră întâmplător un păgân încuiat la minte, iar Ganid a fost surprins să vadă că Iisus, contrar modului său obişnuit de acţiune, nu l-a antrenat pe omul acesta într-o conversaţie care ar fi condus în mod natural la discutarea unor chestiuni spirituale. Când Ganid l-a întrebat pe Maestrul său de ce îi purta aşa puţin interes acestui păgân, Iisus i-a zis:
132:7.2 ”Ganid, omul acesta nu avea sete de adevăr. El nu era nemulţumit de sine însuşi. Nu era pregătit să apeleze la ajutor, iar ochiul minţii sale nu era deschis pentru a primi lumina destinată sufletului. Omul acesta nu era maturizat pentru recoltarea mântuirii. Trebuie să i se acorde un răgaz pentru ca încercările şi dificultăţile vieţii să îl pregătească să primească înţelepciunea şi cunoaşterea superioare. Sau şi mai bine, dacă ar putea veni să trăiască cu noi, noi am putea prin viaţa noastră să i-l arătăm pe Tatăl care este în ceruri; vieţile noastre, ca fii de Dumnezeu, l-ar putea atrage până la a-l obliga să se intereseze de Tatăl nostru. Nu îl poţi revela pe Dumnezeu celui care nu îl caută, nici nu poţi conduce sufletele reticente la bucuriile salvării. Trebuie ca experienţele vieţii să-i fi dat omului setea de adevăr sau ca el să dorească să îl cunoască pe Dumnezeu ca urmare a contactului cu viaţa celor care îl cunosc pe Tatăl divin, înainte ca o altă fiinţă umană să poată acţiona ca intermediar pentru a-l face pe un asemenea tovarăş muritor să creadă în Tatăl care este în ceruri. Dacă îl cunoaştem pe Dumnezeu, adevărata noastră muncă pe pământ constă în a trăi în aşa fel încât să permitem Tatălui să se reveleze prin viaţa noastră. Astfel, toate persoanele care îl caută pe Dumnezeu îl vor vedea pe Tatăl şi vor recurge la ajutorul nostru pentru a-l cunoaşte mai bine pe Dumnezeu care reuşeşte în maniera aceasta să se exprime în viaţa noastră.”
132:7.3 În munţi, în cursul călătoriei lor în Elveţia, Iisus a avut, cu tatăl şi fiul, o discuţie de o zi întreagă despre budism. Ganid pusese de multe ori întrebări directe despre Buddha, dar primise întotdeauna nişte răspunsuri mai mult sau mai puţin evazive. În ziua aceea, în prezenţa fiului său, tatăl i-a pus lui Iisus o întrebare directă privitoare la Buddha şi a primit un răspuns direct. Gonod a zis: „Aş vrea realmente să ştiu ce crezi tu despre Buddha.” Iar Iisus a răspuns:
132:7.4 ”Acel Buddha al vostru a fost mult superior budismului vostru. Buddha a fost un om mare, şi chiar şi un profet pentru poporul său, dar un profet orfan. Ce vreau eu să zic prin asta este că, de timpuriu, el l-a pierdut din vedere pe Tatăl său spiritual, Tatăl care este în ceruri. Experienţa sa a fost tragică. El a încercat să trăiască şi să propovăduiască ca mesager al lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Buddha şi-a orientat corabia sa drept către portul sigur, până la intrarea în adăpostul portului salvării muritorilor, şi, acolo, din cauza planurilor de navigaţie eronate, buna corabie a eşuat la mal. Acolo stă de numeroase generaţii, imobilă şi aproape iremediabil blocată. Mulţi dintre compatrioţii voştri au rămas pe acest vas pe perioada a toţi aceşti ani. Ei trăiesc destul de aproape ca să poată auzi vocea apelor liniştite din micul port, dar refuză să intre, deoarece nobila corabie a bunului Buddha a avut neşansa de a eşua chiar la intrarea în port. Popoarele budiste nu vor intra niciodată în această radă decât dacă abandonează corabia filozofică a profetului lor şi dacă se prind de spiritul său. Dacă poporul vostru ar fi rămas fidel spiritului lui Buddha, voi aţi fi intrat demult în adăpostul vostru de linişte a spiritului, de odihnă a sufletului şi de asigurare a salvării.
132:7.5 ”Vezi tu, Gonod, Buddha îl cunoştea pe Dumnezeu în spirit, dar nu a reuşit să îl descopere cu claritate în minte; iudeii l-au descoperit pe Dumnezeu cu claritate în minte, dar au eşuat în mare măsură a-l cunoaşte în spirit. Astăzi, budiştii se zbat într-o filozofie fără Dumnezeu, în vreme ce poporul meu este jalnic înlănţuit de teama de un Dumnezeu şi lipsit de o filozofie revelatoare a vieţii şi a libertăţii. Voi aveţi o filozofie fără Dumnezeu; iudeii au un Dumnezeu, dar sunt în mare măsură lipsiţi de o filozofie a vieţii care să fie raportată la el. Buddha, dat fiind faptul că nu a avut viziunea lui Dumnezeu ca spirit şi ca Tată, nu a reuşit să aducă în învăţătura sa energia morală şi forţa motrice spirituală pe care o religie trebuie să le aibă pentru a schimba o rasă şi a înălţa o naţiune.”
132:7.6 Atunci Ganid a strigat: „Maestre, să instituim, tu şi eu, o nouă religie care să fie destul de bună pentru India şi destul de mare pentru Roma; poate că am putea-o aduce iudeilor în schimbul lui Iehova.” Iisus a răspuns: „Ganid, religiile oamenilor nu se instituie. Ele se dezvoltă în cursul unor lungi perioade de timp, în vreme ce revelaţiile lui Dumnezeu strălucesc precum fulgerele peste pământ în viaţa oamenilor care îl revelează pe Dumnezeu semenilor lor.” Dar nici Gonod, nici Ganid nu au înţeles semnificaţia acestor cuvinte profetice.
132:7.7 În noaptea aceea, după ce s-au dus la culcare, Ganid nu a putut dormi. El i-a vorbit mult tatălui său şi a sfârşit prin a spune: „Ştii, tată, eu cred uneori că Iosua este un profet.” Iar tatăl său i-a răspuns doar pe un ton somnolent: „Fiul meu, mai sunt alţii...”
132:7.8 Din ziua aceea şi pentru tot restul vieţii sale pământeşti, Ganid a continuat să elaboreze o religie a sa. El a fost puternic impresionat în sinea sa de largul orizont al spiritului lui Iisus, de spiritul lui de echitate şi de toleranţă. În toate discuţiile lor filozofice şi religioase, tânărul nu a avut niciodată resentimente, nici reacţii de antagonism.
132:7.9 Ce privelişte pentru inteligenţele celeste, acest spectacol al unui adolescent hindus propunându-i Creatorului unui univers să instituie cu el o nouă religie! Or, deşi tânărul nu a ştiut-o, ei chiar erau pe cale să întemeieze o religie nouă şi veşnică, atunci şi acolo - o nouă cale de salvare, revelarea lui Dumnezeu oamenilor de către Iisus şi în Iisus. Ceea ce tânărul dorea să facă cel mai mult pe lume, el o făcea efectiv, dar în mod inconştient. Aşa a fost întotdeauna, şi aşa este. Când imaginaţia umană iluminată şi chibzuită, instruită şi călăuzită din punct de vedere spiritual caută, din toată inima şi cu dezinteres, să facă sau să fie ceva, ea devine creativă într-o măsură apreciabilă, potrivit cu gradul de consacrare al muritorului pentru a face dumnezeieşte voia Tatălui. Când omul se asociază cu Dumnezeu, atunci se pot produce şi se produc efectiv mari evenimente.