© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 81. Dezvoltarea civilizaţiei moderne |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 83. Instituţia căsătoriei |
82:0.1 CĂSĂTORIA - împerecherea - se naşte din bisexualitate. Căsătoria este reacţia umană de adaptare la această bisexualitate, în timp ce viaţa de familie este ansamblul care rezultă din toate aceste ajustări evolutive şi adaptative. Căsătoria este durabilă; ea nu este inerentă evoluţiei biologice, însă este la baza întregii evoluţii sociale şi, de aceea, continuitatea existenţei ei este asigurată într-o formă sau alta. Căsătoria i-a dat omenirii căminul, iar căminul este gloria care încununează întreaga lungă şi înverşunată luptă evolutivă.
82:0.2 Deşi instituţiile religioase, sociale şi educative sunt toate esenţiale supravieţuirii unei civilizaţii culturale, familia este cea care joacă rolul civilizator major. Un copil învaţă de la familia lui şi de la vecinii lui cea mai mare parte a lucrurilor esenţiale ale vieţii.
82:0.3 Omenirea vremurilor străvechi nu poseda o civilizaţie socială foarte bogată, dar ei o transmiteau fidel şi eficient generaţiilor următoare pe aceea pe care o aveau. Ar trebui recunoscut că cea mai mare parte a civilizaţiilor trecutului au continuat să evolueze cu un strict minim din alte influenţe instituţionale, deoarece căminele funcţionau efectiv. Astăzi, rasele umane deţin o bogată moştenire socială şi culturală, care ar trebui să fie cu înţelepciune şi cu utilitate transmisă generaţiilor următoare. Familia, în calitate de instituţie educativă, trebuie să fie menţinută.
82:1.1 În ciuda prăpastiei care separă personalitatea bărbatului de aceea a femeii, nevoia sexuală este suficientă pentru a asigura împreunarea lor în vederea reproducerii speciei. Acest instinct opera eficient cu mult înainte ca fiinţele umane să înceapă să experimenteze ceea ce a fost numit, mai târziu, dragoste, devotament şi fidelitate conjugală. Împerecherea este o tendinţă înnăscută, iar căsătoria este repercusiunea socială evolutivă.
82:1.2 Interesul şi dorinţa sexuală nu erau pasiuni dominante la popoarele primitive; ei le considerau pur şi simplu normale. Toată experienţa reproducerii era lipsită de înfrumuseţări imaginative. Pasiunea sexuală absorbantă a popoarelor mai înalt civilizate se datorează în principal amestecurilor de rase, în special când natura evolutivă a fost stimulată de imaginaţia asociativă şi de aprecierea frumuseţii inerente nodiţilor şi adamiţilor. Rasele evolutive nu au absorbit însă această ereditate andită decât într-o măsură atât de slabă, încât ea nu a reuşit să procure o suficientă stăpânire de sine pentru a ţine în frâu pasiunile animale astfel însufleţite şi stârnite de o conştiinţă mai acută a sexului şi de nevoi de împerechere mai imperioase. Dintre rasele evolutive, oamenii roşii sunt aceia care aveau codul sexual cel mai elevat.
82:1.3 Reglementarea sexuală relativă la căsătorie indică:
82:1.4 1. Progresul relativ al civilizaţiei. Din ce în ce mai mult, civilizaţia a pretins ca satisfacerea sexuală să fie canalizată în mod util şi în conformitate cu moravurile.
82:1.5 2. Proporţia de sânge andit la un popor oarecare. În aceste colectivităţi, sexul a devenit expresia când cea mai elevată, când cea mai vulgară a naturii fizice precum şi a naturii emoţionale.
82:1.6 Rasele sangice aveau patimi animale normale, dar ele manifestau puţină imaginaţie, şi nu apreciau mai deloc frumuseţea şi atracţia fizică a sexului opus. Chiar şi la rasele primitive de astăzi, ceea ce se denumeşte atracţie sexuală este ceva virtual absent; popoarele neamestecate au un instinct al împreunării definit, dar o atracţie sexuală insuficientă pentru a crea probleme serioase care să necesite un control social.
82:1.7 Instinctul împerecherii este una din forţele fizice dominante care mobilizează fiinţele umane; el este singura emoţie care, sub masca satisfacţiilor individuale, îi determină efectiv, prin şiretenie, pe oamenii egoişti să pună bunăstarea şi perpetuarea rasei mult deasupra tihnei individuale şi a libertăţii, care rezultă dintr-o absenţă a responsabilităţilor personale.
82:1.8 De la primele ei începuturi până în timpurile moderne, căsătoria ca instituţie zugrăveşte evoluţia socială a tendinţei biologice de a se perpetua. Perpetuarea speciei umane care evoluează este asigurată de prezenţa acestui impuls rasial de împerechere, un imbold care se numeşte vag atracţie sexuală. Această mare nevoie biologică devine pivotul motor al tuturor felurilor de instincte, de sentimente şi de deprinderi asociate - fizice, intelectuale, morale şi sociale.
82:1.9 La sălbatici, furnizarea alimentelor era motivul incitant, dar, când civilizaţia asigură o abundenţă de hrană, nevoia sexuală devine frecvent un impuls dominant şi, în consecinţă, are întotdeauna nevoie de o reglementare socială. La animale, periodicitatea instinctivă înfrânează înclinaţia spre a se împerechea, dar, la om, care este într-o mare măsură o fiinţă care se controlează pe sine, ea nu este cu totul periodică; devine deci necesar ca societatea să impună indivizilor stăpânirea de sine.
82:1.10 Nici o emoţie sau nici un instinct uman căruia omul i se abandonează fără măsură şi în exces nu poate provoca tot atât de multe rele şi amărăciuni ca această puternică nevoie sexuală. Subordonarea inteligentă a acestui impuls faţă de reglementarea socială este testul suprem al actualităţii unei civilizaţii. Stăpânirea de sine, tot mai multă stăpânire de sine, este cerinţa mereu crescândă a umanităţii care avansează. Secretul, lipsa de sinceritate şi ipocrizia, pot ascunde problemele sexuale, dar acestea nu oferă soluţii şi nu fac să progreseze etica.
82:2.1 Istoria evoluţiei căsătoriei este pur şi simplu istoria controlului sexual sub presiunea restricţiilor sociale, religioase şi civile. Natura nu recunoaşte mai deloc indivizii; ea nu ţine deloc cont de ceea ce se cheamă morală; ea se interesează în mod unic şi exclusiv de reproducerea speciei. Natura stăruie irezistibil asupra reproducerii, dar ea lasă cu indiferenţă societăţii grija rezolvării problemelor care rezultă, creând astfel, pentru omenirea în evoluţie, o problemă majoră şi întotdeauna de actualitate. Acest conflict social constă într-un război fără sfârşit între instinctele fundamentale şi etica în evoluţie.
82:2.2 La rasele primitive, relaţiile dintre sexe nu erau reglementate, ori erau prea puţin. Din cauza acestei libertăţi sexuale, prostituţia nu exista. Nici chiar astăzi, pigmeii şi alte triburi înapoiate, nu posedă instituţia matrimonială; studierea acestor popoare relevă simple obiceiuri de împreunare practicate de rasele primitive. Dar popoarele antice ar trebui să fie studiate şi judecate în lumina criteriilor morale ale moravurilor propriei lor epoci.
82:2.3 Totuşi, dragostea liberă nu a fost niciodată bine văzută la popoarele care depăşiseră sălbăticia. De când s-au format grupurile sociale, au apărut şi codurile matrimoniale şi restricţiile conjugale. Împerecherea a progresat astfel printr-o multitudine de tranziţii, de la o stare de licenţă sexuală aproape totală până la standardele morale ale secolului al douăzecilea, implicând o restricţie sexuală aproape completă.
82:2.4 În toate primele stadii de dezvoltare tribală, moravurile şi tabuurile restrictive erau foarte grosolane; ele au reuşit, cu toate acestea, să separe sexele, ceea ce a favorizat liniştea, ordinea şi industria; lunga evoluţie a căsătoriei şi a căminului începuse. Obiceiurile sexuale privind îmbrăcămintea, podoabele şi practicile religioase şi-au avut originea în tabuurile primitive, care defineau câmpul libertăţilor sexuale şi sfârşeau astfel prin a crea conceptele de viciu, de crimă şi de păcat. Totuşi, obişnuinţa a domnit destul de multă vreme ca să suspende toate reglementările sexuale în timpul zilelor de mare sărbătoare, şi în special în ziua de Întâi Mai[1].
82:2.5 Femeile au fost întotdeauna supuse mai multor tabuuri restrictive decât bărbaţii. Moravurile primitive acordau femeilor nemăritate acelaşi grad de libertate sexuală ca şi bărbaţilor, dar întotdeauna li s-a pretins soţiilor ca ele să fie fidele soţilor lor. Căsătoria primitivă nu a restrâns mult libertăţile sexuale ale bărbatului, dar a făcut continuarea libertăţii sexuale tabu pentru femeie. Femeile măritate au purtat întotdeauna un anumit semn distinctiv care făcea din ele o clasă separată; să amintim aici coafura, îmbrăcămintea, vălul, izolarea, podoabele şi inelele.
82:3.1 Căsătoria este răspunsul instituţional al organismului social la tensiunea biologică mereu prezentă a nevoii necontenite a omului de a se reproduce - multiplicarea de sine. Împerecherea este universal naturală şi, pe măsură ce societatea a evoluat de la simplu la complex, ea a avut o evoluţie corespunzătoare a moravurilor de împerechere, geneza instituţiei matrimoniale. Când evoluţia socială a progresat până la stadiul în care sunt generate moravurile, căsătoria se găseşte peste tot ca o instituţie evoluată.
82:3.2 Întotdeauna au fost şi întotdeauna vor fi două domenii distincte ale căsătoriei: moravurile, legile care reglementau aspectele exterioare ale împreunării, şi relaţiile pe de altă parte secrete şi personale dintre bărbaţi şi femei. Indivizii sunt întotdeauna revoltaţi contra reglementărilor sexuale impuse de societate, şi aceasta este motivul acestei probleme sexuale milenare: autoconservarea este individuală, dar asigurată de colectivitate; autoperpetuarea este socială, dar asigurată de impulsurile individuale.
82:3.3 Moravurile, atunci când sunt respectate, au în mare măsură puterea de a restrânge şi de a controla nevoia sexuală, după cum s-a văzut la toate rasele. Criteriile căsătoriei au reflectat întotdeauna în mod veridic puterea curentă a moravurilor şi integritatea funcţională a guvernării civile. Dar moravurile primitive cu privire la sex şi la împreunare erau o masă de prescripţii confuze şi grosolane; părinţii, copiii, familia şi societatea aveau toţi interese opuse în reglementarea căsătoriei. Dar, în ciuda tuturor acestora, rasele care au exaltat şi au practicat căsătoria au evoluat natural la nivele mai elevate şi au supravieţuit în număr tot mai mare.
82:3.4 În epocile primitive, căsătoria era preţul rangului social; posedarea unei femei era un semn de distincţie[2]. Sălbaticul privea ziua căsătoriei lui ca marcând inaugurarea responsabilităţii şi a virilităţii sale. Într-o anumită epocă, s-a considerat căsătoria ca o îndatorire socială; în alta, ca o obligaţie religioasă; încă într-o altă epocă, ca o necesitate politică pentru furnizarea de cetăţeni Statului.
82:3.5 Multe triburi primitive pretindeau ca un bărbat să fi săvârşit nişte răpiri pentru a fi demn de a se căsători. Acestor raiduri au fost substituite mai târziu cu luptele atletice şi jocurile de competiţie. Câştigătorii acestor probe primeau premiul întâi - dreptul de a alege dintre fecioarele de măritat. Printre vânătorii de capete, un tânăr bărbat nu putea să se căsătorească decât dacă poseda cel puţin un cap, deşi a fost cândva posibil să se cumpere craniile. Pe măsură ce cumpărarea femeilor era în declin, ele erau câştigate prin concursurile de enigme; această practică supravieţuieşte încă la numeroase grupuri de oameni negrii.
82:3.6 Odată cu progresul civilizaţiei, anumite triburi au încredinţat alegerii femeilor severele probe matrimoniale de îndurare masculină; femeile au putut astfel să favorizeze bărbaţii aleşi de ele. Aceste probe ale căsătoriei înglobau abilitatea la vânătoare şi în luptă şi aptitudinea de a întreţine o familie. Un timp îndelungat, se cerea ca pretendentul să locuiască în casa logodnicei vreme de cel puţin un an, pentru a munci şi a dovedi că este demn de femeia pe care o dorea.
82:3.7 Calificativele unei femei erau aptitudinea de a face munca grea şi de a da naştere copiiilor. Se pretindea ca ea să execute, într-un timp stabilit, o anumit muncă agricolă. Dacă dădea naştere unui copil înainte de căsătorie, ea avea cu atât mai multă valoare; fecunditatea ei era astfel asigurată.
82:3.8 Faptul că popoarele antichităţii considerau ca o ruşine, sau chiar ca un păcat, a nu fi căsătorit explică originea căsătoriilor între copii; din moment ce trebuia să fii căsătorit, cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Se credea, de asemenea, în general, că celibatarii nu aveau acces pe tărâmul spiritelor, şi acesta a fost un motiv suplimentar pentru a căsători copiii, până şi la naşterea lor, iar uneori şi înainte, condiţionat de sexul lor. Anticii credeau că însăşi morţii trebuie să fie căsătoriţi. La origine, peţitorii erau angajaţi ca să negocieze căsătoriile persoanelor decedate. Unul dintre părinţi dădea dispoziţii pentru ca aceşti intermediari să încheie căsătoria fiului decedat cu o fiică decedată a unei alte familii.
82:3.9 La popoarele mai puţin vechi, pubertatea era vârsta obişnuită de căsătorie, dar această vârstă a fost amânată în proporţie directă cu progresul civilizaţiei. În evoluţia socială s-au ivit ordine speciale de celibatari bărbaţi şi femei; aceste ordine au fost inaugurate şi întreţinute de către persoane mai mult sau mai puţin lipsite de nevoi sexuale normale.
82:3.10 Multe triburi permiteau bărbaţilor din grupul lor conducător să aibă raporturi sexuale cu logodnica chiar înainte ca ea să fie dată soţului ei. Fiecare dintre aceşti bărbaţi făcea atunci un cadou tinerei fecioare, şi aceasta a fost originea obiceiului de a se da cadouri de căsătorie. În unele grupuri, se considera că tânăra femeie îşi câştiga zestrea graţie darurilor primite ca răsplată pentru serviciile sale sexuale în sala de expunere a fetelor de măritat.
82:3.11 Anumite triburi îi căsătoreau pe tinerii bărbaţi cu văduvele şi cu femeile bătrâne, şi, când mai târziu ei deveneau văduvi, li se permitea să se căsătorească cu fete tinere. Se asigura astfel, potrivit cu expresia epocii, ca cei doi părinţi să nu facă prostii, cum se presupunea că ar fi fost cazul dacă s-ar fi permis uniunea a doi tineri. Alte triburi limitau împerecherile la grupuri de vârstă similară. Această limitare la grupurile de o vârstă determinată a fost prima care să dea naştere ideilor de incest. (În India, chiar şi în ziua de azi, căsătoriilor nu li se impune nici o restricţie de vârstă.)
82:3.12 Sub influenţa anumitor moravuri, văduvia femeilor era tare de temut, văduvele fiind fie omorâte, fie lăsate să se sinucidă pe mormintele bărbaţilor lor, căci se presupunea că ele trec în tărâmul spiritelor cu soţii lor. Văduva supravieţuitoare era invariabil învinuită de moartea bărbatului ei. Unele triburi le ardeau de vii. Dacă o văduvă continua să trăiască, ea ducea o viaţă de doliu continuu şi de restricţii sociale intolerabile, căci faptul de a se recăsători era, în general, dezaprobat.
82:3.13 Altădată erau încurajate numeroase practici astăzi considerate imorale. Nu era ceva rar ca femeile primitive să fie foarte mândre de iubirile bărbaţilor lor cu alte femei; castitatea la fete era un mare obstacol la căsătorie. Aducerea pe lume a unui copil înainte de căsătorie făcea fata mult mai dezirabilă ca femeie, căci bărbatul era sigur de a avea o tovarăşă fertilă.
82:3.14 Multe triburi primitive au sancţionat căsătoria de probă până ce femeia devenea gravidă, după care se înfăptuia ceremonia regulată a căsătoriei. La alte grupuri, nu se celebra căsătoria înaintea naşterii primului copil. Dacă o femeie era sterilă, părinţii ei trebuia să o răscumpere, iar căsătoria era anulată. Moravurile pretindeau ca fiecare cuplu să aibă copii.
82:3.15 Aceste căsătorii primitive de probă erau în întregime lipsite de orice asemănare de licenţă; ele erau pur şi simplu sincere probe de fecunditate. Cei interesaţi contractau o căsătorie de îndată ce fecunditatea era stabilită. Când cuplurile moderne se căsătoresc având în planul secund al minţii ideea de a divorţa comod dacă viaţa lor conjugală nu le mulţumeşte în întregime, ele contractează în realitate o căsătorie de încercare sub o formă mult inferioară onestelor aventuri ale strămoşilor lor mai puţin civilizaţi.
82:4.1 Căsătoria a avut întotdeauna legături strânse cu proprietatea şi cu religia. Proprietatea a stabilizat căsătoria şi religia a moralizat-o.
82:4.2 Căsătoria primitivă era o investiţie, o speculaţie economică; ea era mai mult o chestiune de afaceri decât o problemă de flirt. Anticii se căsătoreau în beneficiul grupului şi pentru bunăstarea lui; de aceea, căsătoriile erau ocrotite şi aranjate de grup, de părinţii lor şi de bătrânii lor. Afirmaţia că moravurile care guvernau proprietatea au fost efective în stabilizarea instituţiei căsătoriei este coroborată de faptul că, la triburile primitive, căsătoria era mai durabilă decât la multe dintre popoarele moderne.
82:4.3 Pe măsură ce civilizaţia a progresat şi proprietatea privată a fost tot mai mult recunoscută de către moravuri, furtul a devenit cea mai marea crimă. Adulterul a fost considerat ca o formă de furt, o violare a drepturilor de proprietate ale soţului; de aceea, el nu este în mod special menţionat în moravurile şi codurile primitive. Femeia a început prin a fi proprietatea tatălui ei, care îşi transfera titlul soţului ei; toate relaţiile sexuale legalizate s-au născut din aceste drepturi de proprietate preexistente. Vechiul Testament vorbeşte despre femei ca de o formă de proprietate. Coranul prezintă ca învăţătură inferioritatea lor. Bărbatul avea dreptul de a-şi împrumuta soţia unui prieten sau unui invitat, şi acest obicei prevalează încă la anumite popoare.
82:4.4 Gelozia sexuală modernă nu este înnăscută; ea este un produs al moravurilor în evoluţie. Bărbatul primitiv nu era gelos pe soţia sa; el îşi apăra pur şi simplu proprietatea. Femeia era ţinută în obligaţii sexuale mai stricte decât soţul, pentru că infidelitatea ei conjugală implica o descendenţă şi o moştenire. Foarte de timpuriu în marşul civilizaţiei, copilul nelegitim cădea în dizgraţie. La început numai femeia a fost pedepsită pentru adulter; mai târziu, moravurile au decretat şi sancţionarea partenerului ei. Timp de lungi perioade, soţul ofensat sau tatăl protector aveau pe deplin dreptul de a-l ucide pe intrusul masculin. Popoarele moderne conservau aceste moravuri care absolveau, sub o lege tacită, crimele aşa-zise de onoare.
82:4.5 Tabuul castităţii luând naştere ca o fază a moravurilor proprietăţii, se aplica la început femeilor căsătorite, dar nu şi tinerelor fete celibatare. În anii următori, castitatea a fost mai mult pretinsă de către tată decât de curtezan; o virgină era un activ comercial pentru tată - ea aducea un preţ mai ridicat. Pe măsură ce castitatea a fost căutată, practica a stabilit să se plătească tatălui onorariile de logodnă în semn de recunoaştere a serviciului de a fi crescut cum se cuvine o logodnică castă pentru viitorul soţ. Odată lansată, ideea castităţii feminine a avut o asemenea influenţă asupra raselor, încât a apărut practica de a se încuia literalmente fetele, de a le ţine realmente prizoniere timp de ani şi ani de zile, cu scopul de a se asigura virginitatea lor. Astfel încât, criteriile mai recente şi testele de virginitate au dat naştere claselor de prostituate profesioniste; ele erau logodnicele respinse, acele femei care nu erau recunoscute ca fecioare de mamele logodnicilor lor.
82:5.1 Sălbaticii au observat de foarte devreme că amestecurile rasiale ameliorau calitatea urmaşilor. Consangvinitatea nu era întotdeauna rea, însă exogamia a dat întotdeauna rezultate mai bune; moravurile tindeau deci să fixeze restricţiile raporturilor sexuale între părinţi apropiaţi. S-a recunoscut că exogamia a sporit considerabil alegerea ocaziilor pentru progresele şi pentru variaţiile evolutive. Indivizii născuţi din căsătorii exogame erau înzestraţi cu talente mai variate şi cu o mai mare aptitudine de supravieţuire într-o lume ostilă. Endogamii, precum şi moravurile lor, au dispărut treptat. Toate astea s-au produs lent; sălbaticii nu raţionau în mod conştient asupra acestor probleme. Dimpotrivă, popoarele progresive ulterioare au făcut-o, şi au observat de asemenea că rezulta uneori o debilitate generală dintr-o endogamie excesivă.
82:5.2 Deşi endogamia filiaţiilor bune se traducea uneori prin formarea de triburi puternice, cazurile spectaculoase de rezultate rele care proveneau din endogamia de eredităţi anormale au marcat mai tare mintea omului; a rezultat că moravurile în evoluţie formulau din ce în ce mai multe tabuuri contra tuturor căsătoriilor între părinţi apropiaţi.
82:5.3 Religia a format multă vreme un baraj eficient împotriva căsătoriilor în exterior; numeroase învăţături religioase au proscris căsătoria în afara credinţei. Femeile au favorizat în general practicarea endogamiei, iar bărbaţii pe aceea a exogamiei. Proprietatea a influenţat întotdeauna căsătoria. Uneori, într-un efort pentru conservarea proprietăţilor din interiorul unui clan, s-au ivit moravurile care forţau femeile să aleagă un soţ din tribul tatălui lor. Regulile de acest fel au dus la o mare înmulţire a căsătoriilor între veri. Endogamia a fost deopotrivă practicată într-un efort de a se păstra secretele meşteşugăreşti; meşteşugarii specializaţi căutau să conserve în familie cunoaşterea meseriei lor.
82:5.4 Când grupurile superioare erau izolate, ele reveneau întotdeauna la împerecherile consanguine. Timp de peste o sută cincizeci de ani, nodiţii au fost unul dintre marile grupuri endogame. Moravurile endogamiei mai recente au fost considerabil influenţate de tradiţiile rasei violete, în care, la început, împerecherile au avut în mod necesar loc între fraţi şi surori. Căsătoriile între un frate şi o soră erau comune în Egiptul primitiv, în Siria, în Mesopotamia, şi în toate ţările altădată ocupate de andiţi. Egiptenii au practicat multă vreme căsătoria între frate şi soră într-un efort pentru conservarea purităţii sângelui regesc, şi acest obicei a mai persistat încă un timp mai îndelungat în Persia. La mesopotamieni, înaintea epocii lui Avraam, căsătoriile între veri erau obligatorii; verii aveau drept de prioritate pentru a se căsători cu verişoarele lor. Avraam însuşi s-a căsătorit cu sora lui vitregă, dar, mai târziu, moravurile evreilor nu au mai permis aceste uniuni[3][4].
82:5.5 Primele măsuri pentru eliminarea căsătoriilor dintre frate şi soră au fost luate sub influenţa moravurilor poligame, deoarece soţia-soră căuta să domine cu aroganţă pe cealaltă soţie sau pe celelalte soţii[5]. Moravurile unor triburi interziceau căsătoria cu văduva unui frate decedat, dar pretindeau ca fratele viu să procreeze copii în locul fratelui său răposat[6]. Nu există nici un instinct biologic care să se opună cu vreun chip endogamiei; aceste restricţii sunt întru totul o chestiune de tabuuri.
82:5.6 Exogamia a sfârşit prin a domina, deoarece era favorizată de bărbaţi[7]. Luând o soţie din exterior, ei erau asiguraţi de a fi mai liberi vizavi de familia lor vitregă. Familiaritatea provoacă dispreţul. În consecinţă, în măsura în care factorul alegerii individuale a început să domine împreunarea, obiceiul a stabilit să fie aleşi parteneri din afara tribului.
82:5.7 Multe triburi au sfârşit prin a interzice căsătoriile din interiorul unui clan; altele le-au limitat la anumite caste. Tabuul contra căsătoriei cu o femeie care avea acelaşi totem ca şi partenerul ei, a dat naştere la obiceiul de a răpi femei din triburile vecine. Mai târziu, căsătoriile au fost reglementate mai mult după aşezarea teritorială decât după înrudire. Au fost multe etape în evoluţia căsătoriei, de la endogamie până la practicile moderne de exogamie. Chiar şi după instituirea tabuului asupra căsătoriilor endogame ale oamenilor de rând, regii şi conducătorii au fost autorizaţi să se căsătorească cu o rudă apropiată cu scopul de a conserva sângele regesc pur şi concentrat. Moravurile au permis în general şefilor suverani anumite libertăţi în materie sexuală.
82:5.8 Prezenţa popoarelor andite mai recente a contribuit mult la creşterea dorinţei raselor sangice de a se căsători în afara triburilor lor. Cu toate astea, nu i-a fost posibil exogamiei să prevaleze înainte ca grupurile să fi învăţat să trăiască relativ în pace cu vecinii lor.
82:5.9 Exogamia însăşi era o încurajare la pace; căsătoriile între triburi au restrâns ostilităţile. Exogamia a condus la coordonarea tribală şi la alianţele militare; ea a devenit predominantă, deoarece a procurat o sporire a forţelor; ea a fost o clăditoare de naţiuni. Exogamia a fost deopotrivă mult favorizată de contactele comerciale în creştere; aventurile şi explorările au contribuit la extinderea frontierelor împreunării şi au facilitat fecundarea încrucişată a culturilor rasiale.
82:5.10 Inconsecvenţele, de altfel inexplicabile, ale moravurilor matrimoniale ale rasei sunt în mare măsură datorate obiceiului exogamiei însoţit de răpirea şi de cumpărarea femeii de la triburile vecine, totul ajungând la un amalgam de diverse moravuri tribale. Tabuurile care respectau endogamia erau sociologice, dar nebiologice; faptul este bine ilustrat de tabuurile asupra căsătoriilor între cei înrudiţi; acestea înglobau numeroase grade de relaţii cu familiile vitrege, aceste cazuri necomportând nici cea mai slabă legătură de sânge.
82:6.1 Nu există rase pure în lumea de azi. Popoarele evolutive de culoare, primitive şi originare, nu au decât două rase reprezentative care au subzistat pe pământ, oamenii galbeni şi oamenii negri; şi chiar şi aceste două rase conţin mult sânge al popoarelor de culoare dispărute. Deşi rasa zisă albă descinde cu precădere din străvechii oameni albaştri, ea comportă mai mult sau mai puţin un amestec din toate celelalte rase, ca de altfel şi oamenii roşii din Americi.
82:6.2 Dintre cele şase rase sangice de culoare, trei erau primare şi trei secundare. Deşi rasele primare - albastră, roşie şi galbenă - au fost, în multe privinţe, superioare celor trei popoare secundare, nu ar trebui uitat că acestea din urmă posedau multe caracteristici dezirabile care ar fi ameliorat considerabil popoarele primare dacă ar fi putut integra cele mai bune filiaţii ale raselor secundare.
82:6.3 Prejudecata de astăzi contra celor de 'semi-sânge', contra 'hibrizilor' şi a 'bastarzilor' s-a înfiripat pentru că cea mai mare parte a fecundaţiilor încrucişate moderne se efectuau între filiaţii foarte mult inferioare ale raselor respective. Rezultatele sunt în aceeaşi măsură puţin satisfăcătoare când filiaţiile degenerate ale aceleiaşi rase se căsătoresc între ele.
82:6.4 Dacă rasele actuale ale Urantiei ar putea fi eliberate de blestemul care rezultă din clasele lor cele mai de jos de specimene degenerate, antisociale, debile din punct de vedere mental şi decăzute, ar fi puţine obiecţii faţă de o amalgamare rasială limitată. Şi, dacă aceste amestecuri rasiale ar putea să aibă loc între tipurile cu totul superioare din diverse rase, aceasta ar oferi şi mai puţine inconveniente.
82:6.5 Hibridarea neamurilor superioare şi diferite este secretul pentru a crea filiaţii noi şi mai viguroase, şi asta este adevărat tot atât de bine pentru plante şi animale cât şi pentru specia umană. Hibridarea creştea vigoarea şi mărea fecunditatea. Amestecurile rasiale ale claselor mijlocii sau superioare ale unor diverse popoare au mărit mult potenţialul creativ, cum o arată populaţia actuală a Statelor Unite ale Americii de Nord. Când aceste împreunări au loc între indivizi ai claselor inferioare, puterea creativă este diminuată, după cum se poate vedea astăzi la popoarele din India meridională.
82:6.6 Amestecul de rase contribuie mult la apariţia subită a caracteristicilor noi, şi, dacă această hibridare este uniunea filiaţiilor superioare, atunci aceste trăsături noi vor fi de asemenea caracteristici superioare.
82:6.7 Cât timp rasele actuale vor rămâne atât de aglomerate de filiaţii inferioare şi degenerate, amestecurile rasiale, la o mare scară, vor fi extrem de păgubitoare, dar cea mai mare parte a obiecţiilor faţă de această experienţă sunt întemeiate pe prejudiciile sociale şi culturale mai degrabă decât pe considerente biologice. Chiar şi printre neamurile inferioare, hibrizii sunt adesea mai buni decât strămoşii lor. Hibridarea tinde să amelioreze specia, din cauza rolului genelor dominante. Amestecurile de rase sporesc probabilitatea ca un mai mare număr de dominante să fie prezente la hibrid.
82:6.8 În cursul ultimei sute de ani, s-au produs mai multe hibridări rasiale decât anterior, pe parcursul mai multor milenii. S-a exagerat în mare măsură pericolul de a se vedea dizarmonii grosolane ca rezultat al fecundaţiei încrucişate între neamuri umane. Principalele dificultăţi întâmpinate de metişi proveneau din prejudecăţi sociale.
82:6.9 Experienţa lui Pitcairn, constând în amestecarea rasei albe şi a rasei polineziene, a avut rezultate destul de bune, deoarece bărbaţii albi şi femeile polineziene proveneau din filiaţii rasiale relativ bune. Căsătoriile mixte între tipurile cele mai evoluate ale raselor albe, roşii şi galbene au adus imediat în existenţă numeroase caracteristici noi şi eficiente din punct de vedere biologic. Aceste trei popoare aparţineau raselor sangice primare. Încrucişările raselor albe şi negre nu sunt atât de dorit în ceea ce priveşte rezultatele lor imediate, dar mulatrii care proveneau din acestea nu sunt atât de nedoriţi pe cât vor prejudecăţile sociale şi rasiale să o creadă. Din punct de vedere fizic, hibrizii albi-negri sunt excelente specimene ale omenirii, în pofida uşoarei lor inferiorităţi în alte câteva privinţe.
82:6.10 Când o rasă sangică primară se amalgamează cu o rasă sangică secundară, a doua este considerabil ameliorată pe seama primei. Pe o scară mică - extinzându-se pe perioade lungi de timp - nu pot exista obiecţii serioase faţă de această contribuţie sacrificială a raselor primare la ameliorarea grupurilor secundare. Din punct de vedere biologic, sangicii secundari erau, în anumite privinţe, superiori raselor primare.
82:6.11 La urma urmei, adevărata primejdie, pentru specia umană, rezidă în proliferarea dezordonată a filiaţiilor inferioare şi degenerate ale unor diverse popoare civilizate, mai degrabă decât în pericolul presupus al încrucişării lor rasiale.
82:6.12 [Prezentat de Şeful Serafimi staţionaţi pe Urantia.]
| Capitolul 81. Dezvoltarea civilizaţiei moderne |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 83. Instituţia căsătoriei |