© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 86. Evoluţia primitivă a religiei |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 88. Fetişurile, farmecele şi magia |
87:0.1 CULTUL fantomelor s-a dezvoltat ca o compensare la riscurile neşansei; practicile lui religioase primitive au rezultat din neliniştea în legătură cu neşansa şi din frica exagerată de cei morţi. Nici una dintre aceste religii primitive nu s-au ocupat prea mult de recunoaşterea Deităţii sau de respectarea a ceea ce este suprauman; riturile lor erau mai cu seamă negative şi destinate să evite, să expulzeze sau să constrângă fantomele. Cultul fantomelor nu era nici mai mult nici mai puţin decât o asigurare contra dezastrelor; el nu avea nici o legătură cu investiţia menită să procure venituri mai mari în viitor.
87:0.2 Omul a purtat împotriva cultului fantomelor o luptă lungă şi înverşunată. Nu se găseşte nimic în istoria umană care să stârnească mai mult mila decât acest tablou al supunerii abjecte a oamenilor faţă de frica de spiritele fantomă. Odată cu naşterea acestei temeri, omenirea a pornit pe drumul ascendent al evoluţiei religioase. Imaginaţia umană a părăsit ţărmurile eului, şi nu va mai găsi unde să arunce ancora înainte de a ajunge la conceptul unei adevărate Deităţi, al unui Dumnezeu real.
87:1.1 Moarea era de temut, deoarece acest lucru însemna că o nouă fantomă era liberă de corpul ei fizic. Anticii au făcut tot ce le-a stat în putere ca să împiedice moartea, pentru a evita necazul de a avea de luptat cu o fantomă suplimentară. Ei erau întotdeauna preocupaţi să determine fantoma să părăsească scena decesului şi să pornească în călătoria de pe tărâmul morţilor. Fantoma inspira un maximum de teamă în timpul perioadei de tranziţie presupuse între ivirea ei din clipa morţii şi plecarea ei ulterioară în ţinutul natal al fantomelor, concept vag şi primitiv al unui pseudo-cer.
87:1.2 Cu toate că sălbaticii atribuiseră fantomelor puteri supranaturale, ei nu şi le închipuiau deloc înzestrate cu o inteligenţă supranaturală. Se practicau numeroase stratageme şi şiretlicuri pentru a le trage pe sfoară şi a le înşela pe fantome. Oamenii civilizaţi se ataşează de multe ori de speranţa că o manifestare exterioară de pietate va înşela într-un fel sau altul o Deitate, chiar şi omniscientă.
87:1.3 Primitivilor le era frică de boală, deoarece observaseră că ea era adesea prevestitoare de moarte. Dacă vraciul tribului nu reuşea să vindece un om rănit, bolnavul era în general scos din coliba familială pentru a fi dus într-una mai mică sau pentru a fi lăsat sub cerul liber ca să moară singur. Casa în care se produsese un deces era de obicei distrusă; dacă nu, ea era ocolită întotdeauna, şi această frică îi împiedica pe primitivi să construiască locuinţe durabile. Ea a militat, de asemenea, contra întemeierii de oraşe şi de sate permanente.
87:1.4 Când murea un membru al clanului, sălbaticii vegheau toată noaptea, stând de vorbă; se temeau că ar muri şi ei, dacă ar adormi în apropierea unui cadavru. Contagiunea cadavrului justifica frica de morţi. Când într-o epocă, când într-alta, toate popoarele au practicat minuţioase ceremonii de purificare menite să purifice un individ după contactul cu cei morţi. Anticii credeau că trebuie să i se dea lumină unui cadavru. Nu era îngăduit niciodată ca un trup mort să rămână în întuneric. În secolul al douăzecilea, se mai ard încă lumânări în camerele mortuare, iar oamenii priveghează încă lângă cei morţi. Oamenii aşa zişi civilizaţi nu au eliminat încă complet din filozofia lor de viaţă frica de cei morţi.
87:1.5 Dar, în pofida acestei frici, oamenii căutau încă să păcălească. Dacă casa celui mort nu era dărâmată, se scotea cadavrul printr-o spărtură din zid, însă niciodată pe uşă. Se luau aceste măsuri în vederea derutării fantomelor, a împiedicării zăbovirii lor şi a asigurării contra reîntoarcerii lor. Cei îndoliaţi care mergeau la funeralii se înapoiau pe alt drum de teamă să nu-i urmărească fantomele. Se practica mersul de-a-ndărătelea, precum şi zeci de alte tactici, în vederea asigurării că fantoma nu se va mai întoarce din mormânt. Se schimbau adesea hainele între sexe pentru a se înşela fantoma. Veşmintele de doliu au fost mai întâi destinate să-i deghizeze pe supravieţuitori şi, mai târziu, să se arate respect pentru cei morţi în vederea potolirii fantomelor.
87:2.1 În religie, programul negativ de potolire a fantomelor a precedat cu mult programul pozitiv de constrângere şi de implorare a spiritelor. Primele acte umane de cult au fost fenomenele de apărare, şi nu de venerare. Omul modern socoteşte înţelept să se asigure contra incendiului; tot astfel, sălbaticii credeau că cea mai mare înţelepciune consta în a se asigura împotriva ghinionului purtat de fantome. Eforturile de a obţine această protecţie s-au aflat la originea tehnicilor şi a ritualurilor cultului fantomelor.
87:2.2 S-a crezut cândva că cea mai mare dorinţă a unei fantome era aceea de a fi 'îngropată' cât se poate de repede, pentru a i se permite să se ducă în ţinutul morţilor fără a fi deranjată. Orice eroare de execuţie, orice omisiune din partea celor vii în actele ritualului îngropării fantomei puteau cu siguranţă să întârzie mersul ei către tărâmul fantomelor. Se credea că acest lucru îi displăcea fantomei, şi se presupunea că o fantomă înfuriată era o sursă de calamităţi, de nenorociri şi de nefericiri.
87:2.3 Funeraliile s-au născut din eforturile oamenilor de a determina sufletul fantomă să plece spre viitorul lui domiciliu, iar predica funebră a fost la origine destinată să instruiască noua fantomă asupra căilor de a ajunge acolo. Se avea obiceiul de a se oferi hrană şi veşminte pentru călătoria fantomei, iar aceste obiecte erau puse în mormânt sau în apropiere. Sălbaticii credeau că era nevoie de trei zile din an pentru a se 'înhuma fantoma' - pentru a o îndepărta din vecinătate. Eschimoşii încă mai cred că sufletul rămâne ataşat corpului timp de trei zile.
87:2.4 Tăcerea şi doliul erau respectate după deces, cu scopul ca fantoma să nu fie tentată să revină acasă. Autotortura erau o formă curentă de manifestare a doliului. Mulţi dintre învăţătorii evoluaţi au încercat să pună capăt acestei practici, însă fără succes. Se credea că postul şi alte forme de renegare de sine le făceau plăcere fantomelor, şi că acestea se bucurau de indispoziţia celor vii pe perioada de tranziţie în care hoinăreau înainte de a pleca efectiv în ţinuturile celor morţi.
87:2.5 Lungile şi frecventele perioade de inactivitate din cauza doliului au reprezentat unul dintre marile obstacole în progresul civilizaţiei. Săptămâni, şi chiar luni din fiecare an, erau literalmente irosite în acest doliu neproductiv şi inutil. Faptul că se angajau bocitoare profesioniste cu ocazia funeraliilor arată că doliul era un rit, iar nu o dovadă de tristeţe. Se poate ca modernii să poarte doliul din respect faţă de morţi şi din cauza pierderii îndurate, însă anticii făceau aceste lucruri din frică.
87:2.6 Numele morţilor nu erau pronunţate niciodată. De fapt, ele erau adesea scoase din vorbire. Aceste nume deveneau tabuuri, şi, în felul acesta, limbile au fost constant sărăcite. Aceasta a dus în cele din urmă la o multitudine de cuvinte simbolice şi de expresii figurate, cum ar fi „numele sau ziua pe care nu le menţionezi niciodată”.
87:2.7 Anticii erau atât de nerăbdători să se debaraseze de o fantomă încât îi ofereau tot ceea ce ea ar fi putut dori în cursul vieţii. Fantomele vroiau soţii şi servitori; un sălbatic înstărit se aştepta ca cel puţin o femeie sclavă să fie înhumată de vie la moartea sa. Mai târziu, obiceiul era ca văduva să se sinucidă pe mormântul soţului ei. Când murea un copil, se strangula adesea mama, o mătuşă sau bunica, pentru ca o fantomă adultă să poată însoţi fantoma copil şi să-i poarte de grijă. Aceia care renunţau astfel la viaţă o făceau în general de bună voie. Într-adevăr, de ar fi trăit ei încălcând datina, frica lor de mânia fantomei i-ar fi privat, în viaţa lor de rarele plăceri de care se puteau bucura primitivii.
87:2.8 Era ceva obişnuit să se trimită astfel un mare număr de supuşi pentru a însoţi un şef decedat; sclavele erau omorâte atunci când murea stăpânul lor, cu scopul de a-l putea servi pe tărâmul fantomelor. Indigenii din Borneo încă mai oferă unui mort un însoţitor mesager; se străpungea un sclav cu lancea pentru a face călătoria de fantomă cu stăpânul lui decedat. Se credea că fantomele persoanelor omorâte se bucurau să le aibă ca sclave pe fantomele ucigaşilor lor; această noţiune i-a determinat pe oameni să devină vânători de capete.
87:2.9 Se presupunea că fantomelor le plăcea mirosul mâncării; ofrandele de hrană la ospeţele funerare au fost cândva universale. Metoda primitivă pentru a mulţumi lui Dumnezeu consta în aruncarea unei bucăţi de hrană în foc înainte de masă în vederea potolirii spiritelor, în timp ce se murmura o formulă magică.
87:2.10 Se presupunea că cei morţi foloseau fantomele uneltelor şi ale armelor care le aparţinuseră când fuseseră în viaţă. A sparge unul dintre aceste obiecte însemna 'a-l omorî', ceea ce elibera fantoma lui pentru o slujbă pe tărâmul fantomelor. Se făceau de asemenea sacrificii de bunuri, prin arderea sau prin îngroparea lor. Risipa făcută în funeraliile antice era enormă. Rasele de mai târziu au fabricat modele pe hârtie şi au substituit aceste sacrificii mortuare cu desenele persoanelor şi obiectelor reale. Civilizaţia a făcut un mare progres când moştenirea de către familie a înlocuit incendierea şi înhumarea bunurilor. Indienii irochezi au realizat numeroase reforme în ceea ce priveşte risipa funerară, iar conservarea bunurilor le-a permis să devină cei mai puternici oameni roşii din Nord. Se presupune că oamenii moderni nu se tem de fantome, însă obiceiurile sunt puternice, şi se consumă încă multe bogăţii terestre în rituri funerare şi în ceremonii mortuare.
87:3.1 Progresul cultului fantomelor a făcut inevitabil cultul strămoşilor, deoarece el a devenit elementul de legătură dintre fantomele de rând şi spiritele superioare, zeii în pregătire. Zeii primitivi erau pur şi simplu fiinţe umane răposate şi glorificate.
87:3.2 La originea sa, cultul strămoşilor s-a menţinut mai mult din frică decât din adorare, dar credinţele corespondente au contribuit categoric la răspândirea fricii de fantome şi a cultului lor. Adepţii cultului primitiv al strămoşilor-fantome se temeau chiar şi să caşte, de frică ca vreun spirit rău să nu profite de asta şi să intre în corpul lor.
87:3.3 Obiceiul de a adopta copiii era menit să asigure ca cineva să aducă ofrande după moartea părintelui adoptiv, pentru pacea şi progresul sufletului său. Sălbaticul trăia cu frica de fantomele semenilor lui, şi îşi petrecea timpul liber făcând planuri pentru obţinerea permisului de liberă trecere al fantomei lui după moarte.
87:3.4 Majoritatea triburilor au instituit un ospăţ al tuturor sufletelor cel puţin o dată pe an. Romanii aveau în fiecare an douăsprezece ospeţe de fantome cu ceremonii concomitente. Jumătate din zilele anului erau consacrate unor diverse ceremonii asociate cu cultele lor antice. Un împărat roman a încercat să reformeze aceste practici, reducând la 135 numărul zilelor de sărbătoare anuale.
87:3.5 Cultul fantomelor a fost în continuă evoluţie. Pe măsură ce fantomele erau închipuite ca trecând de la o fază incompletă la o fază superioară de existenţă, cultul lor a progresat până la adorarea spiritelor şi chiar şi a zeilor. Însă, independent de credinţele variabile în aceste spirite mai evoluate, toate triburile şi rasele au crezut cândva în fantome.
87:4.1 Frica de fantome a fost izvorul principal al tuturor religiilor lumii. Timp de epoci de-a rândul, numeroase triburi au rămas ataşate de credinţa într-o singură categorie de fantome. Învăţăturile lor spuneau că omul avea noroc când fantoma era mulţumită şi ghinion atunci când era mâniată.
87:4.2 Pe măsură ce cultul fricii de fantome s-a răspândit, s-a ajuns la recunoaşterea tipurilor de spirite superioare, spirite care nu puteau fi identificate în mod categoric cu un individ uman. Ele erau fantome înzestrate şi strălucite, care avansaseră dincolo de domeniul fantomelor, pe tărâmurile superioare unde locuiau spiritele.
87:4.3 Noţiunea de două feluri de spirite fantomă şi-a făcut lent, dar sigur, drum în întreaga lume. Acest nou spiritualism al dualităţii nu a trebuit să se răspândească de la un trib la altul; el s-a ivit spontan peste tot. Puterea unei idei care influenţează mintea evolutivă în expansiune nu rezidă în caracterul ei real sau raţional, ci mai degrabă în strălucirea ei vie şi în uşurinţa şi simplitatea aplicabilităţii ei universale.
87:4.4 Încă şi mai târziu, imaginaţia oamenilor a luat în considerare conceptul de agenţi supranaturali buni şi răi; anumite fantome nu au evoluat niciodată până la nivelul spiritelor bune. Monospiritismul primitiv al fricii de fantome s-a transformat treptat într-un dublu spiritism, într-un nou concept de control invizibil al treburilor pământeşti. În cele din urmă, şansa şi neşansa au fost descrise ca având controlorii lor respectivi, şi s-a crezut că, dintre cele două categorii, grupul care aducea ghinionul era cel mai activ şi cel mai numeros.
87:4.5 Când doctrina spiritelor bune şi a celor rele a ajuns în cele din urmă la maturitate, ea a devenit cea mai răspândită şi cea mai persistentă dintre toate credinţele religioase. Acest dualism a reprezentat un considerabil progres filozofic şi religios, deoarece le-a permis oamenilor să îşi explice şansa şi neşansa, crezând în acelaşi timp în fiinţe supranaturale a căror conduită era întrucâtva logică. Se putea conta pe spirite ca fiind fie bune, fie rele, şi nu mai erau crezute complet temperamentale, aşa cum erau primele fantome din monospiritismul majorităţii religiilor primitive. Omul era în cele din urmă capabil să conceapă forţele supramuritoare ca având o conduită logică; aceasta a fost una dintre cele mai importante descoperiri ale adevărului din întreaga istorie a evoluţiei religiei şi în expansiunea filozofiei umane.
87:4.6 Religia evolutivă a plătit totuşi un preţ teribil pentru conceptul de spiritism dual. Filozofia primitivă a omului nu a putut împăca constanţa spiritelor cu vicisitudinile soartei temporale decât admiţând două feluri de spirite, unul bun şi unul rău. Această credinţă i-a permis realmente omului să împace variaţiile hazardului cu un concept de forţe supramuritoare neschimbătoare, dar, de atunci încoace, această doctrină le-a creat întotdeauna dificultăţi persoanelor religioase în conceperea unităţii cosmice. În general, zeii religiei evolutive au întâmpinat opoziţia forţelor întunericului.
87:4.7 Tragedia tuturor acestora rezidă în faptul că, în momentul în care aceste idei au prins contur în mintea primitivă a omului, în realitate nu existau nicăieri spirite rele sau nearmonioase. O astfel de situaţie neplăcută nu s-a dezvoltat decât după rebeliunea lui Caligastia, însă ea nu a durat decât până la Înviere. Chiar şi în secolul al douăzecilea, concepţia asupra binelui şi a răului ca puteri cosmice de acelaşi rang rămâne foarte vie în filozofia umană. Majoritatea religiilor lumii poartă încă această marcă a naşterii culturale care datează din zilele îndepărtate în care a apărut cultul fantomelor.
87:5.1 Oamenii primitivi considerau spiritele şi fantomele ca având drepturi aproape nelimitate, însă nici o obligaţie. În ceea ce priveşte spiritele, se socotea că ele îi considerau pe oameni ca având multiple îndatoriri, dar nici un drept. Se credea că spiritele dispreţuiau oamenii, pentru că aceştia eşuau constant în îndeplinirea îndatoririlor lor spirituale. Omenirea credea pe atunci, în general, că fantomele impuneau un tribut continuu de servicii, ca preţ al neamestecului lor în treburile omeneşti[1]. Activităţilor fantomelor li se atribuia cea mai mică neşansă. Fiinţele umane primitive se temeau atât de mult să nu uite vreo onoare de făcut zeilor încât, după ce făceau sacrificii pentru toate spiritele cunoscute, ei mai făceau şi o a doua serie pentru 'zeii necunoscuţi', pur şi simplu pentru a avea o marjă de siguranţă.
87:5.2 Cultul simplu al fantomelor a fost curând urmat de practica mai evoluată şi relativ complexă a cultului spiritelor-fantomă, constând în servirea şi în adorarea spiritelor superioare aşa cum evoluau în imaginaţia primitivă a oamenilor. Ceremonialul religios trebuie să ţină pasul cu evoluţia şi cu progresul spiritelor. Cultul extins nu era decât arta autoîntreţinerii practicată în legătură cu credinţa în fiinţe supranaturale, o adaptare la mediul înconjurător al spiritelor. Organizaţiile industriale şi militare erau adaptări la mediul înconjurător natural şi social. Aşa cum căsătoria a fost stabilită pentru a satisface exigenţele bisexualităţii, tot astfel, organizarea religioasă a evoluat ca răspuns la credinţa în forţele spiritelor şi în fiinţele spirituale superioare. Religia reprezintă adaptarea omului la iluziile lui asupra misterului hazardului. Frica de spirite şi, mai târziu, adorarea spiritelor, au fost adoptate ca asigurare contra nenorocirii, ca politică a prosperităţii.
87:5.3 Sălbaticii îşi imaginează că spiritele bune se ocupă de treburile lor, nepretinzând mare lucru fiinţelor umane. Fantomele rele şi spiritele rele sunt cele care trebuie să fie menţinute într-o bună dispoziţie. În consecinţă, popoarele primitive au dat mai multă atenţie fantomelor lor răuvoitoare decât spiritelor binevoitoare.
87:5.4 Ei credeau că prosperitatea umană provoca mai ales invidia spiritelor rele, şi că metoda lor de represalii consta în a riposta printr-un agent uman şi printr-o tehnică a deochiului[2]. În timpul fazei în care cultul căuta să evite spiritele rele, exista o intensă preocupare referitoare la maşinaţiile deochiului, iar frica de deochi s-a extins aproape în întreaga lume. Femeile frumoase au fost acoperite cu văluri pentru a le proteja contra ochiului rău; ulterior, multe femei dornice de a fi considerate ca fiind frumoase au adoptat această practică. Din cauza fricii de spiritele rele, copiilor li se permitea rar să iasă afară după căderea nopţii[3]. Rugăciunile primitive au inclus întotdeauna cererea: „Izbăveşte-ne de ochiul rău”.
87:5.5 Coranul conţine un capitol întreg consacrat deochiului şi descântecelor magice. Iudeii credeau pe deplin în ele. Întregul cult falic s-a dezvoltat ca o apărare contra ochiului rău. Se credea că organele de reproducere erau singurul fetiş capabil să-l facă neputincios. Ochiul rău a dat naştere primelor superstiţii privind semnele prenatale ale copiilor, impresiile materne, iar la un moment dat, acest cult a fost aproape universal.
87:5.6 Invidia este o trăsătură umană bine înrădăcinată; de aceea, primitivii o atribuiau primilor lor zei. Din moment ce oamenii practicaseră deja înşelăciunea contra fantomelor, ei nu au întârziat să înşele şi spiritele. Ei ziceau: „De vreme ce spiritele sunt geloase pe frumuseţea noastră şi pe prosperitatea noastră, noi o să ne desfigurăm şi o să vorbim în mod uşuratic de succesul nostru.” Umilinţa primitivă nu era deci o înjosire a egoului, ci mai degrabă o tentativă de a dejuca şi de a înşela spiritele invidioase.
87:5.7 Pentru a împiedica spiritele să devină invidioase pe prosperitatea umană, s-a adoptat metoda de a asalta cu injurii un obiect preferat sau o persoană care avea noroc. Obiceiul de a dispreţui orice remarci măgulitoare asupra propriei persoane sau asupra propriei familii a luat naştere în felul acesta, şi a sfârşit prin a se transforma în modestie, în rezervă şi în curtoazie, în cadrul civilizaţiei. Din acelaşi motiv, a devenit ceva la modă să pari urât. Frumuseţea stârnea invidia spiritelor; ele vădeau o trufie omenească reprobabilă. Sălbaticii căutau nume urâte. Această trăsătură a cultului a stingherit foarte mult progresul artelor şi a menţinut lumea sumbră şi urâtă un timp îndelungat.
87:5.8 Sub cultul spiritelor, viaţa era în cel mai bun caz un joc al hazardului, rezultatul controlului de către spirite. Viitorul vostru nu depindea de eforturilor voastre, de industria voastră sau de talentul vostru, decât în măsura în care puteau folosi la influenţarea spiritelor. Ceremoniile de împăcare a spiritelor constituiau o grea povară şi făceau viaţa obositoare, practic insuportabilă. De la o epocă la alta, şi din generaţie în generaţie, rasele au căutat una după alta să îmbunătăţească această doctrină a suprafantomelor, însă, nici până astăzi, nici o generaţie nu a îndrăznit încă să o respingă complet.
87:5.9 Intenţiile şi voinţa spiritelor se studiau prin intermediul prevestirilor, al oracolelor şi semnelor, iar aceste mesaje ale spiritelor erau interpretate prin divinaţie, prin preziceri, prin magie, prin ordalii şi prin astrologie. Întregul cult era un plan destinat să potolească, să satisfacă şi să cumpere spiritele prin această corupţie deghizată.
87:5.10 Astfel s-a născut o filozofie mondială nouă şi mai extinsă bazată pe:
87:5.11 1. Datorie- lucrurile care trebuie făcute pentru a păstra spiritele în dispoziţii favorabile, sau cel puţin neutre.
87:5.12 2. Bunuri- conduita şi ceremoniile corecte destinate să atragă spiritele de partea intereselor voastre.
87:5.13 3. Adevăr- justa înţelegere a spiritelor şi atitudinea corectă faţă de ele, deci faţă de viaţă şi de moarte.
87:5.14 Anticii nu căutau să cunoască viitorul doar din curiozitate; ei doreau să ocolească neşansa. Divinaţia era pur şi simplu o tentativă de a evita dificultăţile. În aceste epoci, visele erau considerate ca profetice, iar tot ceea ce ieşea din comun era prevestire. Chiar şi astăzi, credinţa în prevestiri, însemne de recunoaştere , precum şi alte superstiţii remanente ale cultului străvechi al fantomelor este văzut ca un blestem pentru omenire. Oamenilor le vine greu, foarte greu să renunţe la acele metode prin care, treaptă cu treaptă şi cu trudă ,au urcat scara evolutivă a vieţii.
87:6.1 Când oamenii nu credeau decât în fantome, ritualul religios era mai personal şi mai organizat. Recunoaşterea spiritelor mai elevate a necesitat folosirea de 'metode spirituale superioare' în purtarea faţă de ele. Această încercare de a ameliora şi de a aprofunda tehnica de îmblânzire a spiritelor a condus direct la crearea măsurilor de apărare contra lor. Într-adevăr, omul s-a simţit neputincios înaintea forţelor de necontrolat care acţionau în viaţa pământească; sentimentul lui de inferioritate l-a îndemnat să încerce să găsească o adaptare compensatoare, o tehnică pentru a egaliza şansele în această luptă unilaterală a omului contra cosmosului.
87:6.2 În primele perioade de cult, eforturile oamenilor de a influenţa activitatea fantomelor se limitau la îmbunare, la încercările de evitare a ghinionului prin mituire. Pe măsură ce cultul fantomelor a evoluat până la conceptul de spirite bune şi rele, aceste ceremonii s-au transformat în încercări de natură mai pozitivă, în eforturi de atragere a norocului. Religia omului nu a mai fost complet negativistă, iar el nici nu s-a oprit din eforturile lui de a obţine norocul; ea nu a întârziat să facă planuri care să îi permită să constrângă spiritele să coopereze. Adepţii religiei nu au mai rămas lipsiţi de apărare în faţa cerinţelor neîncetate ale fantasmelor spiritelor pe care ei înşişi le închipuiseră. Sălbaticul a început să inventeze arme care să-i permită să forţeze spiritele să acţioneze şi să le oblige să îl ajute.
87:6.3 Primele eforturi defensive ale oamenilor au fost dirijate contra fantomelor. Odată cu scurgerea veacurilor, cei vii au început să stabilească metode pentru a rezista celor morţi. Pentru a speria şi a alunga fantomele, ei au născocit numeroase tehnici, printre care se pot aminti următoarele:
87:6.4 1. Tăierea capului şi legarea corpului în mormânt.
87:6.5 2. Îngrădirea cu pietre a casei mortuare.
87:6.6 3. Castrarea cadavrului sau ruperea picioarelor lui.
87:6.7 4. Îngroparea sub pietre; aceasta a reprezentat una dintre originile pietrei de mormânt moderne.
87:6.8 5. Incinerarea; aceasta a fost o invenţie mai târzie pentru a împiedica fantoma să aducă necazuri.
87:6.9 6. Aruncarea corpului în mare.
87:6.10 7. Abandonarea corpului pentru a fi mâncat de fiarele sălbatice.
87:6.11 Se presupunea că fantomele erau deranjate şi speriate de zgomote, că ţipetele, clopotele şi tobele le îndepărtau de cei vii. Aceste metode străvechi mai sunt încă la modă în zilele noastre în 'priveghiurile' mortuare. Se utilizau decocturi cu miros fetid pentru a îndepărta spiritele inoportune. Se ciopleau statui hidoase ale spiritelor pentru ca ele să fugă în grabă la vederea propriilor lor imagini. Se credea în puterea câinilor de a simţi apropierea spiritelor şi de a avertiza oamenii prin urletele lor, precum şi a cocoşilor de a cânta atunci când spiritele erau pe aproape. Folosirea unui cocoş ca giruetă perpetuează această superstiţie.
87:6.12 Apa era considerată drept cea mai bună protecţie contra fantomelor, iar apa sfinţită ca fiind superioară tuturor celorlalte; aceasta era apa în care îşi spălaseră preoţii picioarele. Se credea că focul şi apa constituiau bariere de netrecut pentru fantome. Romanii făceau de trei ori înconjurul unui cadavru cu apă. În secolul al douăzecilea, se mai stropesc încă sicriele cu apă sfinţită, iar spălarea mâinilor în cimitir face încă parte din ritualul iudeu. Botezul a fost o caracteristică a ritualului ulterior al apei; îmbăierile primitive erau o ceremonie religioasă[4]. Numai într-o epocă recentă baia a devenit o practică de igienă.
87:6.13 Omul nu s-a oprit însă la constrângerea fantomelor. Prin riturile religioase şi prin alte formalităţi, el a încercat în curând să silească spiritele să acţioneze. Exorcismul consta în folosirea unui spirit pentru a controla un altul sau pentru a-l alunga, iar această tactică mai era utilizată şi pentru a se speria fantomele şi spiritele. Conceptul de dublu spiritism al forţelor bune şi al celor rele le-a oferit oamenilor ample ocazii de a opune un agent altuia; într-adevăr, dacă un om puternic îl putea birui pe unul mai slab, atunci un spirit puternic putea desigur să domine o fantomă inferioară. Blestematul primitiv era o practică coercitivă menită să intimideze spiritele minore. Mai târziu, acest obicei s-a dezvoltat, ajungându-se la rostirea de blesteme asupra inamicilor.
87:6.14 Multă vreme, s-a crezut că prin revenirea la folosirea moravurilor mai vechi se puteau sili spiritele şi semi-zeii să acţioneze într-un mod convenabil. Oamenii moderni folosesc în mod greşit acelaşi procedeu. Voi vă adresaţi unii altora în limbajul obişnuit de fiecare zi, însă atunci când vă rugaţi, recurgeţi la stilul antic al unei alte generaţii, stilul aşa zis solemn.
87:6.15 Această doctrină explică şi regresele religios-rituale de natură sexuală, precum prostituţia din temple. Aceste întoarceri la datinile primitive erau considerate ca protecţii sigure împotriva a numeroase calamităţi. La aceste populaţii necultivate, toate aceste stratageme erau în întregime ferite de ceea ce modernii ar numi promiscuitate.
87:6.16 A venit apoi practica jurămintelor rituale, urmată curând de angajamentele religioase şi de făgăduinţele sacre[5]. Majoritatea acestor promisiuni erau însoţite de torturi şi de mutilări pe care omul şi le aplica lui însuşi, şi, mai târziu, de posturi şi de rugăciuni[6]. Abnegaţia de sine a fost considerată ulterior ca o constrângere sigură; aceasta în special în ceea ce priveşte abstinenţa sexuală. Astfel, oamenii primitivi au dezvoltat devreme o austeritate hotărâtă în practicile lor religioase, o credinţă în eficienţa torturilor şi a renunţărilor pe care şi le aplicau, în calitate de rituri capabile să forţeze spiritele îndărătnice să reacţioneze favorabil faţă de asemenea suferinţe şi privaţiuni.
87:6.17 Oamenii moderni nu mai încearcă făţiş să constrângă spiritele, deşi ei mai trădează încă unele dispoziţii de a negocia cu Deitatea. Ei continuă să se jure, să bată în lemn, să încrucişeze degetele şi să pronunţe vreo o expresie trivială după ce expectorează; cândva, se folosea o formulă magică.
87:7.1 Tipul de cult al organizării sociale a persistat, deoarece furniza un simbolism pentru menţinerea şi stimularea sentimentelor morale şi a fidelităţii religioase. Cultul s-a născut din tradiţiile 'vechilor familii' şi s-a perpetuat ca instituţie consacrată. Toate familiile au un cult de un fel sau altul. Fiecare ideal inspirator tinde să folosească un simbolism care să îl perpetueze - caută o tehnică pentru o manifestare culturală care îi va asigura supravieţuirea şi îi va spori realizarea. Cultul ajunge la acest rezultat prin stimularea şi satisfacerea emoţiei.
87:7.2 Din zorii civilizaţiei, orice mişcare interesantă, de cultură socială sau de progres religios, a dat naştere unui ritual, unui ceremonial simbolic. Cu cât acest ritual a devenit mai mult o creştere inconştientă, cu atât mai puternică i-a fost influenţa asupra fidelilor săi. Cultul a păstrat sentimentele şi a satisfăcut emoţiile, însă el a fost întotdeauna cel mai mare obstacol în reconstrucţia socială şi în progresul spiritual.
87:7.3 Deşi cultul a întârziat întotdeauna progresul social, este regretabil că atât de mulţi contemporani, care cred în criterii morale şi în idealuri spirituale, nu au un simbolism potrivit - nici un cult pentru a se susţine reciproc - nimic căruia ei să-i aparţină. Cu toate acestea, un cult religios nu ar putea fi fabricat; acesta trebuie să crească. Două grupuri diferite nu vor avea niciodată un cult identic, decât în cazul în care ritualurile lor ar fi arbitrar uniformizate pe cale autoritară.
87:7.4 Cultul creştin primitiv a fost cel mai eficient, cel mai atractiv şi cel mai durabil dintre toate ritualurile concepute sau imaginate vreodată, însă o mare parte din valoarea lui a fost distrusă în prezenta epocă ştiinţifică prin distrugerea a foarte multe dintre principiile lui originare subiacente. Cultul creştin a fost devitalizat prin pierderea multora dintre ideile fundamentale.
87:7.5 În trecut, adevărul a crescut rapid şi s-a răspândit cu uşurinţă atunci când cultul nu era rigid şi când simbolismul era extensibil. Adevărul răspândit cu prisosinţă şi un cult adaptabil au favorizat rapiditatea progresului social. Un cult lipsit de semnificaţie viciază religia atunci când încearcă să submineze filozofia pentru a-i lua locul şi să subjuge raţiunea. Un cult autentic creşte.
87:7.6 Oricare ar fi inconvenientele şi handicapurile, fiecare nouă revelaţie a adevărului a dat naştere la un nou cult, şi chiar şi reformarea religiei lui Isus trebuie să dezvolte un simbolism adecvat. Trebuie ca oamenii moderni să găsească un simbolism potrivit noilor lor idealuri, noilor lor idei şi obedienţe în continuă expansiune. Acest simbolism superior al unei mai înalte civilizaţii trebuie să se ivească din viaţa religioasă, din experienţa spirituală. Acest simbolism superior al unei civilizaţii mai înalte trebuie să se bazeze pe conceptul de Paternitate a lui Dumnezeu, şi să conţină puternicul ideal de fraternitate a oamenilor.
87:7.7 Vechile culte erau prea egocentrice. Noul cult trebuie să rezulte din punerea în aplicare a iubirii. Ca şi cele vechi, el trebuie să încurajeze sentimentele, să satisfacă emoţiile şi să promoveze fidelitatea, dar trebuie să facă şi mai mult. Trebuie ca el să faciliteze progresele spirituale, să reînsufleţească semnificaţiile cosmice, să ridice valorile morale, să încurajeze dezvoltarea socială şi să stimuleze un tip elevat de viaţă religioasă personală. Noul cult trebuie să ofere scopurile supreme ale vieţii care sunt atât temporale cât şi eterne - sociale şi spirituale.
87:7.8 Nici un cult nu poate să dureze şi să contribuie la progresul civilizaţiei colective şi la înfăptuirile spirituale individuale, decât dacă se bazează pe semnificaţia biologică, sociologică şi religioasă a căminului. Un cult care supravieţuieşte, trebuie să simbolizeze ceea ce rămâne permanent în faţa schimbărilor neîncetate, să glorifice ceea ce unifică curentul metamorfozelor sociale aflate într-o transformare constantă. Trebuie ca acesta să recunoască adevăratele semnificaţii, să exalte relaţiile frumoase şi să celebreze bunele valori ale adevăratei nobleţi.
87:7.9 Însă este foarte dificil să se găsească un simbolism nou şi satisfăcător, deoarece oamenii moderni, ca grup, aderă la o atitudine ştiinţifică, se feresc de superstiţii şi detestă ignoranţa; ca indivizi însă, ei sunt cu toţii însetaţi de mistere şi venerează necunoscutul. Nici un cult nu poate supravieţui decât dacă încorporează un mister magistral şi dacă ascunde un scop inaccesibil, demn de a fi atins. Mai mult, nu e de ajuns ca noul simbolism să fie semnificativ pentru grup; el trebuie, de asemenea, să aibă un sens pentru individ. Formele oricărui simbolism folositor ar trebui să fie acelea pe care individul poate să le pună în practică din propria sa iniţiativă şi de care el poate, de asemenea, să se bucure împreună cu semenii săi. Dacă noul cult ar putea fi dinamic în loc să fie static, ar aduce realmente o contribuţie notabilă la progresul omenirii, atât temporal, cât şi spiritual.
87:7.10 Totuşi, un cult - un simbolism al riturilor, al sloganelor sau al scopurilor - nu funcţionează dacă este prea complex. Şi trebuie ca el să comporte cerinţa devoţiunii, răspunsul loialităţii. Fiecare religie eficientă dezvoltă infailibil un simbolism valabil, iar adepţii ei ar face bine să împiedice ca acest ritual să nu se cristalizeze în ceremonii stereotipe înţepenitoare, deformatoare şi înăbuşitoare; acestea nu pot decât să îngreuieze şi să întârzie progresul social, moral şi spiritual. Nici un cult nu poate supravieţui dacă frânează creşterea morală şi nu reuşeşte să încurajeze progresul spiritual. Cultul este scheletul în jurul căruia se dezvoltă corpul viu şi dinamic al experienţei spirituale personale - adevărata religie.
87:7.11 [Prezentat de o Strălucitoare Stea de Seară din Nebadon]
| Capitolul 86. Evoluţia primitivă a religiei |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 88. Fetişurile, farmecele şi magia |