© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 117. Dumnezeu Supremul |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 119. Efuziunile lui Christ Mihail |
118:0.1 ÎN PRIVINŢA diverselor naturi ale Deităţii, se poate spune că:
118:0.2 1. Tatăl este sinele existent în sine.
118:0.3 2. Fiul este sinele coexistent.
118:0.4 3. Spiritul este sinele existent comun.
118:0.5 4. Supremul este sinele experienţial-evolutiv.
118:0.6 5. Septuplul este divinitatea distributivă de sine însăşi.
118:0.7 6. Cel Ultim este sinele transcendental-experienţial.
118:0.8 7. Absolutul este sinele existenţial-experienţial.
118:0.9 Dumnezeu Septuplul este indinsepensabil înfăptuirii evolutive a Supremului, dar Supremul este deopotrivă indispensabil emergenţei finale a Ultimului. Dubla prezenţă a Supremului şi a Ultimului constituie asocierea fundamentală a Deităţii subabsolute şi derivate, căci amândouă sunt interdependente şi complementare pentru a împlini destinul. Împreună ele formează puntea experienţială care leagă începuturile şi desăvârşirile întregii creşteri creative din universul principal.
118:0.10 Creşterea creativă este fără sfârşit, dar mereu satisfăcătoare; ea este fără sfârşit în întindere, dar întotdeauna punctată de momente satisfăcătoare pentru personalitate, în care ţelul provizoriu este atins, şi care serveşte atât de eficient ca preludiu mobilizării pentru noile aventuri din creşterea cosmică, de explorare a universului şi de atingere a Deităţii.
118:0.11 Deşi domeniul matematicii este împresurat de limitări calitative, el procură totuşi minţii finite o bază conceptuală pentru a contempla infinitatea. Numerele nu au nici o limitare cantitativă, chiar şi în comprehensiunea unei minţi finite. Oricât de mare ar fi numărul cunoscut, voi puteţi întotdeauna să luaţi în considerare adăugarea a încă unei unităţi. Voi puteţi deopotrivă înţelege că rămâneţi în partea de dincoace a infinitului, căci indiferent de numărul de ori în care repetaţi această adăugare, voi o puteţi întotdeauna repeta o dată mai mult.
118:0.12 În acelaşi timp, seriile infinite pot fi totalizate în orice punct dat, iar acest total (sau mai exact acest total parţial) procură unei persoane date, având la un moment dat un statut dat, plenitudinea satisfacţiei de a fi atins un scop. Însă, mai devreme sau mai târziu, aceeaşi persoană începe să tânjească după ţeluri noi şi superioare; iar aceste aventuri ale creşterilor se vor reînnoi veşnic în plenitudinea timpului şi în ciclurile eternităţii.
118:0.13 Fiecare vârstă succesivă a universului este preludiul erei următoare de creştere cosmică, şi fiecare epocă de univers oferă un destin imediat tuturor stadiilor precedente. În sine şi prin sine, Havona este o creaţie perfectă, dar limitată în perfecţiunea sa. Perfecţiunea Havonei, răspândindu-se în suprauniversurile evolutive, găseşte acolo nu numai un destin cosmic, ci şi eliberarea de limitările existenţei preevolutive.
118:1.1 Îi este de folos omului, pentru orientarea sa cosmică, să ajungă să înţeleagă pe cât de bine posibil raporturile Deităţii cu cosmosul. Deitatea absolută este eternă prin natură, dar Dumnezeii sunt legaţi de timp, ca experienţă în eternitate. În universurile evolutive, eternitatea este veşnicia temporală - veşnicul acum.
118:1.2 Personalitatea creaturii muritoare poate să devină eternă identificându-se cu spiritul interior prin tehnica ce constă în a alege să faci voia Tatălui. Această consacrare a voinţei echivalează cu realizarea unui plan al realităţii eterne. Aceasta înseamnă că planul creaturii a devenit invariant prin raport cu succesiunea clipelor; sau, cu alte cuvinte, înseamnă că momentele care se succed nu vor vedea nici o schimbare în planul creaturii. Un milion sau un miliard de momente nu vor schimba nimic. Numerele au încetat să mai aibă o semnificaţie cu privire la scopul creaturii. Astfel că alegerea creaturii adăugându-se alegerii lui Dumnezeu se traduce prin realităţile eterne ale uniunii fără de sfârşit dintre duhul lui Dumnezeu şi natura omului, în serviciul perpetuu al copiilor lui Dumnezeu şi al Tatălui lor din Paradis.
118:1.3 Există, în orice intelect dat, o relaţie directă între maturitate şi conştiinţa unei unităţi de timp. Această unitate de timp poate fi o zi, un an sau o perioadă mai lungă, dar ea este inevitabil criteriul prin care sinele conştient apreciază circumstanţele de viaţă şi prin care intelectul care concepe măsoară şi evaluează faptele existenţei temporale.
118:1.4 Experienţa, înţelepciunea şi judecata coincid cu lungirea unităţii de timp în experienţa muritorilor. Când mintea umană se întoarce în trecut, ea evaluează experienţa anterioară cu intenţia de a influenţa o situaţie prezentă. Când mintea se întinde în viitor, ea încearcă să evalueze semnificaţia viitoare a unei acţiuni posibile. După ce s-a ţinut astfel cont atât de experienţă, cât şi de înţelepciune, voinţa omenească ia o decizie-judecată în prezent, şi planul de acţiune astfel născut din trecut şi din viitor vine în existenţă.
118:1.5 În maturitatea sinelui care se dezvoltă, trecutul şi viitorul sunt reunite pentru a ilumina adevărata semnificaţie a prezentului. Pe măsură ce sinele se maturizează, el recurge pentru experienţa sa la un trecut din ce în ce mai îndepărtat, în timp ce prevestirile sale de înţelepciune caută să pătrundă tot mai profund în viitorul necunoscut. Şi, pe măsură ce sinele care concepe se întinde mai mult în trecut şi în viitor, judecata sa depinde din ce în ce mai puţin de prezentul momentan. Decizia-acţiune începe astfel să scape din lanţurile prezentului în mişcare, în timp ce ea îmbracă din nou aspectele semnificaţiei trecut-viitor.
118:1.6 Răbdarea este practicată de muritorii ale căror unităţi de timp sunt scurte. Adevărata maturitate transcende răbdarea printr-o legitimitate născută dintr-o reală comprehensiune.
118:1.7 A te maturiza este a trăi mai intens în prezent şi în acelaşi timp de a scăpa de limitările prezentului. Planurile maturităţii, întemeiate pe experienţa trecută, se realizează în prezent în aşa fel încât să reînsufleţească valorile viitorului.
118:1.8 Unitatea de timp la persoanele imature concentrează semnificaţii-valori în momentul prezent într-un asemenea mod încât prezentul este disociat de adevărata sa relaţie cu non-prezentul - trecutul-viitor. Unitatea de timp a maturităţii în proporţii care revelează relaţiile coordonate de trecut-prezent-viitor într-o asemenea manieră că sinele începe să pătrundă sensul ansamblului evenimentelor, începe să-şi dea seama de pasajul timpului sub perspectiva panoramică a orizonturilor lărgite, şi să presupună continuumul etern, fără început şi fără sfârşit, ale cărui fragmente se numesc timp.
118:1.9 Pe nivelele infinitului şi al absolutului, momentul prezent conţine tot trecutul precum şi tot viitorul. EU SUNT semnifică deopotrivă EU AM FOST şi EU VOI FI, şi acesta reprezintă cel mai bun concept al eternităţii şi eternului[1].
118:1.10 Pe nivelul absolut şi etern, realitatea potenţială are tot atâta semnificaţie pe cât are realitatea actuală. Numai pe nivelele finite şi pentru creaturile legate de timp pare deosebirea atât de vastă. Pentru Dumnezeu ca absolut, un ascendent muritor care a luat decizia eternă este deja un finalitar al Paradisului. Însă, graţie Ajustorilor Gândirii interiori, Tatăl Universal nu este limitat astfel în percepţia sa, dar el poate de asemenea să fie la curent cu - şi să participe la - toate luptele temporale privitoare la problemele ascensiunii creaturilor, de la nivelele de existenţă unde acestea seamănă cu animalele până la cele unde ele seamănă cu Dumnezeu.
118:2.1 Nu trebuie confundată ubicuitatea Deităţii cu ultimitatea divinei omniprezenţe. Tatăl universal vrea ca Supremul, Ultimul şi Absolutul să compenseze, să coordoneze şi să unifice ubicuitatea sa din spaţiu-timp şi omniprezenţa sa din spaţiu-timp transcense cu prezenţa absolută şi universală pentru care spaţiul şi timpul nu există. Ar trebui să vă amintiţi că, dacă ubicuitatea Deităţii este foarte adesea asociată cu spaţiul, ea nu este în mod necesar condiţionată de timp.
118:2.2 În calitate de ascendenţi muritori şi morontiali, voi discerneţi progresiv pe Dumnezeu cu ajutorul lui Dumnezeu Septuplul. Prin Havona, voi îl descoperiţi pe Dumnezeu Supremul. În Paradis, voi îl găsiţi ca o persoană, şi apoi, în calitate de finalitari, voi veţi încerca curând să-l cunoaşteţi ca Ultim. Fiind finalitari, se pare că după ce a fost atins Ultimul, nu există decât o singură cale de a supravieţui, aceea de a începe căutarea Absolutului. Nici un finalitar nu va fi tulburat de incertitudinile de a atinge Absolutul Deităţii, din moment ce la sfârşitul ascensiunilor supreme şi ultime, el îl va fi întâlnit pe Dumnezeu Tatăl. Aceşti finalitari vor crede desigur că, chiar dacă ei reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu Absolutul, ei nu vor face decât să descopere acelaşi Dumnezeu, Tatăl Paradisului manifestându-se pe nivelele cele mai apropiate de cel infinit şi de cel universal. Nu încape nici urmă de îndoială că atingerea lui Dumnezeu în absolut va revela Strămoşul Primordial al universurilor precum şi Tatăl Final al personalităţilor.
118:2.3 Dumnezeu Supremul se poate să nu fie o demonstraţie de omniprezenţă a Deităţii în spaţiu-timp, ci este literalmente o manifestare a ubicuităţii divine. Între prezenţa spirituală a Creatorului şi manifestările materiale ale creaţiei se găseşte vastul domeniu al devenirii ubicue - emergenţa universală a Zeităţii evolutive.
118:2.4 Dacă Dumnezeu Supremul îşi asumă vreodată controlul direct al universurilor de timp şi de spaţiu, noi suntem convinşi că această administraţie divină va funcţiona sub supracontrolul Ultimului. În acest caz, Dumnezeu Ultimul ar începe să devină manifest în universurile de timp şi ca Atotputernicul transcendental (Omnipotentul) exercitând supracontrolul supratimpului şi al spaţiului transcens relative la funcţiunile administrative ale Atotputernicului Suprem.
118:2.5 Mintea umană poate, ca şi noi înşine, să pună următoarele întrebări: Dacă evoluţia lui Dumnezeu Supremul, atingând autoritatea administrativă în marele univers, este însoţită de manifestări sporite ale lui Dumnezeu Ultimul, o emergenţă omoloagă Dumnezeului Ultim în universurile prevăzute ale spaţiului exterior va fi oare însoţită de revelaţii similare şi reînsufleţită de Dumnezeu Absolutul? În realitate, noi nu ştim nimic despre asta.
118:3.1 Numai prin ubicuitate a putut Deitatea să unifice manifestările din spaţiu-timp pentru concepţiile finite, căci timpul este o succesiune de clipe, în timp ce spaţiul este un sistem de puncte asociate. La urma urmei, voi percepeţi timpul prin analiză şi spaţiul prin sinteză. Voi coordonaţi şi asociaţi aceste două concepţii neasemănătoare prin perspicacitatea integratoare a personalităţii. În lumea animală, omul este singurul care posedă această facultate de percepere a spaţio-timpului. Pentru un animal, mişcarea are o semnificaţie, dar ea nu ia o valoare decât pentru o creatură ce are statut de personalitate.
118:3.2 Lucrurile sunt condiţionate de timp, dar adevărul este în afara timpului. Cu cât mai mult cunoaşteţi adevărul, cu atât mai mult sunteţi adevărul, cu atât mai bine puteţi înţelege trecutul şi pricepe viitorul.
118:3.3 Adevărul este neclintit - veşnic scutit de toate vicisitudinile tranzitorii, deşi niciodată inert şi convenţional, dar întotdeauna vibrant şi adaptabil - radiind viaţă. Însă, când adevărul devine legat de fapte, atunci atât spaţiul, cât şi timpul condiţionează semnificaţiile sale şi pun în corelaţie valorile sale. Aceste realităţi ale adevărului cuplate cu faptele devin concepte şi sunt, în consecinţă, remise domeniului realităţilor cosmice relative.
118:3.4 Legătura adevărului absolut şi etern al Creatorului cu experienţa faptică a creaturilor finite şi temporale face să apară o nouă valoare emergentă a Supremului. Conceptul de Suprem este esenţial pentru coordonarea lumii superioare neschimbătoare şi divine cu lumea inferioară finită şi mereu schimbătoare.
118:3.5 Dintre toate lucrurile neabsolute, spaţiul este cel mai aproape de a fi absolut. În aparenţă, spaţiul este în mod absolut ultim. Reala dificultate pe care o avem în înţelegerea spaţiului pe nivelul material provine din faptul că, în timp ce corpurile materiale există în spaţiu, spaţiul există de asemenea în aceste aceleaşi corpuri materiale. Mulţi factori care ţin de spaţiu sunt absoluţi, dar asta nu înseamnă că spaţiul este absolut.
118:3.6 Pentru a înţelege raporturile din spaţiu, poate fi util să se presupună, relativ vorbind, că spaţiul este, la urma urmei, o proprietate a tuturor corpurilor materiale. Deci, când un corp se mişcă în spaţiu, el ia de asemenea cu el toate proprietăţii lui, chiar şi spaţiul care este în aceste corpuri în mişcare şi din care face parte.
118:3.7 Toate modelele realităţii ocupă spaţiu pe nivelele materiale, dar modelele spirituale nu există decât în relaţie cu spaţiul; ele nu ocupă şi nici nu deplasează spaţiul, şi nici nu îl conţin. Pentru noi, enigma stăpânitoare a spaţiului ţine de modelul unei idei. Când abordăm domeniul minţii, noi întâlnim multe probleme stânjenitoare. Modelul unei idei - realitatea sa - ocupă oare spaţiu? În realitate, noi nu ştim nimic despre aceasta, deşi suntem siguri că un model de idee nu conţine spaţiu; însă nu ar fi deloc prudent să se admită că ceea ce este imaterial este întotdeauna nespaţial.
118:4.1 Multe dintre dificultăţile teologice şi dintre dilemele metafizice ale omului muritor sunt cauzate de faptul că el nu situează bine personalitatea Deităţii, şi atribuie, în consecinţă, aspectele infinite şi absolute Divinităţii subordonate şi Deităţii evolutive. Există cu siguranţă o adevărată Cauză Primă, dar ea nu duce la uitarea că există totodată o mulţime de cauze coordonate şi subordonate, atât cauze asociate, cât şi cauze secundare.
118:4.2 Diferenţa esenţială dintre cauzele prime şi cauzele secundare rezidă în aceea că cauzele prime produc efecte originale lipsite de factori ereditari proveniţi din vreo cauzalitate antecedentă. Cauzele secundare produc efecte care comportă invariabil o ereditate care provine din alte cauze anterioare.
118:4.3 Potenţialurile pur statistice inerente Absolutului necalificat reacţionează la cauzele generate de Absolutul Deităţii care sunt produse de acţiunea Trinităţii Paradisului. În prezenţa Absolutului Universal, aceste potenţialuri statice impregnate de cauzalitate devin imediat active şi sensibile la influenţa anumitor agenţi transcendentali, ale căror acţiuni duc la transmutarea acestor potenţialuri active prin a le conferi statutul de veritabile posibilităţi universale de dezvoltare, de capacităţi actualizate pentru creştere. Asupra acestor potenţialuri astfel dezvoltate, creatorii şi controlorii marelui univers joacă epopeea fără sfârşit a evoluţiei cosmice.
118:4.4 Dacă nu se ţine seama de existenţiale, cauzalitatea are o constituţie fundamentală triplă. Aşa cum operează ea în prezenta epocă a universului şi privitor la nivelul finit al celor şapte suprauniversuri, ea se poate concepe după cum urmează:
118:4.5 1. Activarea potenţialurilor statice. Aceasta este stabilirea destinului în Absolutul Universal prin acţiunile Absolutului Deităţii, operând în Absolutul Necalificat, şi asupra lui, ca urmare a directivelor volitive ale Trinităţii Paradisului.
118:4.6 2. Exteriorizarea capacităţilor universului. Aceasta implică transformarea potenţialurilor nediferenţiate în planuri separate şi definite. Acesta este actul Ultimităţii Deităţii şi al multiplilor agenţi ai nivelului transcendental. Aceste acte anticipează perfect în privinţa viitoarelor nevoi ale ansamblului maestrului univers. În legătură cu segregarea potenţialurilor, există Arhitecţii Maestrului Univers în calitate de veritabile personificări ale conceptului de Deitate a universurilor. Planurile lor par până la urmă limitate în întinderea din spaţiu de conceptul de periferie a maestrului univers, dar, ca planuri, ei nu sunt de altfel condiţionaţi de timp sau de spaţiu.
118:4.7 3. Creaţia şi evoluţia actualelor universuri. Asupra unui cosmos impregnat de prezenţa Ultimităţii Deităţii producătoare de capacităţi operează Creatorii Supremi pentru a efectua, în timp, transmutări de potenţialuri maturizate în actuale experienţiale. În interiorul maestrului univers, orice actualizare de realitate potenţială este limitată de capacitatea ultimă de dezvoltare, şi condiţionată de spaţiu-timp în stadiile finale ale emergenţei sale. Fiii Creatori ieşind din Paradis sunt, în actualitate, creatori transformatori în sensul cosmic. Aceasta nu invalidează, în nici un fel, conceptul de creatori pe care oamenii şi-l fac despre ei; din punct de vedere finit, este sigur că ei pot să creeze, ceea ce şi fac.
118:5.1 Omnipotenţa Deităţii nu implică puterea de a face ceea ce este de nefăcut. În cadrul spaţio-timpului, şi plasându-ne în punctul de vedere intelectual al comprehensiunii umane, nici chiar Dumnezeul infinit nu poate să creeze cercuri pătrate sau să producă rău care să fie în mod natural bun. Dumnezeu nu poate să facă lucruri nedivine. Această contradicţie de termeni filozofici echivalează cu nefiinţa şi implică că nimic nu a fost creat astfel. O trăsătură de caracter a unei personalităţi nu poate fi în acelaşi timp divină şi nedivină. Compatibilitatea este înnăscută în puterea divină. Toate acestea decurg din faptul că omnipotenţa nu se limitează la a crea lucruri având o natură, ci că ea dă de asemenea naştere naturii tuturor lucrurilor şi tuturor fiinţelor.
118:5.2 La început, Tatăl face totul; însă, pe măsură ce panorama eternităţii se derulează ca răspuns la voinţa şi la directivele Infinitului, devine din ce în ce mai evident că creaturile, chiar şi oamenii, trebuie să devină parteneri ai lui Dumnezeu pentru a realiza finalitatea destinului. Aceasta este adevărat chiar şi în viaţa în carne; când omul şi Dumnezeu intră în asociere, nu se poate pune nici o limită posibilităţilor viitoare ale acestei asocieri. Când omul îşi dă seama că Tatăl Universal este partenerul său în înaintarea eternă, când el fuzionează cu prezenţa interioară a Tatălui, el a rupt, în spirit, cătuşele timpului şi a intrat deja în înaintarea eternă, în căutarea Tatălui Universal.
118:5.3 Conştiinţa de muritor trece de la fapte la înţelesuri, şi apoi la valori. Conştiinţa de Creator plecă de la valoarea ideii, trece prin înţelesul cuvintelor şi ajunge la faptul acţiunii. Pentru a ieşi din impasul unităţii necalificate inerente infinităţii existenţiale, trebuie întotdeauna să acţioneze Dumnezeu. Deitatea trebuie întotdeauna să furnizeze universul arhetipal, personalităţile perfecte, adevărul, frumuseţea şi bunătatea originare, pe care toate creaţiile subdivine se străduiesc să le atingă. Trebuie întotdeauna ca Dumnezeu să găsească mai întâi omul pentru ca omul să-l poată apoi găsi pe Dumnezeu. Un Tată Universal este întotdeauna necesar înainte de a putea exista o filiaţie universală şi fraternitatea universală care urmează[2].
118:6.1 Dumnezeu este cu adevărat omnipotent, dar nu omnificent - el nu face personal tot ceea ce se face. Omnipotenţa înglobează potenţialul puterii Atotputernicului Suprem şi al Fiinţei Supreme, dar actele volitive ale lui Dumnezeu Supremul nu sunt înfăptuiri personale ale Dumnezeului Infinit.
118:6.2 A susţine omnificenţa Deităţii primordiale ar echivala cu privarea de drepturile lor a aproape un milion de Fii Paradisiaci Creatori, fără a menţiona nenumăratele oştiri altor diverse ordine de ajutoare care îşi aduc concursul creativ. În întregul univers, nu există decât o singură Cauză fără cauză. Toate celelalte cauze sunt derivate ale acestei unice Prime Mari Surse-Centru, şi nimic, în această filozofie, nu violează liberul arbitru al unor miriade de copii ai Deităţii împrăştiaţi într-un imens univers.
118:6.3 Într-un cadru local, voliţiunea poate să pară a funcţiona ca o cauză fără cauză, dar ea prezintă infailibil factori ereditari care stabilesc relaţii cu Prima Cauză unică, originară şi absolută.
118:6.4 Orice voliţiune este relativă. În sens iniţial, numai Tatăl-EU SUNT posedă finalitate volitivă. În sens absolut, numai Tatăl, Fiul şi Spiritul exercită prerogativele unei voinţe necondiţionate de timp şi nelimitate de spaţiu. Omul muritor este înzestrat cu liber arbitru, cu puterea de a alege; deşi această alegere nu este absolută, este totuşi relativ finală pe nivelul finit şi în ceea ce priveşte destinul persoanei care alege.
118:6.5 Pe orice nivel care nu atinge absolutul, voliţiunea întâmpină limitări inerente personalităţii însăşi care exercită puterea de a alege. Omul nu poate alege dincolo de domeniul a ceea ce se poate alege. De exemplu, el nu poate alege să fie altceva decât un om, atâta doar că poate decide să devină mai mult decât un om. El poate alege să întreprindă ascensiunea universului, dar aceasta ţine, în speţă, de o coincidenţă specială dintre alegerea umană şi voinţa divină. Ceea ce un fiu doreşte şi ceea ce Tatăl vrea se va întâmpla cu toată certitudinea.
118:6.6 În viaţa umană, liniile de conduită opţionale se deschid şi se închid continuu. În timpul perioadelor în care alegerea este posibilă, personalitatea omenească decide constant între numeroase linii de acţiune. Voinţa temporală este legată de timp şi trebuie să aştepte scurgerea timpului pentru a găsi ocazia de a se exprima. Voliţiunea spirituală a început să guste libertatea din afara cătuşelor timpului, căci ea a reuşit să scape parţial de secvenţa timpului; aceasta deoarece voliţiunea spirituală se identifică cu voinţa lui Dumnezeu.
118:6.7 Voliţiunea, actul alegerii, trebuie să funcţioneze în cadrul universal care se actualizează ca răspuns la alegerile superioare şi anterioare. Tot câmpul voinţei omeneşti este strict limitat în finit, dar nu şi asupra unui punct particular: când omul alege să-l găsească pe Dumnezeu şi să-i fie asemănător, această alegere este suprafinită; eternitatea singură poate revela dacă ea este totodată supraabsonită.
118:6.8 A recunoaşte omnipotenţa Deităţii, este a vă bucura de securitate în experienţa voastră de cetăţenie cosmică, este a poseda siguranţă în lunga călătorie către Paradis. În schimb, a accepta sofismul omnificenţei, este a îmbrăţişa colosala eroare a panteismului.
118:7.1 În marele univers, funcţiunea voinţei de Creator şi funcţiunea voinţei de creatură se exercită în limitele şi potrivit cu posibilităţile stabilite de Maeştrii Arhitecţi. Cu toate acestea, predestinarea acestor limite maxime nu abrogă, cel puţin din lume, suveranitatea voinţei de creatură în interiorul acestor frontiere. Precunoaşterea ultimă - deplina toleranţă a tuturor alegerilor finite - nu constituie nici ea o abrogare a voliţiunii finite. O fiinţă umană matură şi perspicace poate uneori să prevadă foarte exact decizia unui asociat mai tânăr, dar această precunoaştere nu ia nimic din libertatea şi din autenticitatea deciziei însăşi. Dumnezeii au limitat cu înţelepciune câmpul de acţiune al voinţei imature, însă, în interiorul acestor limite definite, ea nu rămâne mai puţin o veritabilă voinţă.
118:7.2 Chiar şi corelarea supremă a tuturor alegerilor trecute, prezente şi viitoare nu invalidează autenticitatea acestor alegeri. Ea denotă mai degrabă tendinţa preordonată a cosmosului şi sugerează precunoaşterea acestor fiinţe volitive care pot alege sau refuza să devină părţi contributive ale actualizării experienţiale ale oricărei realităţi.
118:7.3 Eroarea în alegerea finită este legată de timp şi limitată de el. Ea nu poate exista decât în timp şi în interiorul prezenţei evoluânde a Fiinţei Supreme. Această alegere greşită este posibilă în timp şi denotă (în afară de nedesăvârşirea Supremului) un anumit domeniu al alegerii cu care creaturile imature trebuie să fie înzestrate pentru a putea beneficia de înaintarea în univers stabilind, prin liberul lor arbitru, contactul cu realitatea.
118:7.4 Păcatul, în spaţiul condiţionat de timp, dovedeşte clar libertatea temporară - şi chiar şi licenţa - a voinţei finite. Păcatul zugrăveşte imaturitatea, pe de o parte orbită de libertatea volitivă relativ suverană a personalităţii, şi pe de altă parte nereuşind să perceapă obligaţiile şi îndatoririle supreme ale cetăţeniei cosmice.
118:7.5 Inechitatea, în domeniile finite, revelează realitatea tranzitorie a oricărei individualităţi neidentificate cu Dumnezeu. O creatură nu devine veritabil reală în universuri decât dacă ea se identifică cu Dumnezeu. Personalitatea finită nu se creează pe sine însăşi, ci, în cadrul suprauniversal al alegerii, îşi determină ea însăşi destinul.
118:7.6 Darul vieţii face sistemele materiale-energetice capabile să se perpetueze, să se propage şi să se adapteze ele însele. Dăruirea personalităţii comunică, organismelor vii, prerogativele adiţionale de a dispune de ele înseşi, de a evolua ele înseşi şi de a se identifica ele înseşi cu spiritul Deităţii susceptibile de a fuziona cu ele.
118:7.7 Organismele vii subpersonale denotă o minte care activează energia-materie, mai întâi sub aspectul controlorilor fizici şi apoi sub aspectul spiritelor-minte adjutante. Darul personalităţii vine de la Tată şi comunică, sistemului viu, unicele prerogative ale alegerii. Ori, dacă personalitatea are prerogativa de a exercita alegerea volitivă de a se identifica cu realitatea, şi dacă această alegere este sinceră şi liberă, atunci trebuie ca personalitatea în evoluţie să aibă de asemenea alegerea posibilă de a se dezorienta, de a se disloca şi de a se distruge pe sine. Posibilitatea de auto-distrugere cosmică nu poate fi evitată dacă se vrea ca personalitatea evoluândă să fie cu adevărat liberă în exercitarea voinţei sale finite.
118:7.8 De aceea securitatea este sporită dacă se îngustează limitele alegerii personale pe toate nivelele inferioare de existenţă. Alegerea se degajă din ce în ce mai mult pe măsură ce te înalţi în universuri. La sfârşit, ea devine foarte apropiată de libertatea divină când personalitatea ascendentă atinge divinitatea statutului, supremaţia consacrării faţă de scopurile universale, desăvârşirea înţelepciunii cosmice şi identificarea finală a creaturii cu voinţa şi cu căile lui Dumnezeu.
118:8.1 În creaţiile din spaţiu-timp, liberul arbitru este îngrădit în restricţii şi limitări. Evoluţia vieţii materiale este mai întâi mecanică, apoi activată de minte; în sfârşit, după ce a fost înzestrat cu personalitate, ea s-a putut lăsa guvernată de spirit. Evoluţia mecanică pe lumile locuite este fizic limitată de potenţialurile de implantări originare de viaţă fizică făcute de Purtătorii Vieţii.
118:8.2 Omul muritor este o maşină, un mecanism viu; rădăcinile lui se găsesc într-adevăr în lumea fizică a energiei. Multe dintre reacţiile umane sunt de natură maşinală; o mare pare a vieţii seamănă cu una mecanică. Dar omul, care este un mecanism, este mult mai mult decât o maşină; el este înzestrat cu o minte şi locuit de spirit; şi, deşi în cursul vieţii sale materiale el nu poate niciodată să scape de mecanismul electrochimic al existenţei sale, el poate învăţa să subordoneze tot mai mult acest mecanism al vieţii fizice înţelepciunii directoare a experienţei prin procesul constând în consacrarea minţii umane executării imboldurilor spirituale ale Ajustorului Gândirii interior.
118:8.3 Spiritul eliberează funcţionarea voinţei; mecanismul o limitează. Alegerea imperfectă, necontrolată de mecanism şi neidentificată cu spiritul, este periculoasă şi instabilă. Dominaţia mecanică asigură stabilitatea pe seama progresului. Alianţa cu spiritul degajează alegerea nivelului fizic şi, în acelaşi timp, asigură stabilitatea divină care rezultă dintr-o clarviziune universală sporită şi dintr-o comprehensiune cosmică mai vastă.
118:8.4 Marea primejdie care ameninţă creatura când ajunge să se elibereze de cătuşele mecanismului vital este că ea nu reuşeşte să compenseze această pierdere de stabilitate prin efectuarea unei legături funcţionale armonioase cu spiritul. Alegerea creaturii, când ea este relativ degajată de stabilitatea mecanică, ar putea încerca să se elibereze pe ea însăşi mai mult, independent de o mai mare identificare cu spiritul.
118:8.5 Tot principiul evoluţiei biologice face imposibilă apariţia, pe lumile locuite, a oamenilor primitivi înzestraţi cu o mare stăpânire de sine. De aceea, acelaşi plan creativ, care traduce scopul evoluţiei, oferă deopotrivă acele restricţii exterioare ale timpului şi ale spaţiului, ale foamei şi ale fricii, care circumscriu efectiv câmpul alegerilor spirituale ale acestor creaturi necultivate. Pe măsură ce mintea omului reuşeşte să traverseze barierele din ce în ce mai dificil de trecut, acelaşi plan creativ conţine şi dispoziţii pentru ca moştenirea rasială a înţelepciunii experienţiale dureros dobândite să se acumuleze lent - în alţi termeni, acest plan prevede un echilibru între constrângerile exterioare în regres şi constrângerile interioare crescânde.
118:8.6 Lentoarea evoluţiei, a progresului cultural uman, dovedeşte eficacitatea acestei frâne - inerţia materială - care acţionează atât de puternic pentru a încetini vitezele primejdioase ale progresului. Astfel că timpul însuşi atenuează şi repartizează consecinţele (care altfel ar fi mortale) ale faptului de a scăpa prematur de barierele succesive care limitează activitatea umană. Căci, când cultura progresează prea rapid, când înfăptuirile materiale depăşesc evoluţia înţelepciunii adoratoare, atunci, civilizaţia conţine în ea însăşi germenii regresului. Dacă această civilizaţie nu este sprijinită de o creştere rapidă a înţelepciunii experienţiale, asemenea societăţi umane vor coborî de la nivelele elevate, dar premature, pe care le-au atins, iar 'epocile întunecate' ale interregnului înţelepciunii vor fi martore, atunci, ale reapariţiei inexorabile ale dezechilibrului dintre libertatea de sine şi controlul de sine.
118:8.7 Inechitatea lui Caligastia consta în scurtcircuitarea reglatorului de timp al eliberării umane progresive. El a distrus arbitrar barierele restrictive pe care mintea muritorilor acelor vremuri nu le biruiseră prin experienţă.
118:8.8 Mintea care poate reduce parţial timpul şi spaţiul dovedeşte, prin chiar acest act, că posedă în ea însăşi germenii înţelepciunii care pot efectiv înlocui zidul constrângerii pe care l-a transcens.
118:8.9 Lucifer a căutat în mod similar să împiedice funcţionarea reglatorului de timp, care frâna atingerea prematură a anumitor libertăţi în sistemul local. Un sistem local ancorat în lumină şi în viaţă a dobândit experienţial punctele de vedere şi clarviziunea care fac practicabilă punerea în aplicare a multor tehnici care nu făceau decât să bulverseze şi să distrugă chiar acel tărâm din timpul epocilor anterioare acestei ancorări.
118:8.10 Pe măsură ce omul se eliberează de cătuşele fricii, pe măsură ce el pune în legătură continentele şi oceanele cu maşinile lui, iar generaţiile şi secolele cu documentarea sa, el trebuie să substituie fiecărei constrângeri transcense o constrângere nouă şi voluntară asumată în acord cu imperativele morale ale înţelepciunii umane în expansiune. Aceste restricţii impuse voluntar sunt atât cei mai puternici, cât şi cei mai subtili dintre toţi factorii civilizaţiei umane: conceptele despre justiţie şi idealurile de fraternitate. Omul se califică chiar şi pentru a suporta restricţiile îndurării atunci când îndrăzneşte să-i iubească pe semenii săi, când el reuşeşte să debuteze în fraternitatea spirituală, când decide să-i trateze pe tovarăşii săi în maniera în care ar vrea el să fie tratat, şi chiar să le acorde tratamentul pe care îl presupune că l-ar acorda Dumnezeu lor.
118:8.11 O reacţie automată a universului este stabilă şi se continuă sub o anumită formă în cosmos. O personalitate care-l cunoaşte pe Dumnezeu şi doreşte să facă voia sa, care are clarviziune spirituală, este dumnezeieşte stabilă şi veşnic existentă. Marea aventură a omului constă în tranzitul minţii sale muritoare de la stabilitatea staticului mecanic la divinitatea dinamicului spiritual, şi ea realizează această transformare prin forţa şi perseverenţa propriilor sale decizii de personalitate, în fiecare situaţie de viaţă, declarând: „Este voia mea ca voia ta să se facă”[3].
118:9.1 Timpul şi spaţiul sunt un mecanism îmbinat al maestrului univers. Ele sunt dispozitivele ce permit creaturilor finite să coexiste cu Infinitul în cosmos. Creaturile finite sunt efectiv izolate de nivelele absolute de către timp şi spaţiu. Dar aceste mijloace de izolare, fără de care nici un muritor nu ar putea exista, funcţionează direct pentru a limita câmpul de acţiune finită. Fără ele, nici o creatură nu ar putea acţiona, însă, prin ele, actele fiecărei creaturi sunt net limitate.
118:9.2 Mecanismele create de o minte superioară funcţionează pentru a elibera sursele sale creative, dar, într-o anumită măsură, ele limitează invariabil acţiunea tuturor inteligenţelor subordonate. Pentru creaturile din universuri, această limitare devine aparentă ca mecanism al universurilor. Omul nu dispune de un liber arbitru fără frână, existând limite la întinderea alegerii sale, dar, în interiorul acestui câmp liber, voia sa este relativ suverană.
118:9.3 Mecanismul vital al personalităţii umane, corpul fizic, este produsul unui proiect creativ supramuritor; el nu poate fi deci niciodată perfect controlat de omul însuşi. Numai când ascendentul, în legătură cu Ajustorul fuzionat, va crea prin el însuşi mecanismul destinat să îi exprime personalitatea, atunci va ajunge el să-l controleze la perfecţiune.
118:9.4 Marele univers este un mecanism precum şi un organism. El este mecanic şi viu. El este un mecanism viu animat de o Minte Supremă, coordonându-se cu un Spirit Suprem, şi găsindu-şi expresia pe nivelele maxime de unificare a puterii şi a personalităţii în calitate de Fiinţă Supremă. Dar a nega mecanismul creaţiei finite, este a nega faptul şi a ignora realitatea.
118:9.5 Mecanismele sunt produsul minţii, al minţii creatoare ca acţionează asupra potenţialurilor cosmice şi în ele. Mecanismele sunt cristalizări fixate ale gândirii Creatorului, şi funcţionează întotdeauna în fidelă conformitate cu conceptul volitiv care le-a dat naştere. Dar raţiunea de a fi a oricărui mecanism se găseşte în originea sa, iar nu în funcţiunea sa.
118:9.6 Nu ar trebui să se creadă că aceste mecanisme limitează acţiunea Deităţii. Adevărul este mai degrabă că, prin chiar aceste mecanisme, Deitatea a ajuns la o fază de expresie eternă. Mecanismele fundamentale ale universului au apărut în existenţă ca răspuns la voinţa absolută a Primei Surse-Centru; ele vor funcţiona deci veşnic în perfectă armonie cu planul Infinitului; ele sunt într-adevăr arhetipurile volitive ale chiar acelui plan.
118:9.7 Noi înţelegem întrucâtva cum mecanismul Paradisului este în corelaţie cu Personalitatea Fiului Etern; aceasta este funcţiunea Autorului Comun. Şi noi avem teorii asupra operaţiunilor Absolutului universal privitoare la mecanismele teoretice al Necalificatului şi la persoana potenţială a Absolutului Deităţii. Cât despre Deităţile evoluânde ale Supremului şi ale Ultimului, noi constatăm că unele din fazele lor impersonale se unesc actualmente cu contraponderea lor volitivă, şi că în consecinţă, o nouă relaţie se conturează între arhetip şi persoană.
118:9.8 În eternitatea trecutului, Tatăl şi Fiul găsesc uniunea în unitatea expresiei Spiritului Infinit. Dacă, în eternitatea viitoare, Fiii Creatori şi Spiritele Creative ale universurilor locale ale timpului şi spaţiului ar trebui să ajungă la o uniune creativă în regatele spaţiului exterior, te poţi întreba ce anume ar crea unitatea lor ca expresie conjugată a naturilor lor divine? S-ar putea foarte bine ca noi să asistăm la o manifestare încă nerevelată a Deităţii Ultime, la apariţia unui nou tip de supraadministratori. Aceste fiinţe ar îngloba prerogative de personalitate unice, de vreme ce ele ar fi uniunea Creatorului personal, a Spiritului Creativ impersonal, a experienţei creaturilor muritoare şi a personalizării progresive a Divinei Ocrotitoare. Aceste fiinţe ar putea fi ultimele, în sensul că ele ar îngloba realitatea personală şi impersonală în timp ce ar conjuga experienţele Creatorului şi ale creaturilor. Oricare ar fi atributele acestor terţe persoane, ale acestor trinităţi funcţionale ipotetice ale creaţiilor din spaţiul exterior, ele vor întreţine cu Taţii lor Creatori şi cu Mamele lor Creative, anumite relaţii analoge celor pe care Spiritul Infinit le întreţine cu Tatăl Universal şi cu Fiul Etern.
118:9.9 Dumnezeu Supremul este personalizarea oricărei experienţe din univers, focalizarea oricărei evoluţii finite, realitatea tuturor creaturilor dusă la maxim, consumarea înţelepciunii cosmice, încorporarea armonioaselor frumuseţi ale galaxiilor timpului, adevărul semnificaţiilor minţii cosmice şi bunătatea valorilor spirituale supreme. În eternul viitor, Dumnezeu Supremul va sintetiza aceste multiple diversităţi finite într-un ansamblu experienţial semnificativ, tot aşa cum ele sunt deja unite existenţial pe nivelele absolute ale Trinităţii Paradisului.
118:10.1 Providenţa nu înseamnă că Dumnezeu a decis toate lucrurile pentru noi şi dinainte. Dumnezeu ne iubeşte prea mult pentru a face aceasta, căci acest lucru nu ar fi cu nimic mai puţin decât o tiranie cosmică. Omul are, într-adevăr, puteri relative de alegere. Iubirea divină nu este nici acest fel de afecţiune cu vedere scurtă, neprevăzătoare care ar alinta şi ar râzgâia copiii oamenilor.
118:10.2 Tatăl, Fiul şi Spiritul - ca Trinitate - nu sunt Atotputernicul Suprem, dar supremaţia Atotputernicului nu se poate manifesta niciodată fără ei[4]. Creşterea Atotputernicului este centrată asupra Absoluturilor actualităţii şi fondată pe Absoluturile potenţialităţii, dar funcţiunile Atotputernicului Suprem sunt legate de funcţiunile Trinităţii Paradisului.[5]
118:10.3 S-ar părea că, la Fiinţa Supremă, toate fazele de activitate din univers sunt parţial reunite de personalitatea acestei Deităţi experienţiale. În consecinţă, dacă vrem să considerăm Trinitatea ca pe un singur Dumnezeu, şi dacă limităm acest concept la prezentul mare univers cunoscut şi organizat, descoperim că Fiinţa Supremă în evoluţie este replica parţială a Trinităţii Paradisului. Şi noi vedem apoi că această Deitate Supremă evoluează ca sinteză a personalităţii materiei finite, a minţii şi a spiritului finite în marele univers.
118:10.4 Dumnezeii au atribute, dar Trinitatea are funcţiuni şi, asemeni Trinităţii, providenţa este o funcţiune, compusul supracontrolului altfel decât personal al universului universurilor. Ea se întinde de la nivelele evolutive ale Septuplului, care se sintetizează în puterea Atotputernicului, şi se ridică dincolo, prin tărâmurile transcendentale ale Ultimităţii Deităţii.
118:10.5 Dumnezeu iubeşte fiecare creatură ca pe un copil, iar dragostea sa acoperă cu umbra sa fiecare creatură în timp şi în eternitate[6]. Providenţa funcţionează ţinând seama de întreg şi se ocupă de funcţiunea fiecărei creaturi în măsura în care această funcţiune este legată de întreg. Când providenţa intervine pe lângă o fiinţă, faptul acela denotă importanţa funcţiunii acestei fiinţe în ceea ce priveşte creşterea evolutivă a unui ansamblu dat. Acest ansamblu poate fi rasa totală, naţiunea totală, planeta totală sau chiar şi un total mai elevat. Importanţa funcţiunii creaturii este ceea ce prilejuieşte o intervenţie providenţială, iar nu importanţa creaturii ca persoană.
118:10.6 Cu toate acestea, Tatăl, în calitate de persoană, poate în orice clipă să interpună o mână paternă în curentul evenimentelor cosmice care se derulează potrivit voii lui Dumnezeu, în armonie cu înţelepciunea lui Dumnezeu, şi care sunt motivate de iubirea lui Dumnezeu.
118:10.7 Totuşi, ceea ce omul numeşte providenţă este prea adesea produsul propriei sale imaginaţii, juxtapunerea fortuită a împrejurărilor prilejuite de hazard. Există totuşi, în domeniul finit al existenţei universale, o providenţă reală şi emergentă, o veritabilă corelare, în curs de actualizare, a energiilor din spaţiu, a mişcărilor din timp, a gândurilor din intelect, a idealurilor de caracter, a dorinţelor din naturile spirituale şi a actelor volitive intenţionale ale personalităţilor evoluânde. Împrejurările tărâmurilor materiale îşi găsesc integrarea finită definitivă în prezenţele suprapuse parţial ale Supremului şi Ultimului.
118:10.8 Este tot mai mult posibil a se discerne providenţa pe măsură ce mecanismele marelui univers se perfecţionează până la punctul de precizie finală prin supracontrolul minţii, pe măsură ce mintea creaturilor se înalţă la perfecţiunea de împlinire a divinităţii printr-o integrare devenită perfectă cu spiritul, şi în consecinţă pe măsură ce Supremul se iveşte ca un unificator actual al tuturor acestor fenomene din univers.
118:10.9 Unele dintre condiţiile uimitor de fortuite, care prevalează ocazional asupra lumilor evolutive, se pot datora prezenţei, treptat emergente, a Supremului; experienţa prealabilă a viitoarelor sale activităţi universale. Majoritatea evenimentelor pe care muritorii le numesc providenţiale nu sunt aşa; judecata omenească în asemenea materii este foarte mult handicapată de o lipsă de viziune care să pătrundă adevăratele semnificaţii ale circumstanţelor vieţii. Multe dintre împrejurările pe care un om le-ar numi şanse pot fi în realitate neşanse. Surâsul sorţii, care dă răgazuri necâştigate şi bogăţii nemeritate, se poate să reveleze cea mai mare dintre nenorocirile umane. Cruzimea aparentă a unui destin pervers, care acumulează necazuri peste vreun muritor nefericit, poate fi în realitate focul care, cu ocazia călirii, transmută fierul ductil al personalităţii imature în oţelul călit al unui adevărat caracter.
118:10.10 Există o providenţă în universurile aflate în evoluţie, şi creaturile o pot descoperi exact în măsura în care ele au atins capacitatea de a percepe scopul acestui univers în evoluţie. Capacitatea completă de a discerne ţelurile universului este echivalentă cu desăvârşirea evolutivă a creaturii; cu ale cuvinte, se poate spune că ea a atins atunci Supremul în limitele prezentei stări a universurilor incomplete.
118:10.11 Iubirea Tatălui acţionează direct în inima individului, independent de acţiunile şi de reacţiunile tuturor celorlalţi indivizi. Relaţia este personală - omul şi Dumnezeu. Prezenţa impersonală a Deităţii (Atotputernicul Suprem şi Trinitatea Paradisului) manifestă consideraţie pentru întreg, dar nu pentru parte. Providenţa supracontrolului Supremaţiei devine tot mai aparentă pe măsură ce fragmentele succesive ale universului progresează în realizarea destinelor lor finite. Pe măsură ce sistemele, constelaţiile, universurile şi suprauniversurile se ancorează în lumină şi viaţă, Supremul se iveşte tot mai mult ca un corelator semnificativ a tot ceea ce se petrece, în timp ce Ultimul se iveşte treptat ca unificator transcendental al tuturor lucrurilor.
118:10.12 La început, pe o lume evolutivă, evenimentele naturale ale ordinului material şi dorinţele personale ale fiinţelor umane par adesea contradictorii. Multe dintre faptele ce se petrec pe o lume în evoluţie sunt mai degrabă greu de înţeles pentru muritori - legea naturii pare atât de adesea crudă, nemiloasă şi indiferentă faţă de tot ceea ce este adevărat, frumos şi bun pentru comprehensiunea omenească. Dar, pe măsură ce omenirea îşi urmează dezvoltarea planetară, constatăm că acest punct de vedere este modificat de factorii următori:
118:10.13 1. Lărgirea viziunii omului- mai buna sa comprehensiune a lumii în care trăieşte, capacitatea sa sporită de a înţelege faptele materiale din timp, ideile semnificative ale gândirii şi idealurile valabile ale clarviziunii spirituale. Atâta timp cât oamenii nu iau, drept etalon de măsură, decât obiectele de natură fizică, ei nu au nici o şansă să găsească unitatea în timp şi în spaţiu.
118:10.14 2. Creşterea stăpânirii omului- acumularea treptată a cunoaşterii legilor lumii materiale, a ţelurilor existenţei spirituale şi a posibilităţilor de a coordona aceste două realităţi prin filozofie. Omul sălbatic era neputincios înaintea masacrelor cauzate de forţele naturale, servil înaintea dominaţiei crude a propriilor lui frici lăuntrice. Omul pe jumătate civilizat începe să deschidă rezervele secrete ale tărâmurilor naturale, şi ştiinţa sa distruge, lent, dar sigur, superstiţiile sale, în timp ce îi procură o nouă bază factuală lărgită pentru a înţelege semnificaţiile filozofiei şi valorile veritabilei experienţe spirituale. Omul civilizat va atinge, într-o bună zi, stăpânirea relativă a forţelor fizice ale planetei lui; dragostea de Dumnezeu pe care el o poartă în inima sa se va răspândi efectiv ca dragostea faţă de aproape, în timp ce valorile existenţei umane se apropie de limita capacităţilor muritorilor.
118:10.15 3. Integrarea omului în univers- mărirea perspicacităţii omului şi a înfăptuirilor lui experienţiale îl duc la o armonie mai strânsă cu prezenţele unificatoare ale Supremaţiei - Trinitatea Paradisului şi Fiinţa Supremă. Şi aceasta este ceea ce a stabilit suveranitatea Supremului pe lumile ancorate de demult în lumină şi viaţă. Aceste planete evoluate sunt, într-adevăr, poeme de armonie, imagini ale frumuseţii şi ale bunătăţii împlinite înfăptuite prin urmărirea adevărului cosmic. Şi dacă aceste lucruri se pot întâmpla unei planete, atunci lucruri şi mai mari se pot întâmpla într-un sistem şi în cele mai vaste unităţi ale marelui univers pe măsură ce ele ajung de asemenea la o stabilitate care denotă că potenţialul lor de creştere finită este epuizat.
118:10.16 Pe o planetă de acest ordin avansat, providenţa a devenit o actualitate. Împrejurările vieţii de acolo sunt armonioase, nu numai pentru că omul a reuşit să domine problemele materiale ale lumii sale, ci şi pentru că el a început să trăiască conform tendinţei universurilor. El urmează cărarea Supremaţiei care duce la Tatăl Universal.
118:10.17 Împărăţia lui Dumnezeu este în inima oamenilor, şi, când această împărăţie devine actuală în inima fiecărui individ al unei lumi, atunci legea lui Dumnezeu a devenit actuală pe această planetă; şi acesta este accesul Fiinţei Supreme la suveranitate[7].
118:10.18 Pentru a realiza acţiunea providenţei în timp, trebuie ca omul să-şi îndeplinească sarcina, care este de a atinge perfecţiunea. Dar omul poate avea deja experienţa prealabilă a acestei experienţe în semnificaţiile ei eterne meditând asupra faptului universal că toate lucrurile, bune sau rele, concură pentru a face să progreseze fiinţele umane cunoscătoare de Dumnezeu în căutarea lor după Tatăl tuturor[8].
118:10.19 Providenţa se discerne din ce în ce mai bine pe măsură ce oamenii se înalţă de la material la spiritual. Dobândirea unei clarviziuni spirituale desăvârşite permite personalităţii ascendente să detecteze armonia în ceea ce era mai înainte un haos. Chiar şi mota morontială reprezintă un real progres în această direcţie.
118:10.20 Providenţa este în parte supracontrolul Supremului nedesăvârşit, manifestată în universurile nedesăvârşite. Ea va rămâne deci mereu:
118:10.21 1. Parţială, pentru că actualizarea Fiinţei Supreme este incompletă, şi
118:10.22 2. Imprevizibilă, din pricina fluctuaţiilor din atitudinea creaturilor, care variază constant de la nivel la nivel cauzând o reacţie reciprocă aparent variabilă în Suprem.
118:10.23 Când oamenii se roagă ca providenţa să intervină în împrejurările vieţii lor, răspunsul la rugăciunile lor este foarte adesea propria lor schimbare de atitudine faţă de viaţă. Dar providenţa nu este capricioasă; nici nu este fantastică sau magică. Ea reprezintă emergenţa lentă şi sigură a puternicului suveran al universurilor finite, a cărui maiestuoasă prezenţă este detectată ocazional de creaturile evoluânde în cursul progresului lor în univers. Providenţa este marşul cert şi sigur al galaxiilor spaţiului şi al personalităţilor timpului către ţelurile eternităţii, mai întâi în Suprem, apoi în cel Ultim şi poate şi în Absolut. Noi credem că aceeaşi providenţă există în infinitate şi că ea este voinţa, acţiunile şi intenţia Trinităţii Paradisului, care motivează astfel apariţia a miriade de universuri în panorama cosmică.
118:10.24 [Garantat de un Puternic Mesager aflat temporar pe Urantia]
| Capitolul 117. Dumnezeu Supremul |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 119. Efuziunile lui Christ Mihail |