© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 93. Machiventa Melchizedek |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 95. Învăţăturile lui Melchizedek în Levant |
94:0.1 PRIMII învăţători ai religiei Salemului au pătruns până la triburile cele mai îndepărtate din Africa şi din Eurasia, predicând întotdeauna evanghelia lui Melchizedek, care prezenta încrederea şi credinţa omului în unicul Dumnezeu universal ca fiind singurul preţ de plătit pentru a obţine graţia divină. Alianţa lui Melchizedek cu Avraam a servit ca model pentru toată propaganda iniţială care emana din Salem şi din alte centre. Urantia nu a avut niciodată misionari religioşi mai entuziaşti şi mai dinamici decât aceşti nobili bărbaţi şi femei care au dus învăţăturile lui Melchizedek în toată emisfera orientală. Aceşti misionari au fost recrutaţi dintre numeroase popoare şi rase, şi şi-au răspândit în mare parte învăţăturile prin intermediul indigenilor convertiţi. Ei au stabilit centre de educaţie în diferite părţi ale lumii, în care îi învăţau religia Salemului pe indigeni, şi apoi i-au însărcinat pe elevii lor să îşi instruiască propriul lor popor.
94:1.1 În epoca lui Melchizedek, India era o ţară cosmopolită recent căzută sub dominaţia politică şi religioasă a invadatorilor arieni-andiţi veniţi din nord şi din vest. La această dată, numai în porţiuni din nordul şi din vestul peninsulei se infiltraseră mulţi arieni. Aceşti noi sosiţi vedici aduseseră cu ei numeroase zeităţi tribale. Formele religioase ale cultului lor au urmat îndeaproape practicile ceremoniale ale Celor Îmbătrâniţi lor predecesori andiţi, în sensul că tatăl activa încă în calitate de preot iar mama ca preoteasă, şi că vatra familiei servea încă drept altar.
94:1.2 Cultul vedic era atunci în creştere şi metamorfoză sub conducerea castei brahmane; aceşti preoţi-învăţători preluau treptat controlul ritualului de adorare, care se dezvolta. Amalgamul de treizeci şi trei de zeităţi ariene de altădată era în plină desfăşurare atunci când misionarii din Salem au pătruns în nordul Indiei.
94:1.3 Politeismul arienilor reprezenta o degenerare a monoteismului lor primitiv, cauzat de separarea lor în unităţi tribale, fiecare trib venerându-şi propriul zeu. Această descentralizare a monoteismului şi a trinitarismului originare ale Mesopotamiei andite a suferit o sinteză nouă pe parcursul primelor secole ale celui de-al doilea mileniu dinainte de Crist. Mulţimea de zei a fost organizată într-un panteon sub conducerea trinitară a lui Dyaus pitarul, domnul cerului, a lui Indra, domnul impetuos al atmosferei, şi a lui Agni, zeul cu trei capete al focului, domnul pământului şi vestigiul simbolic al unui străvechi concept de Trinitate.
94:1.4 Dezvoltările categoric henoteiste pregăteau calea unui monoteism evoluat. Agni, zeitatea cea mai antică, era adesea exaltat ca părinte-şef al întregului panteon. Principiul de zeitate-părinte, numit uneori Prajapati, alteori Brahma, a fost cufundat în bătălia teologică pe care preoţii brahmani au dus-o mai târziu cu învăţătorii din Salem. Principiul energiei-divinitate care însufleţea tot panteonul vedic a fost numit Brahmanul.
94:1.5 Misionarii din Salem predicau Dumnezeul unic al lui Melchizedek, cel Preaînalt din cer. Acest portret nu era în întregime în dezacord cu conceptul pe cale de apariţie de Brahma-Tatăl ca sursă a tuturor zeilor, însă doctrina Salemului nu comporta rituri; ea mergea deci direct împotriva dogmelor, a tradiţiilor şi a învăţăturilor preoţimii brahmane. Preoţii brahmani nu au vrut niciodată să accepte doctrina Salemului, care învăţa mântuirea prin credinţă, graţia lui Dumnezeu obţinută fără a ţine seama de practicile rituale şi de sacrificiile ceremoniale.
94:1.6 Respingerea evangheliei lui Melchizedek cu privire la încrederea în Dumnezeu şi la mântuirea prin credinţă a marcat o schimbare capitală pentru India. Misionarii din Salem contribuiseră mult la pierderea credinţei în străvechii zei vedici, dar conducătorii, preoţii vedismului, au refuzat să accepte doctrina lui Melchizedek care propovăduia un singur Dumnezeu şi o credinţă unică şi simplă.
94:1.7 Brahmanii au extras fragmente din cărţile sacre ale vremii lor într-un efort de a-i combate pe învăţătorii Salemului. Culegerea lor, după cum a fost revizuită mai târziu, a ajuns în timpurile moderne sub forma Rig-Vedei, una dintre cărţile sacre cele mai vechi. A doua, a treia şi a patra Veda au urmat pe măsură ce brahmanii căutau să cristalizeze, să formalizeze şi să fixeze riturile lor de adorare şi de sacrificii, şi să le impună oamenilor din epoca lor. În ceea ce au ele mai bun, aceste scrieri reprezintă echivalentul a orice alt corpus de caracter asemănător, în ceea ce priveşte frumuseţea conceptului şi adevărul discernământului. Dar, pe măsură ce această religie superioară a fost coruptă de miile de superstiţii, de culte şi de rituri ale Indiei meridionale, ea a devenit progresiv, prin metamorfoză, sistemul teologic cel mai pestriţ pe care l-au întemeiat vreodată oamenii. Studiul Vedelor va duce la descoperirea unor concepte asupra Deităţii dintre cele mai elevate şi a unora dintre cele mai degradate care fuseseră concepute vreodată.
94:2.1 Pe măsură ce misionarii din Salem pătrundeau mai mult în sudul Deccanului dravidian, ei întâlneau un sistem de caste din ce în ce mai consolidat; acest sistem fusese imaginea prin care arienii căutaseră să îşi păstreze identitatea rasială în faţa unui flux în continuă creştere de popoare sangice secundare. Casta sacerdotală brahmană era chiar esenţa sistemului; acest ordin social întârzia considerabil progresul instructorilor din Salem. Acest sistem de caste nu a reuşit să salveze rasa ariană, dar a reuşit să perpetueze brahmanii, care la rândul lor şi-au menţinut hegemonia religioasă asupra Indiei până în epoca actuală.
94:2.2 Apoi, odată cu slăbirea vedismului prin respingerea adevărului superior, cultul arienilor a fost supus incursiunilor în creştere care veneau din Deccan. Într-un efort disperat pentru a stăvili fluxul de extincţie rasială şi de nimicire religioasă, casta brahmanilor a căutat să se înalţe deasupra tuturor. Brahmanii propovăduiau că sacrificiul faţă de zeitate era în el însuşi în întregime eficient, că puterea sa exercita asupra ei o constrângere totală. Ei proclamau că, din cele două principii divine esenţiale ale universului, unul era zeitatea brahmană, iar celălalt preoţimea brahmanică. La nici un alt popor al Urantiei, preoţii nu au pretins să se înalţe deasupra zeilor lor înşişi, şi să-şi acorde onorurile datorate zeilor lor. Ei au mers însă atât de absurd de departe cu aceste revendicări arogante, încât tot acest sistem şubred s-a năruit în calea cultelor înjositoare care dădeau năvală dinspre civilizaţiile mai puţin avansate din vecinătate. Însăşi imensa preoţimea vedică s-a împotmolit şi a fost înghiţită de curentul negru al inerţiei şi al pesimismului cu care propria ei îngâmfare egoistă şi nesocotită inundase India.
94:2.3 Concentrarea neobişnuită asupra sinelui a condus infailibil la teama de perpetuarea non-evolutivă a sinelui într-un ciclu fără sfârşit de încarnări succesive ca om, ca animal sau ca plantă. Dintre toate credinţele contaminante susceptibile de a fi ataşate la ceea ce ar fi putut fi un monoteism în plină apariţie, nici una nu a fost mai năucitoare decât credinţa în transmigraţie - doctrina reîncarnării sufletului - care provenea din Deccanul dravidian. Această credinţă într-un ciclu fastidios şi monoton de transmigraţii repetate i-a lipsit pe muritorii luptători de speranţa lor, nutrită multă vreme, de a găsi în moarte izbăvirea şi avansarea spirituală care făcuse parte din credinţa vedică primitivă.
94:2.4 Această învăţătură filozofic paralizantă a fost curând urmată de născocirea doctrinei în care fugi veşnic de sinele tău prin scufundarea în repausul şi în pacea universale ale unei uniuni absolute cu Brahman, suprasufletul întregii creaţii. Dorinţele materiale şi ambiţiile omeneşti le-au fost eficient răpite oamenilor şi practic distruse. Timp de peste două mii de ani, cei mai buni gânditori ai Indiei au căutat să scape de orice dorinţă, iar poarta a fost astfel larg deschisă pentru intrarea cultelor şi a învăţăturilor ulterioare, care au încătuşat practic sufletele unui mare număr de popoare hinduse în lanţurile risipirii spirituale. Dintre toate civilizaţiile, cea vedico-ariană a fost cea care a plătit preţul cel mai teribil pentru a fi respins evanghelia Salemului.
94:2.5 Prin ele însele, castele nu puteau să perpetueze sistemul religio-cultural arian şi, pe măsură ce religiile inferioare ale Deccanului se infiltrau în nord, s-a dezvoltat o epocă de descurajare şi de disperare. În cursul acestei epoci sumbre, s-a întâmplat să se nască cultul care consta în a nu lua viaţa nici unei creaturi, şi acest cult a subzistat mereu de atunci înainte. Un mare număr de culte noi erau sincer atee, proclamând că nici o mântuire oarecum accesibilă nu putea fi dobândită decât prin propriile eforturi ale omului, fără ajutor din afară. Cu toate astea, dincolo de o bună parte a acestei filozofii nefericite, se pot găsi vestigiile deformate ale învăţăturilor lui Melchizedek, şi chiar şi ale lui Adam.
94:2.6 Aceasta a fost epoca compilării ultimelor Scripturi ale credinţei hinduse, ale brahmanilor şi ale Upanişadelor. După ce a respins doctrina care propovăduia religia personală prin experienţa credinţei personale cu un Dumnezeu unic, şi după ce a fost coruptă de fluxul de culte şi de credinţe înjositoare şi debilitante ale Deccanului, cu antropomorfismele şi cu reîncarnările lor, preoţimea brahmanică a manifestat o reacţie violentă contra credinţelor pline de corupţie; a fost un efort categoric orientat spre căutarea şi găsirea adevăratei realităţi. Brahmanii au început să dezantropomorfizeze conceptul indian de deitate, însă, făcând acest lucru, ei au căzut în grava eroare de a depersonaliza conceptul de Dumnezeu. Ei au ieşit din această încercare, nu cu un ideal sublim şi spiritual al Tatălui Paradisiac, ci cu o idee distantă şi metafizică a unui Absolut care îngloba totul.
94:2.7 În eforturile lor de autoperpetuare, brahmanii respinseseră Dumnezeul unic al lui Melchizedek, iar acum ei se găseau cu ipoteza de Brahman, acel sine imprecis şi iluzoriu, acest acela impersonal şi neputincios, care a lăsat viaţa spirituală a Indiei descumpănită şi abătută, din această perioadă nefericită şi până în cel de-al douăzecilea secol.
94:2.8 În epoca în care se scriau Upanişadele în India s-a ivit budismul, dar, în ciuda unui succes milenar, el nu a putut concura cu faza din urmă a hinduimului. În ciuda moralităţii sale superioare, descrierea sa iniţială a lui Dumnezeu era şi mai puţin categorică decât cea a hinduismului, care oferea deităţi secundare şi personale. În cele din urmă, budismul a cedat în India de nord în faţa atacurilor unui islam care milita cu conceptul său al unui bine definit de Allah ca Dumnezeu suprem al universului.
94:3.1 Deşi faza superioară a brahmanismului era prea puţin o religie, ea a fost cu adevărat una dintre cele mai nobile încercări ale minţii muritorilor de a pătrunde în domeniile filozofiei şi ale metafizicii. După ce a pornit ca să descopere realitatea finală, mintea indiană nu s-a oprit înainte de a fi speculat asupra aproape a tuturor aspectele teologiei, mai puţin asupra conceptului esenţial şi dublu al religiei: existenţa Tatălui Universal al tuturor creaturilor universului, şi faptul experienţei ascendente, în univers, al înseşi acestor creaturi care caută să ajungă la Tatăl veşnic care le-a poruncit să fie perfecte, după cum el însuşi este perfect.
94:3.2 În conceptul de Brahman, spiritul acestei epoci ştia într-adevăr de ideea unui fel de Absolut care impregnează totul, căci se identifica simultan acest postulat cu energia creativă şi cu reacţia cosmică. Brahman era conceput ca fiind transcendent oricărei definiţii şi ca susceptibil de a fi cuprins numai prin negarea succesivă a tuturor calităţilor finite. Era categoric o credinţă într-o fiinţă absolută, şi chiar infinită, dar acest concept era în foarte mare măsură privat de atributele personalităţii, şi nu era deci experimentabil de către persoane religioase individuale.
94:3.3 Brahman-Narayana a fost conceput ca fiind Absolutul, ca fiind infinitul ACELA ESTE, ca fiind forţa creatoare primordială a cosmosului potenţial, ca fiind Sinele Universal care există în stare statică şi potenţială de-a lungul întregii eternităţi. Dacă filozofii epocii ar fi fost capabili de a trece de etapa următoare în concepţia deităţii, dacă l-ar fi putut concepe pe Brahman ca asociativ şi creativ, ca o personalitate abordabilă de către fiinţele create aflate în evoluţie, atunci, învăţătura lor ar fi putut deveni prezentarea cea mai avansată a Deităţii pe Urantia, căci ea ar fi înglobat primele cinci nivele ale funcţiunii totale a deităţii, şi ar fi putut lua în considerare ultimele două.
94:3.4 În cursul anumitor faze, conceptul de Suprasuflet Universal Unic, în calitate de totalitate a însumării existenţelor tuturor creaturilor, i-a condus pe filozofii hinduşi foarte aproape de adevărul Fiinţei Supreme; dar acest adevăr nu le-a servit la nimic, deoarece ei nu au reuşit să dezvolte nici o metodă de apropiere personală rezonabilă sau raţională pentru a atinge scopul lor monoteist teoretic de Brahman-Narayana.
94:3.5 Principiul karmic al continuităţii cauzale este foarte aproape de adevărul că toate acţiunile din spaţiu-timp se repercutează într-o sinteză în prezenţa de Deitate a Supremului; însă acest postulat nu a permis niciodată realizarea personală coordonată a Deităţii de către persoanele religioase individuale; aceasta nu a condus decât la înghiţirea ultimă a oricărei personalităţi în Suprasufletul Universal.
94:3.6 Filozofia brahmanismului a ajuns, de asemenea, foarte aproape de realizarea locuirii de către Ajustorii Gândirii, dar ea s-a lăsat pervertită de o falsă concepţie asupra adevărului. Învăţătura că sufletul este locuinţa lui Brahman ar fi pregătit drumul unei religii avansate, dacă acest concept nu ar fi fost complet viciat de credinţa că nu există individualitate umană în afară de această prezenţă a Unului Universal.
94:3.7 În doctrina în care sufletul individual se contopeşte cu Suprasufletul, teologii Indiei nu au reuşit să asigure supravieţuirea a ceva uman, ceva nou şi unic, ceva născut din uniunea voinţei omului şi a voinţei lui Dumnezeu. Învăţătura reîntoarcerii sufletului la Brahman este îndeaproape paralelă cu adevărul reîntoarcerii Ajustorului în sânul Tatălui Universal, dar există ceva distinct de Ajustor care supravieţuieşte de asemenea, şi anume contraponderea morontială a personalităţii de muritor. Or, acest concept vital era în mod fatal absent din filozofia brahmanică.
94:3.8 Filozofia brahmanică a ajuns la o aproximare a multor fapte ale universului şi s-a apropiat de numeroase adevăruri cosmice, dar ea a căzut mult prea adesea victimă erorilor, a greşelii din diferenţierea diverselor nivele ale realităţii, precum nivelul absolut, cel transcendental şi cel finit. Ea nu a reuşit să ia în considerare că un aspect dat, susceptibil de a fi finit şi iluzoriu pe nivelul absolut, poate fi absolut real pe nivelul finit. Ea nu a luat act nici de personalitatea esenţială a Tatălui Universal, cu care se poate lua personal contact pe toate nivelele, de la experienţa limitată a creaturilor evolutive cu Dumnezeu, până la experienţa nelimitată a Fiului Etern cu Tatăl Paradisului.
94:4.1 În India, pe parcursul secolelor, poporul a revenit, într-o anumită măsură, la anticele ritualuri ale Vedelor, aşa cum fuseseră ele modificate de învăţăturile misionarilor lui Melchizedek şi cristalizate de preoţimea brahmanică ulterioară. Această religie, cea mai veche şi cea mai cosmopolită din lume, a suferit din nou unele schimbări ca răspuns la budism, la jainism, precum şi la influenţele mai recente ale mahomedanismului şi ale creştinismului. Dar, când învăţăturile lui Isus au ajuns în India, ele fuseseră deja occidentalizate până într-atât încât să fie o „religie a oamenilor albi”, deci ciudată şi străină pentru mintea hindusă.
94:4.2 Teologia hindusă a timpului prezent descrie patru nivele descendente ale deităţii şi ale divinităţii:
94:4.3 1. Brahman, Absolutul, Unul Infinit, ACELA ESTE.
94:4.4 2. Trimurti, trinitatea supremă a hinduismului. Primul membru al acestei asociaţii, Brahma, se concepe ca fiind creat de el însuşi din Brahmanul-infinit. Dacă nu ar fi aproape identificat cu Unul Infinit panteist, Brahma ar constitui fundamentul conceptului de Tată Universal. Brahma este deopotrivă identificat cu destinul.
94:4.5 Adorarea lui Shiva şi a lui Vishnu, al doilea şi al treilea membru din Trimurti, a apărut în primul mileniu după Crist. Shiva este domnul vieţii şi al morţii, zeul fecundităţii şi maestrul distrugerii. Vishnu este extrem de popular datorită credinţei în încarnarea sa periodică sub formă umană. În felul acesta, Vishnu a devenit real şi viu în închipuirea hinduşilor. Unii i-au considerat pe Shiva şi pe Vishnu ca supremi peste toate.
94:4.6 3. Deităţile vedice şi postvedice. Mulţi zei antici ai arienilor, precum Agni, Indra şi Soma, au subzistat ca secundari faţă de cei trei membri ai Trimurti. Numeroşi alţi zei s-au ivit de la începuturile Indiei vedice, şi ei au fost, la rândul lor, încorporaţi în panteonul hindus.
94:4.7 4. Demi-zeii: supraoamenii, semizeii, eroii, demonii, fantomele, spiritele rele, spiriduşii, monştrii, drăcuşorii şi sfinţii cultelor mai recente.
94:4.8 De mult timp, hinduismul nu a reuşit să învioreze poporul indian, dar, în acelaşi timp, el a fost în general o religie tolerantă. Această mare forţă rezidă în faptul că el se dovedeşte a fi religia cea mai flexibilă şi cea mai vagă care a fost să apară pe Urantia. El este capabil de schimbări aproape nelimitate, şi posedă un câmp neobişnuit de adaptări suple, de la speculaţiile elevate şi semi-monoteiste ale brahmanilor intelectuali, până la fetişismul notoriu şi la practicile culturale primitive ale claselor degradate şi demoralizate de credincioşi ignoranţi.
94:4.9 Hinduismul a supravieţuit pentru că el este în esenţă o parte integrantă a ţesăturii sociale din India. El nu comportă nici o mare ierarhie care să poată fi tulburată sau distrusă; el este suprapus pe modelul vieţii poporului. El posedă o adaptabilitate la condiţii schimbătoare care o depăşeşte pe aceea a oricărui alt cult, şi ia o atitudine tolerantă de adopţie faţă de multe alte religii, pretinzând că Gautama Buddha, precum şi Crist însuşi, erau încarnări ale lui Vishnu.
94:4.10 Astăzi, India are mai mult ca oricând nevoie de o prezentare a evangheliei lui Isus - Paternitatea lui Dumnezeu şi filiaţia tuturor oamenilor, cu fraternitatea care urmează şi care se realizează personal printr-o slujire iubitoare şi printr-un serviciu social. În India, cadrul filozofic există, structura de cult e prezentă; îi lipseşte numai scânteia însufleţitoare a iubirii dinamice zugrăvită în evanghelia originară a Fiului Omului, despuiată de doctrinele şi de dogmele occidentale care au avut tendinţa să facă din viaţa de consacrare a lui Mihail o religie a oamenilor albi.
94:5.1 În vreme ce misionarii Salemului cutreierau Asia răspândind doctrina Dumnezeului cel Preaînalt şi a mântuirii prin credinţă, ei se impregnau mult cu filozofia şi cu gândirea religioasă a diverselor ţări traversate. Cu toate acestea, învăţătorii însărcinaţi de Melchizedek şi de succesorii lui, nu au eşuat în misiunea lor; ei au pătruns la toate popoarele continentului eurasiatic, şi au sosit în China numai pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu dinaintea lui Crist. Timp de peste o sută de ani, salemiţii şi-au menţinut cartierul lor general în Si Fouch, unde i-au pregătit pe învăţătorii chinezi care au dus învăţătura tuturor popoarelor rasei galbene.
94:5.2 A fost ca o consecinţă directă a acestei învăţături faptul că cea dintâi formă a taoismului a apărut în China; aceasta era o religie extrem de diferită de cea care poartă acest nume astăzi. Taoismul primitiv sau prototaoismul erau compuse din următorii factori:
94:5.3 1. Rămăşiţele învăţăturilor din Singlangton, care au persistat în conceptul de Shang-ti, Dumnezeul Cerului. În epoca Singlangtonului, poporul chinez a devenit virtual monoteist; el şi-a concentrat adoraţia asupra Adevărului Unic, cunoscut mai târziu sub numele de Spirit al Cerului, şef al universului. Rasa galbenă nu a pierdut niciodată întru totul acest concept iniţial de Deitate, în ciuda faptului că, în cursul secolelor ulterioare, numeroase deităţi şi spirite subordonate au fost strecurate în religia sa.
94:5.4 2. Religia din Salem a Unei Preaînalte Deităţi Creatoare pregătite să acorde graţia sa omenirii, ca răspuns la credinţa oamenilor. Dar, în epoca în care misionarii lui Melchizedek pătrundeau în ţinuturile rasei galbene, este din nefericire prea adevărat că mesajul lor se îndepărtase considerabil de simpla doctrină a Salemului din timpul lui Machiventa.
94:5.5 3. Conceptul de Brahman-Absolut al filozofilor hinduşi dublat de dorinţa de a scăpa de toate relele. Cea mai mare influenţă asupra expansiunii către est a religiei Salemului a fost poate aceea a învăţătorilor hinduşi ai credinţei vedice, care au introdus concepţia lor de Brahman - a Absolutului - în gândirea salvatoare a salemiţilor.
94:5.6 Această credinţă complexă s-a răspândit în ţinuturile raselor galbene şi brune ca o influenţă subiacentă din gândirea filozofico-religioasă. În Japonia, acest prototaoism a fost cunoscut sub numele de şinto, şi popoarele acestei ţări, foarte îndepărtate de Salem în Palestina, au ştiut de încarnarea lui Machiventa Melchizedek care a locuit pe pământ pentru ca omenirea să nu uite numele lui Dumnezeu.
94:5.7 În China, toate aceste credinţe au fost ulterior confundate, şi contopite cu cultul mereu în creştere al strămoşilor. Dar, din epoca lui Singlangton, chinezii nu au mai căzut niciodată în mod deplorabil sclavi ai unei preoţimi. Rasa galbenă a fost prima care să se ridice din servitutea barbară şi să intre într-o civilizaţie a ordinii, deoarece ea a fost prima care să se dezbare, într-o anumită măsură, de înjositoarea frică de zei; ea nu s-a temut nici măcar de fantomele celor morţi, aşa cum s-au temut alte rase. China şi-a găsit înfrângerea pentru că nu a reuşit niciodată să înainteze dincolo de emanciparea ei iniţială faţă de preoţi; ea a căzut într-o eroare aproape la fel de vătămătoare, aceea a cultului strămoşilor.
94:5.8 Totuşi, salemiţii nu au călătorit degeaba. Pe temeliile evangheliei lor şi-au clădit învăţăturile marii filozofi ai Chinei celui de-al şaselea secol de dinaintea lui Cristos. Atmosfera morală şi sentimentele spirituale ale epocii lui Lao-Tse şi ale lui Confucius proveneau din învăţăturile misionarilor Salemului date în cursul unei epoci anterioare.
94:6.1 Cu aproximativ şase sute de mii de ani înainte de venirea lui Mihail, Melchizedek, pe atunci neîntrupat deja de multă vreme, a avut impresia că puritatea învăţăturii sale pe pământ era prea expusă pericolului prin resorbţia generală în credinţele mai vechi ale Urantiei. S-a părut, pentru o vreme, că misiunea sa ca precursor al lui Mihail risca să eşueze. Atunci, în cel de-al şaselea secol dinaintea lui Crist, printr-o coordonare excepţională a factorilor spirituali din care nu toţi sunt înţeleşi, nici chiar de supraveghetorii planetari, Urantia a asistat la o prezentare cât se poate de neobişnuită a adevărului religios sub forme multiple. Prin intermediul a diverşi învăţători umani, evanghelia Salemului a fost reformulată şi reînsufleţită; ea a subzistat apoi în mare parte, aşa cum a fost atunci prezentă, până în epoca prezentelor scrieri.
94:6.2 Acest secol excepţional de progres spiritual a fost caracterizat prin apariţia marilor învăţători religioşi, morali şi filozofi în toată lumea civilizată. În China, cei doi maeştri cei mai remarcabili au fost Lao-Tse şi Confucius.
94:6.3 Lao-Tse a clădit direct pe conceptele din tradiţiile Salemului, declarând că Tao era Unica Cauză Primă a întregii creaţii. Lao-Tse avea o viziune spirituală largă. Învăţătura lui spunea că: „destinul etern al omului era uniunea perpetuă cu Tao, Dumnezeul Suprem şi Regele Universal”. El distingea clar cauza ultimă, căci a scris: „Unitatea se naşte din Tao cel Absolut; din această Unitate a apărut Dualitatea cosmică, apoi, din această Dualitate, Trinitatea a ţâşnit în existenţă, iar Trinitatea este sursa primordială a întregii realităţi”. „Orice realitate este mereu în echilibru între potenţialele şi actualele cosmosului, şi acestea sunt veşnic armonizate de către spiritul divinităţii”.
94:6.4 Lao-Tse a fost şi unul dintre primii care au prezentat doctrina constând în a răspunde răului făcând binele: „Bunătatea dă naştere la bunătate, dar, pentru cel care este cu adevărat bun, şi răul generează bunătate”.
94:6.5 El le propovăduia oamenilor reîntoarcerea creaturii la Creator şi descria viaţa ca fiind ieşirea la iveală a unei personalităţi din potenţialele cosmice, în timp ce moartea semăna cu o reîntoarcere acasă a acestei personalităţi create. Conceptul său de credinţă veritabilă era neobişnuit, şi el l-a asemănat, de asemenea, cu „atitudinea unui copilaş”.
94:6.6 Înţelegerea sa în ceea ce priveşte ţelul etern al lui Dumnezeu era clară, căci a zis: „Deitatea Absolută nu face eforturi, însă ea este întotdeauna victorioasă; ea nu constrânge oamenii, dar este întotdeauna gata să răspundă dorinţelor lor sincere; voinţa lui Dumnezeu este veşnic răbdătoare, şi expresia ei este inevitabilă în eternitate”. Exprimând adevărul că este mai binecuvântat să dai decât să primeşti, Lao-Tse a spus, de asemenea, când vorbea despre omul sincer religios: „Omul bun nu caută să păstreze adevărul pentru el însuşi, ci mai degrabă să-i reverse bogăţiile asupra semenilor lui, căci aceasta este realizarea adevărului. Voia lui Dumnezeu cel Absolut este întotdeauna benefică şi niciodată distructivă; intenţia adevăratului credincios este să acţioneze întotdeauna, dar niciodată să constrângă”.
94:6.7 Lao propovăduia non-rezistenţa şi distincţia dintre acţiune şi constrângere, dar aceste noţiuni s-au deformat şi au devenit mai târziu credinţa că nu trebuie „văzut, făcut şi gândit” nimic. Dar Lao nu a profesat niciodată o astfel de eroare, deşi prezentarea sa a non-rezistenţei a fost un factor în dezvoltarea predilecţiei popoarelor chineze pentru pace.
94:6.8 Taoismul popular al celui de-al douăzecilea secol al Urantiei nu mai are prea multe în comun cu sentimentele sublime şi cu concepţiile cosmice ale bătrânului filozof, care propovăduia adevărul aşa cum îl percepea, mai exact - credinţa în Dumnezeul Absolut este sursa energiei divine care recreează lumea, şi prin care omul se înalţă la uniunea spirituală cu Tao, Deitatea Eternă şi Creatorul Absolut al universurilor.
94:6.9 Confucius (Kong Fou-tse) era un tânăr contemporan al lui Lao în China celui de-al şaselea secol dinaintea lui I.C. Confucius şi-a întemeiat doctrinele pe cele mai bune tradiţii morale ale lungii istorii a rasei galbene; el a fost întrucâtva influenţat de ceea ce a persistat din tradiţiile misionarilor din Salem. Principala lui lucrare consta din a compila din dictoanele înţelepte ale filozofilor antici. El a fost respins ca învăţător pe durata vieţii sale, însă, de atunci, scrierile şi învăţăturile lui au exercitat mereu o mare influenţă în China şi în Japonia. Confucius i-a reorientat pe şamani, în sensul că a înlocuit magia cu moralitatea. Dar el a construit prea bine; el a făcut din ordine un nou fetiş şi a instituit un respect al conduitei strămoşilor, care sunt încă veneraţi de chinezii din epoca prezentei expuneri.
94:6.10 Confucius predica moralitatea bazându-se pe teoria că drumul pământesc este umbra deformată a căii celeste, că modelul veritabil al civilizaţiei temporale este imaginea reflectată a ordinii din ceruri. Conceptul potenţial de Dumnezeu din confucianism a fost aproape complet subordonat accentului pus pe Calea Cerului, arhetipul cosmosului.
94:6.11 Învăţăturile lui Lao au fost pierdute pentru toţi, mai puţin o minoritate din Orient, dar scrierile lui Confucius au constituit mereu, de la propagarea lor, baza contexturii morale a culturii pentru aproape o treime dintre urantieni. Aceste precepte ale lui Confucius, perpetuând tot ce este mai bun din trecut, erau oarecum împotriva spiritului de investigaţie chinez, care ajunsese la înfăptuiri atât de venerate. Influenţa acestor doctrine a fost combătută fără succes atât de eforturile împăratului Chin Shin Huang Ti, cât şi de învăţăturile lui Mo Ti. Al doilea a proclamat o fraternitate bazată pe iubirea faţă de Dumnezeu şi nu pe datoria etică; el a căutat să reanime căutarea antică a noilor adevăruri, dar învăţăturile lui au eşuat înaintea viguroasei opoziţii a discipolilor lui Confucius.
94:6.12 Ca şi mulţi alţi învăţători spirituali şi morali, Confucius şi Lao-Tse au sfârşit prin a fi deificaţi de către discipolii lor în cursul epocilor de tenebre care au intervenit în China între declinul şi pervertirea credinţei taoiste, şi sosirea misionarilor budişti care veneau din India. În timpul acestor secole de decadenţă spirituală, religia rasei galbene a degenerat într-o teologie jalnică, în care mişunau diavolii, dragonii şi spiritele rele, vădind pentru toţi reîntoarcerea fricilor minţii uman neluminate. Atunci China, cândva în fruntea societăţii umane datorită religiei ei avansate, a rămas în urmă din cauza neputinţei ei temporare de a progresa pe veritabila cărare a dezvoltării conştiinţei de Dumnezeu; aceasta este indispensabilă pentru adevăratul progres, nu numai muritorilor individuali, ci şi civilizaţiilor încâlcite şi complexe care caracterizau înaintarea culturii şi a societăţii pe o planetă evolutivă a timpului şi a spaţiului.
94:7.1 Contemporan cu Lao-Tse şi cu Confucius din China, în India s-a ivit un alt mare învăţător al adevărului. Gautama Siddharta s-a născut în al şaselea secol dinaintea lui Crist în provincia Nepal, în nordul Indiei. Discipolii lui îl prezintă, mai târziu, ca pe fiul unui conducător fabulos de bogat, însă, în realitate, el era succesorul prezumtiv al unui neînsemnat şef de clan care domnea prin consimţământ tacit peste o mică vale muntoasă izolată, din sudul Munţilor Himalaya.
94:7.2 După ce a practicat yoga în van timp de şase ani, Gautama a formulat teoriile care au devenit filozofia budismului. Siddharta s-a angajat într-o luptă hotărâtă, dar lipsită de rezultat contra sistemului, în continuă creştere, al castelor. În jurul acestui tânăr prinţ profet, a domnit o atmosferă de sinceritate sublimă şi de generozitate extraordinară, care a sedus numeroşi oameni ai acelor vremuri. El s-a abătut de la practica care consta în a căuta mântuirea individuală prin dureri fizice şi prin suferinţe personale, şi i-a îndemnat pe discipolii lui să ducă evanghelia lui în întreaga lume.
94:7.3 În toiul confuziei şi al practicilor de cult excesive din India, învăţăturile mai sănătoase şi mai moderate ale lui Gautama au venit ca o uşurare aducătoare de prospeţime. El denunţa zeii, preoţii şi sacrificiile lor, însă nici el nu a reuşit să perceapă personalitatea Unului Universal. Necrezând în existenţa sufletelor individuale, Gautama a luptat, bineînţeles cu curaj, contra credinţei în transmigraţia sufletelor, onorată de multe secole. El a făcut un nobil efort pentru a-i elibera pe oameni de frică, pentru a-i face să se simtă comod şi la ei acasă în marele univers, însă nu a reuşit să le arate cărarea care conduce la veritabilul cămin celest al muritorilor ascendenţi - Paradisul - şi la serviciul crescând al existenţei eterne.
94:7.4 Gautama era un adevărat profet şi, dacă ar fi dat atenţie instrucţiunilor ermitului Godad, el ar fi putut să ridice toată India prin inspiraţia care ar fi adus o reînnoire a evangheliei din Salem care proslăvea mântuirea prin credinţă. Godad se trăgea dintr-o familie care nu pierduse niciodată tradiţiile misionarilor lui Melchizedek.
94:7.5 Gautama şi-a fondat şcoala în Benares, şi s-a întâmplat în al doilea an al ei că un elev, Bautan, a comunicat maestrului său tradiţiile misionarilor Salemului cu privire la alianţa lui Melchizedek cu Avraam. Cu toate că Siddharta nu a avut o concepţie clară despre Tatăl Universal, el a luat o poziţie avansată asupra mântuiri prin credinţă - simpla credinţă. Aşa a declarat el în faţa discipolilor lui, şi a început să îi trimită pe elevii lui în afară, în grupuri de şaizeci, pentru a proclama popoarelor Indiei „vestea bună a mântuirii gratuite: faptul că toţi oamenii, umili sau elevaţi, pot atinge fericirea prin credinţa în dreptate şi în justiţie”.
94:7.6 Soţia lui Gautama credea în evanghelia soţului ei, şi ea a fost fondatoarea unui ordin de călugăriţe. Fiul lui i-a devenit succesor, şi a extins mult cultul; el cunoştea bine ideea nouă de salvare prin credinţă, însă a şovăit mai târziu referitor la chestiunea graţiei divine obţinută prin credinţa singură, după cum l-a învăţat evanghelia din Salem. La bătrâneţe, cuvintele pe care le-a pronunţat înainte de a muri au fost următoarele: „Fiţi făuritorii propriei voastre eliberări”.
94:7.7 În ceea ce avea mai bun, evanghelia salvării universale, proclamată de Gautama şi lipsită de sacrificii, de torturi, de rituri şi de preoţi, era o doctrină revolutivă şi stupefiantă pentru epoca sa. A fost surprinzător de aproape de a constitui o renaştere a evangheliei Salemului. Ea a adus sprijin pentru milioane de suflete disperate şi, în ciuda alterărilor ei ridicole din cursul secolelor ulterioare, această evanghelie subzistă încă ca speranţă a milioane de fiinţe umane.
94:7.8 Siddharta a propovăduit mult mai multe adevăruri decât au supravieţuit în cultele moderne care îi poartă numele. Budismul modern nu reprezintă mai mult învăţăturile lui Gautama Siddharta decât reprezintă creştinismul învăţăturile lui Isus din Nazaret.
94:8.1 Pentru a deveni budist, nu trebuia decât să faci o declaraţie publică de credinţă recitând Refugiul: „Eu îmi găsesc refugiu în Buddha; îmi găsesc refugiu în doctrina sa; îmi găsesc refugiul în Fraternitate”.
94:8.2 Budismul a luat naştere dintr-o personalitate istorică, iar nu dintr-un mit. Fidelii lui Gautama l-au numit Sasta, ceea ce înseamnă maestru sau învăţător. Cu toate că el nu a emis pretenţii supraumane nici pentru el nici pentru învăţăturile sale, discipolii lui au început devreme să îl numească cel iluminat, Buddha, iar mai târziu Sakyamuni Buddha.
94:8.3 Evanghelia originală a lui Gautama era întemeiată pe cele patru adevăruri nobile:
94:8.4 1. Adevărurile nobile ale suferinţei.
94:8.5 2. Originile suferinţei.
94:8.6 3. Distrugerea suferinţei.
94:8.7 4. Calea de a distruge suferinţa.
94:8.8 Strâns legată de doctrina suferinţei şi de mijloacele de scăpare, se situa filozofia Căii Octuple: puncte de vedere juste, aspiraţii juste, cuvinte juste, conduită justă, mijloace juste de trai, efort just, atenţie justă şi contemplare justă. Gautama nu avusese intenţia de a încerca să distrugă orice efort, orice dorinţă şi orice afecţiune scăpând de suferinţă; învăţătura lui era mai degrabă menită să descrie muritorilor inutilitatea de a-şi plasa în întregime speranţele şi aspiraţiile în scopuri temporale şi în obiective materiale. Nu era vorba atât de mult de evitarea iubirii semenilor, cât de a-l face, de asemenea, pe adevăratul credincios să privească, dincolo de asocierile lumii materiale, la realităţile viitorului etern.
94:8.9 Poruncile morale ale predicilor lui Gautama erau în număr de cinci:
94:8.10 1. Să nu ucizi.
94:8.11 2. Să nu furi.
94:8.12 3. Să nu fii desfrânat.
94:8.13 4. Să nu minţi.
94:8.14 5. Să nu bei băuturi îmbătătoare.
94:8.15 Mai existau câteva porunci suplimentare sau secundare ale căror respectare era facultativă pentru credincioşi.
94:8.16 Siddharta nu credea deloc în nemurirea personalităţii umane; filozofia sa nu aducea decât un fel de continuitate funcţională. El nu a definit niciodată cu claritate ceea ce a intenţionat să includă în doctrina Nirvanei. Faptul că se putea face din punct de vedere teoretic experienţa nirvanei pe parcursul existenţei terestre indica faptul că aceasta nu era considerată ca o stare de anihilare completă. Aceasta implica o condiţie de iluminare supremă şi de fericire celestă, în care toate lanţurile care ţineau omul în lumea materială au fost sfărâmate; era o eliberare faţă de dorinţele vieţii de muritor şi o scăpare de orice pericol de a trebui să faci experienţa unei noi încarnări.
94:8.17 Conform învăţăturilor originare ale lui Gautama, mântuirea se obţine prin efort uman, neţinând seama de ajutorul divin; nu este loc nici pentru credinţa eliberatoare, nici pentru rugăciuni adresate puterilor supraumane. În tentativa sa de a minimiza superstiţiile Indiei, Gautama s-a străduit să abată oamenii de la pretenţiile zgomotoase ale mântuirii prin magie. Dar, făcând acest efort, el le-a lăsat succesorilor o poartă larg deschisă care le-a permis să interpreteze greşit învăţătura sa şi să declare că toate eforturile omeneşti pentru a se realiza sunt dezagreabile şi dureroase. Discipoli lui au neglijat faptul că fericirea supremă este legată de urmărirea entuziastă şi inteligentă a scopurilor meritorii, şi că aceste înfăptuiri constituie adevăratul progres în realizarea cosmică de sine.
94:8.18 Marele adevăr al învăţăturii lui Siddharta a fost proclamarea unui univers al justiţiei absolute. El propovăduia cea mai bună filozofie atee care a fost vreodată inventată de un muritor; ea era umanismul ideal şi a distrus cât se poate de eficient orice temelie pentru superstiţii, pentru rituri magice şi pentru frica de fantome şi de demoni.
94:8.19 Marea slăbiciune a evangheliei originare a budismului a fost că el nu a creat o religie a serviciului social dezinteresat. Timp îndelungat, fraternitatea budistă nu a fost o confrerie de credincioşi, ci mai degrabă o comunitate de discipoli-învăţători. Gautama le-a interzis să poarte bani şi a căutat, pe această cale, să împiedice creşterea tendinţelor ierarhice. Gautama însuşi era extrem de social şi, într-adevăr, viaţa sa a fost mai măreaţă decât predicile lui.
94:9.1 Budismul a prosperat pentru că oferea salvarea prin credinţa în Buddha, iluminatul. Acesta reprezenta adevărurile lui Melchizedek mai mult decât orice alt sistem religios practicat în Asia orientală. Dar budismul nu s-a răspândit larg ca religie până în ziua când, un monarh de castă inferioară, Asoka, l-a adoptat pentru propria sa protecţie; după Ikhnaton din Egipt, Asoka a fost unul dintre cei mai remarcabili şefi civili dintre epoca lui Melchizedek şi cea a lui Mihail. El a clădit un mare imperiu indian graţie propagandei misionarilor lui budişti. În cursul unei perioade de douăzeci şi cinci de ani, el a instruit peste şaptesprezece mii de misionari, pe care i-a trimis până la cele mai îndepărtate frontiere ale lumii cunoscute. Într-o singură generaţie, el a făcut din budism religia dominantă peste jumătate din pământ. Ea s-a stabilit curând în Tibet, în Kashmir, în Ceylon, în Birmania, în Java, în Siam, în Coreea, în China şi în Japonia. În general vorbind, aceasta a fost o religie considerabil superioară celor pe care le-a înlăturat sau pe care le-a înălţat.
94:9.2 Propagarea budismului în toată Asia pornind din căminul său din India este una dintre cele mai palpitante istorii de consacrare spirituală şi de perseverenţă misionară a oamenilor sincer îndrăgostiţi de religie. Nu numai că cei care propovăduiau evanghelia lui Gautama înfruntau cu curaj primejdiile drumurilor terestre ale caravanelor, ci ei făceau faţă şi pericolelor mărilor Chinei, în timp ce îşi continuau misiunea pe continentul asiatic, aducând tuturor popoarelor mesajul credinţei lor. Cu toate astea, budismul nu mai era doctrina simplă a lui Gautama; evanghelia făcută miraculoasă e cea care a făcut din el un zeu. Cu cât s-a îndepărtat budismul mai mult de leagănul lui din ţinuturile înalte ale Indiei, cu atât mai diferit a devenit el faţă de învăţăturile lui Gautama, şi cu atât s-a asemănat mai mult cu religiile pe care le înlăturase.
94:9.3 Mai târziu, budismul a fost foarte influenţat de taoism în China, de shinto în Japonia, şi de creştinism în Tibet. În India, după un mileniu, budismul n-a făcut decât să se ofilească şi să moară. El s-a brahmanizat şi, mai târziu, s-a predat cu laşitate înaintea islamului; în acelaşi timp, într-o mare parte a restului Orientului, el a degenerat într-un ritual pe care Gautama Siddharta nu l-ar fi recunoscut niciodată.
94:9.4 În sud, stereotipul fundamentalist al învăţăturilor lui Siddharta a persistat în Ceylon, în Birmania şi în peninsula Indochinei. Este vorba de ramura hinayana a budismului, care s-a ataşat de doctrina sa primitivă sau asocială.
94:9.5 Dar, chiar şi înainte de prăbuşirea budismului în India, grupurile de discipoli ale lui Gautama din China şi din nordul Indiei începuseră să dezvolte învăţătura mahayana a „Căii Largi” către mântuire, în opoziţie cu puriştii din sud care se ţineau de hinayana sau „Calea Îngustă”. Aceşti mahayanişti s-au rupt de limitările sociale inerente doctrinei budiste şi, de atunci, această ramură nordică a budismului şi-a continuat evoluţia în China şi în Japonia.
94:9.6 Budismul este azi o religie vie şi în creştere, deoarece a reuşit să păstreze multe dintre cele mai înalte valori morale ale aderenţilor lui. El facilitează calmul şi controlul de sine, sporeşte seninătatea şi fericirea, şi contribuie mult la împiedicarea amărăciunii şi a doliului. Cei care cred în această filozofie îşi trăiesc vieţile mai bine decât cei care nu cred în ea.
94:10.1 În Tibet, se găseşte cea mai ciudată asociere a învăţăturilor lui Melchizedek combinate cu budismul, cu hinduismul, cu taoismul şi cu creştinismul. Când misionarii budişti au intrat în Tibet, ei au întâlnit o stare de sălbăticie primitivă foarte asemănătoare celei pe care au găsit-o primii misionari creştini la triburile nordice din Europa.
94:10.2 Candidaţii tibetani n-au vrut să abandoneze în întregime antica lor magie şi farmecele lor. Studiul ceremonialului religios al riturilor tibetane din epoca prezentă relevă existenţa unei confrerii exagerat de numeroase de preoţi cu capete rase, care practică un ritual minuţios comportând clopote, incantaţii, tămâie, procesiuni, rozare, imagini, farmece, imagini, apă sfinţită, haine somptuoase şi coruri complicate. Ei au dogme rigide şi credinţe cristalizate, rituri mistice şi posturi speciale. Ierarhia lor cuprinde călugări, călugăriţe, abaţi, precum şi pe Marele Lama. Ei adresează rugăciuni îngerilor, sfinţilor, unei Mame Sfinte şi zeilor. Ei practică confesiunea şi cred în purgatoriu. Mănăstirile lor sunt foarte mari şi catedralele lor sunt magnifice. Ei menţin o nesfârşită repetare a riturilor sacre, şi cred că acest ceremonial le procură mântuirea. Ei ataşează rugăciunile unei roţi, şi cred că rotaţia ei face rugile lor eficiente. La nici un alt popor din timpurile moderne, nu se pot găsi atât de multe practici care provin de la atât de multe religii; este inevitabil ca această liturghie cumulativă să sfârşească prin a deveni plictisitoare peste măsură şi intolerabil de apăsătoare.
94:10.3 Tibetanii posedă ceva din toate religiile principale ale lumii, afară de simplele învăţături ale evangheliei lui Isus: filiaţia cu Dumnezeu, fraternitatea oamenilor şi cetăţenia mereu ascendentă din universul etern.
94:11.1 Budismul a pătruns în China în primul mileniu după Crist şi se încadrează bine în datinile religioase ale rasei galbene. În cultul strămoşilor, chinezii adresaseră multă vreme rugăciuni morţilor; acum, ei pot să se şi roage pentru ei. Budismul s-a amestecat curând cu practicile rituale vagi ale taoismului în dezintegrare. Această nouă religie sintetică, cu templele ei de cult şi cu ceremonialul ei religios precis, nu a întârziat să devină cultul general acceptat de către popoarele din China, din Coreea şi din Japonia.
94:11.2 În anumite privinţe, este regretabil că budismul nu a fost răspândit înainte ca discipolii săi să fi pervertit tradiţiile şi învăţăturile cultului până într-atâta încât să facă din Gautama o fiinţă divină. Totuşi, mitul vieţii sale umane, împodobit cum a fost cu o mulţime de miracole, se vădeşte foarte atractiv pentru auditorii evangheliei nordice, sau ai Mahayanei, din budism.
94:11.3 Unii dintre discipolii lui ulteriori îi învaţă pe oameni că spiritul lui Sakyamuni Buddha revine periodic pe pământ ca un Buddha viu, deschizând astfel calea unei perpetuări indefinite de imagini ale lui Buddha, de temple, de ritualuri şi de falşi „Buddha în viaţă”. Astfel că religia marelui protestatar indian a sfârşit prin a se găsi înlănţuită în chiar aceste practici ceremoniale şi incantaţii rituale pe care le combătuse precis cu atât de multă cutezanţă şi le denunţase cu atât de mult curaj.
94:11.4 Marele progres adus de filozofia budistă constă în înţelegerea că orice adevăr este relativ. Prin mecanismul acestei ipoteze, budiştii au putut împăca şi pune în corelaţie divergenţele interioare ale propriilor lor scripturi religioase, precum şi divergenţele dintre aceştia şi mulţi alţii. S-a propovăduit că micile adevăruri erau fapte pentru o minte îngustă, iar marile adevăruri pentru o minte largă.
94:11.5 Această învăţătură afirma de asemenea că natura (divină) a lui Buddha există la toţi oamenii; că prin propriile sale eforturi omul poate ajunge să realizeze această divinitate interioară. Această învăţătură este una dintre cele mai clare prezentări ale adevărului în legătură cu Ajustorii Gândirii care a fost făcută vreodată de o religie a Urantiei.
94:11.6 Evanghelia originară a lui Siddharta, aşa cum o interpretau discipolii lui, comporta o mare limitare, întrucât ea încerca să elibereze complet sinele uman de toate restricţiile naturii muritoare prin tehnica care consta în izolarea acestui sine faţă de realitatea obiectivă. Or, veritabila înflorire cosmică a sinelui rezultată din identificarea sinelui cu realitatea cosmică şi cu cosmosul finit al energiei, al minţii şi al spiritului, limitat de spaţiu şi condiţionat de timp.
94:11.7 Ceremoniile şi practicile exterioare ale budismului au fost grosolan contaminate de acelea ale ţinuturilor în care a pătruns, dar această degenerare nu a avut în întregime loc în viaţa filozofică a marilor gânditori care, din când în când, au îmbrăţişat acest sistem de gândire şi de credinţă. Timp de peste două mii de ani, mulţi dintre cei mai buni gânditori din Asia au fost concentraţi asupra problemei adevărului absolut şi a adevărului Absolutului.
94:11.8 Evoluţia unui concept elevat al Absolutului a fost înfăptuită prin numeroase canale de gândire şi de căi întortocheate de raţionament. Mişcarea ascendentă a acestei doctrine a infinităţii nu era la fel de clar definită ca evoluţia conceptului de Dumnezeu din teologia ebraică. Cu toate astea, gânditorii budişti au atins anumite nivele largi, s-au oprit acolo şi le-au depăşit, continuându-şi drumul lor spre evocarea Sursei Primordiale a universurilor.
94:11.9 1. Legenda lui Gautama. La baza conceptului se găseşte faptul istoric al vieţii şi al învăţăturilor lui Siddharta, prinţul profet al Indiei. Această legendă s-a transformat într-un mit în cursul trecerii ei seculare prin vastele ţinuturi ale Asiei; ea a sfârşit fără să depăşească statutul de idee a lui Gautama ca iluminat, şi a început să se împodobească cu atribute suplimentare.
94:11.10 2. Mulţimea de Buddha. S-a susţinut raţionamentul că, dacă Gautama venise spre popoarele Indiei, rasele omenirii trebuie să fi fost binecuvântate în trecutul îndepărtat prin venirea altor învăţători ai adevărului, şi vor fi fără îndoială şi în viitorul îndepărtat. Acest lucru a dat naştere învăţăturii că existau un număr nelimitat şi infinit de Buddha, şi chiar şi că oricine putea aspira să devină unul - putea aspira să atingă divinitatea unui Buddha.
94:11.11 3. Buddha Absolutul. Când s-a ajuns la creşterea la un număr aproape infinit de Buddha, a devenit necesar pentru mintea epocii să reunifice acest concept greu de mânuit. În consecinţă, s-a început să se propovăduiască că toţi Buddha nu erau decât manifestarea unei esenţe superioare, a unui Unul Etern având o existenţă infinită şi necondiţionată, a unei Surse Absolute a întregii realităţi. Pornind de acolo, conceptul budist al Deităţii, sub forma sa cea mai rafinată, a devenit distinct de persoana umană a lui Gautama Siddharta şi a respins limitările antropomorfe care îl ţinuseră în frâu. Această concepţie finală a unui Buddha Etern poate chiar să se identifice cu Absolutul, şi uneori chiar şi cu infinitul EU SUNT.
94:11.12 Cu toate că această idee a Deităţii Absolute nu prea se bucurase de favoarea popoarelor Asiei, ea le-a dat intelectualilor din aceste ţinuturi posibilitatea de a-şi unifica filozofia şi de a-şi armoniza cosmologia. Conceptul de Buddha Absolut este când cvasipersonal, când în întregime impersonal - uneori chiar şi o forţă creatoare infinită. Aceste concepte sunt utile din punct de vedere filozofic, dar nu sunt esenţiale dezvoltării religioase. Chiar şi un Yahweh antropomorf are o valoare religioasă mai mare decât Absolutul îndepărtat la infinit al budismului sau al brahmanismului.
94:11.13 S-a crezut, în anumite momente, că Absolutul era conţinut în infinitul EU SUNT. Dar aceste speculaţii nu au adus decât o consolare îngheţată mulţimilor înfometate care-şi doreau cu ardoare să audă cuvintele promise, să asculte evanghelia simplă a Salemului care anunţa credinţa în Dumnezeu, care asigura graţia divină şi supravieţuirea eternă.
94:12.1 Cosmologia budismului avea două mari puncte slabe: pe de o parte ea era denaturată de numeroase superstiţii ale Indiei şi ale Chinei, iar pe de alta ea îl sublima pe Gautama, mai întâi în calitate de iluminat, şi apoi în calitate de Buddha Etern. Întocmai cum creştinismul a suferit pentru faptul că a absorbit multă filozofie umană eronată, tot aşa şi budismul îşi poartă marca sa umană de la naştere. Dar învăţăturile lui Gautama au continuat să evolueze în cursul ultimelor douăzeci şi cinci de secole. Pentru un budist iluminat, conceptul de Buddha, nu reprezintă mai mult personalitatea umană a lui Gautama după cum, pentru un creştin iluminat, conceptul de Iehova nu este identic cu spiritul demonic al lui Horeb. Sărăcia terminologiei, precum şi conservarea sentimentală a unei nomenclaturi străvechi, împiedică adesea înţelegerea adevăratei semnificaţii a evoluţiei conceptelor religioase.
94:12.2 Conceptul de Dumnezeu în contrast cu Absolutul a început treptat să iasă la iveală în budism. Sursa sa datează din primele vremuri în care discipolii Micului Drum (hinayana) se diferenţiază de aceia ai Marelui Drum (mahayana). În această a doua ramură a budismului dubla concepţie de Dumnezeu şi de Absolut a ajuns în cele din urmă la maturitate. Pas cu pas, secol după secol, conceptul de Dumnezeu a evoluat până a dat până la urmă roade în credinţa în Amida Buddha, graţie învăţăturilor lui Ryonin, ale lui Honen Shonin şi ale lui Shinran în Japonia.
94:12.3 La aceşti credincioşi, se învăţa că sufletul, după ce ar fi trecut prin moarte, poate să aleagă să se bucure de o şedere în Paradis înainte de a intre în Nirvana, starea ultimă a existenţei. Se proclamă că această nouă mântuire este obţinută prin credinţa în milosteniile divine şi în grijile iubitoare ale lui Amida, Dumnezeul Paradisului în Occident. În filozofia lor, adepţii lui Amida se ataşau de o Realitate Infinită situată dincolo de orice înţelegere umană finită. În religia lor, ei aderau la credinţa în Amida, milostiv la infinit care iubeşte lumea până într-atâta încât nu poate suferi ca vreun singur muritor, care-l cheamă pe numele cu o credinţă sinceră şi cu o inimă curată, să eşueze în obţinerea fericirii supreme din Paradis.
94:12.4 Marea forţă a budismului vine din aceea că toţi aderenţii lui sunt liberi să aleagă adevărul din toate religiile; rar se întâmplă ca o asemenea libertate de alegere să caracterizeze o doctrină religioasă a Urantiei. În această privinţă, secta Shin din Japonia a devenit unul din grupurile religioase cele mai progresiste din lume; ea a reînsufleţit străvechiul spirit misionar al discipolilor lui Gautama şi a început să trimită învăţători şi la alte popoare. Această dispoziţie de a adopta adevărul, oricare ar fi sursa din care provine, este într-adevăr o tendinţă recomandabilă care apare printre credincioşii religioşi în timpul primei jumătăţi a celui de-al douăzecilea secol după Crist.
94:12.5 Budismul însuşi trece printr-o renaştere în cel de-al douăzecilea secol. Aspectele sale sociale au fost treptat îmbunătăţite prin contactele cu creştinismul. Dorinţa de a învăţa a fost reaprinsă în inima călugărilor preoţi ai confreriei, şi propagarea educaţiei în această comunitate de credinţă va provoca cu siguranţă noi progrese în evoluţia religioasă.
94:12.6 La data prezentei expuneri, o mare parte din Asia îşi pune speranţele în budism. Această nobilă credinţă, care a traversat cu atâta curaj epocile întunecate ale trecutului, va primi ea din nou adevărul realităţilor cosmice amplificate aşa cum odată discipolii marelui învăţător al Indiei ascultau proclamaţia sa referitoare la un adevăr nou? Această străveche credinţă va răspunde oare, încă o dată, la stimularea însufleţitoare a unor noi concepte de Dumnezeu şi de Absolut care o vor prezenta şi pe care le caută de atât de multă vreme?
94:12.7 Toată Urantia aşteaptă proclamarea mesajului înălţător al lui Mihail, dezbărat de dogmele şi de doctrinele acumulate în decursul celor nouăsprezece secole de contact cu religiile de origine evolutivă. A sunat ceasul pentru a prezenta budismului, creştinismului, hinduismului şi chiar şi popoarelor de orice credinţă, nu evanghelia despre Isus, ci realitatea vie şi spirituală a evangheliei lui Isus.
94:12.8 [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului.]
| Capitolul 93. Machiventa Melchizedek |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 95. Învăţăturile lui Melchizedek în Levant |