© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 154. Ultimele zile la Capernaum |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 156. Şederea la tyr şi la Sidon |
155:0.1 CURÂND după ce au acostat aproape de Keresa, cu prilejul acestei duminici frământate, Iisus şi cei douăzeci şi patru au urcat puţin către nord şi au petrecut noaptea într-un parc magnific în sudul Betsaidei-Iulia. Ei cunoşteau bine acest campament, pentru că s-au mai oprit acolo în trecut. Înainte de a se retrage pentru înnoptat, Maestrul şi-a chemat discipolii şi a discutat cu ei, planurile călătoriei lor către coasta Feniciei, trecând prin Bethania şi prin nordul Galileii.
¶ 1. DE CE SUNT PĂGÂNII FURIOŞI
155:1.1 Iisus a zis: „Voi toţi ar trebui să vă amintiţi cum a vorbit psalmistul despre vremurile noastre zicând: 'De ce sunt furioşi păgânii şi de ce complotează popoarele zadarnic? Regii pământului se instituie pe ei înşişi iar conducătorii poporului se sfătuiesc între ei, contra Domnului şi a Unsului său, zicând: 'Rupeţi legăturile milosteniei şi respingeţi lanţurile dragostei[1].'
155:1.2 ”Voi vedeţi aceasta împlinindu-se, astăzi, sub ochii voştri, dar voi nu veţi vedea realizându-se restul profeţiei psalmistului, căci el avea idei false despre Fiul Omului şi misiunea sa pe pământ. Regatul meu este întemeiat pe dragoste, proclamat în îndurare şi stabilit prin slujire dezinteresată. Tatăl meu nu stă în ceruri luându-i în râs pe păgâni. În marea sa neplăcere, el nu este mânios. Este adevărată făgăduiala că Fiul îi va avea drept moştenire pe aceşti aşa-zişi păgâni - în realitate aceşti fraţi ignoranţi şi neînvăţaţi[2]. Şi eu îi voi primi pe aceşti gentili, cu braţele deschise, cu îndurare şi afecţiune[3]. Eu voi arăta această bunăvoinţă afectuoasă aşa-zişilor păgâni, în ciuda nefericitei proclamaţii a acestui document care afirmă că Fiul triumfător 'îi va sfărâma cu un drug de fier prefăcându-i în bucăţele ca pe un vas de lut'. Psalmistul v-a îndemnat 'să-l slujiţi pe Domnul cu teamă', - eu însă vă invit să vă bucuraţi de privilegiile superioare ale filiaţiei divine prin credinţă[4]. El vă porunceşte să vă bucuraţi tremurând; eu vă cer să vă bucuraţi cu încredere[5][6][7]. El a zis: 'Îmbrăţişaţi Fiul, de teamă ca nu cumva să se supere şi să vă facă să pieriţi atunci când mânia îi va fi stârnită.' Dar voi, care aţi trăit cu mine, voi ştiţi bine că nici mânia, nici furia nu contribuie la întemeierea împărăţiei cerurilor în inima oamenilor[8]. În schimb, psalmistul a avut o străfulgerare a adevăratei lumini atunci când a zis, la sfârşitul îndemnului său: 'Binecuvântaţi sunt cei care îşi pun încrederea în acest Fiu.'”[9]
155:1.3 Iisus a continuat să propovăduiască celor douăzeci şi patru zicând: „Păgânii nu sunt fără de scuze când sunt furioşi împotriva noastră[10]. Dat fiind că punctul lor de vedere este limitat şi îngust, ei îşi pot concentra energiile cu entuziasm. Ţelul lor este aproape de ei şi mai mult sau mai puţin vizibil; de aceea fac ei eforturi temerare şi sunt eficienţi în executare. Voi, cei care aţi proclamat intrarea voastră în împărăţia cerurilor, sunteţi mult prea şovăitori şi imprecişi în conduita învăţăturii voastre. Păgânii dau lovituri directe pentru a-şi atinge obiectivele. Voi sunteţi vinovaţi de a avea prea multe dorinţe latente. Dacă vreţi să intraţi în regat, de ce nu puneţi stăpânire pe el printr-un asalt spiritual, aşa cum păgânii pun stăpânire pe un oraş pe care îl asediază? Voi sunteţi prea puţin demni de regat atunci când serviciu vostru constă într-o atât de mare măsură într-o atitudine de regretare a trecutului, în a vă văita de prezent şi în formularea de speranţe deşarte pentru viitor. De ce sunt păgânii furioşi? Pentru că nu cunosc adevărul. De ce lânceziţi în dorinţe inutile? Pentru că nu ascultaţi de adevăr. Puneţi capăt dorinţelor voastre inutile, şi duceţi-vă cu curaj să faceţi ceea ce ţine de stabilirea regatului.
155:1.4 ”În tot ceea ce faceţi, nu deveniţi parţiali şi nu vă specializaţi în exces. Fariseii care caută să ne distrugă cred cu adevărat că îl servesc pe Dumnezeu. Tradiţia i-a îngustat atât de tare încât ei sunt orbiţi de prejudecăţi şi înăspriţi de frică. Gândiţi-vă la greci, care au o ştiinţă lipsită de religie în timp ce iudeii au o religie lipsită de ştiinţă. Când oamenii se rătăcesc astfel până la a accepta o dezintegrare îngustă şi confuză a adevărului, singura lor speranţă de mântuire constă în coordonarea lor cu adevărul - convertindu-se.
155:1.5 ”Îngăduiţi-mi să proclam solemn acest adevăr etern: Dacă voi, armonizându-vă cu adevărul, învăţaţi să daţi, în viaţa voastră, pilda acestei magnifice plenitudini a dreptăţii, semenii voştri vă vor căuta pentru a obţine ceea ce veţi fi dobândit astfel. Măsura în care căutătorii de adevăr vor fi atraşi către voi reprezintă măsura înzestrării voastre cu adevăr, a justeţei voastre. Măsura în care trebuie să purtaţi mesajul vostru oamenilor reprezintă, într-un anumit sens, măsura inaptitudinii voastre de a trăi viaţa sănătoasă şi justă, viaţa armonizată cu adevărul.”
155:1.6 Maestrul a mai propovăduit încă multe alte lucruri apostolilor şi evangheliştilor înainte ca aceştia să îi ureze noapte bună şi a pleca pentru a se odihni peste noapte.
¶ 2. EVANGHELIŞTII ÎN CORAZIN
155:2.1 Luni dimineaţa, 23 mai, Iisus i-a poruncit lui Petru să meargă în Corazin cu cei doisprezece evanghelişti, în vreme ce el împreună cu ceilalţi unsprezece apostoli au pornit către Cezareea lui Filip urcând pe lângă Iordan până la drumul de la Damasc la Capernaum, apoi mergând spre nord-est până la joncţiunea cu drumul care conducea la Cezareea lui Filip. Ei au ajuns în oraşul acesta în cursul după-amiezii zilei de marţi, 24 mai; au rămas şi au propovăduit acolo timp de două săptămâni.
155:2.2 Petru şi evangheliştii au rămas două săptămâni la Corazin, predicând evanghelia împărăţiei unui grup de credincioşi puţin numeros, dar serios[11]. Ei nu au putut converti multă lume. Nici un oraş din Galileea nu a dat mai puţine suflete regatului decât Corazin. Conform instrucţiunilor lui Petru, cei doisprezece evanghelişti au vorbit mai puţin despre vindecări - despre lucruri fizice - dar au predicat şi au propovăduit, cu o vigoare sporită, adevărurile spirituale ale împărăţiei cerurilor. Cele două săptămâni la Corazin au constituit un veritabil botez al adversităţii pentru cei doisprezece evanghelişti, în sensul că aceasta a fost perioada cea mai grea şi cea mai neproductivă pe care o trăiseră până atunci. Privaţi de satisfacţia de a câştiga suflete de partea regatului, fiecare dintre ei şi-a scrutat mai serios şi mai cinstit propriul suflet şi progresele sale pe căile spirituale ale vieţii noi.
155:2.3 Marţi 7 iunie, a devenit clar că în Corazin nu vor mai fi noi candidaţi care să caute intrarea în regat. Petru şi-a adunat deci asociaţii şi a plecat ca să se alăture lui Iisus şi apostolilor în Cezareea lui Filip. Ei au sosit miercuri, către amiază, şi au petrecut toată seara povestindu-şi experienţele printre necredincioşii din Corazin. În timpul discuţiilor din această seară, Iisus s-a referit din nou la parabola semănătorului şi i-a învăţat o mulţime de lucruri despre semnificaţia eşecurilor aparente în întreprinderile vieţii.
¶ 3. ÎN CEZAREEA LUI FILIP
155:3.1 Iisus nu a propovăduit în public pe perioada acestei şederi de două săptămâni lângă Cezareea, dar apostolii au ţinut, în oraş, întruniri numeroase şi intime; mulţi dintre credincioşi au venit până în tabără pentru a vorbi cu Maestrul, dar foarte puţin dintre ei s-au integrat grupului în urma vizitei lor. Iisus a stat zilnic de vorbă cu apostolii; ei au desluşit mai clar că debuta acum o nouă fază de predicare a regatului. Ei au început să înţeleagă că „împărăţia cerurilor nu este mâncare şi băutură, ci realizarea bucuriei spirituale de a accepta filiaţia divină[12].”
155:3.2 Şederea în Cezareea lui Filip a fost o reală încercare pentru cei unsprezece apostoli; acestea au fost pentru ei două săptămâni greu de trecut. Ei erau aproape deprimaţi, şi le lipsea stimulantul periodic al personalităţii entuziaste a lui Petru. În vremurile acestea, faptul de a crede în Iisus şi de a te apuca să îl urmezi era cu adevărat o mare aventură şi o încercare. Au avut puţine convertiri în timpul acestor două săptămâni, dar au învăţat multe lucruri, care le-au fost foarte folositoare, în cursul acestor convorbiri zilnice cu Maestrul.
155:3.3 Apostolii au aflat că iudeii erau stagnanţi din punct de vedere spiritual şi pe moarte, deoarece cristalizaseră adevărul într-un crez[13]. Dacă adevărul este formulat ca o linie de frontieră a exclusivismului fariseic în loc de a fi prezentat ca stâlpi indicatori ai îndrumării şi progresului spiritual, învăţăturile corespunzătoare îşi pierd puterea creatoare şi însufleţitoare, sfârşind prin a deveni pur şi simplu conservatoare şi fosilizatoare.
155:3.4 Din ce în ce mai mult, ei au învăţat de la Iisus să privească personalităţile umane sub aspectul posibilităţilor lor în timp şi în eternitate. Ei au învăţat că cel mai bun mod de a face cât mai multe suflete să îl iubească pe Dumnezeul nevăzut constă în a le propovădui mai întâi să îi iubească pe fraţii lor pe care îi pot vedea. Şi în relaţie cu aceste lecţii s-a ajuns să se acorde un nou înţeles proclamaţiei Maestrului privitoare la servirea dezinteresată a celuilalt: „În măsura în care aţi făcut asta celui mai umil dintre fraţii mei, mie mi-aţi făcut-o.”
155:3.5 Una dintre marile lecţii ale acestei şederi în Cezareea era despre originea tradiţiilor religioase şi a gravei primejdii de a lăsa să se ataşeze un caracter sacru unor lucruri nesacre, unor idei obişnuite sau unor evenimente cotidiene. De la una dintre aceste convorbiri au tras învăţătura că adevărata religie a unui om este fidelitatea pe care o simte în inima lui faţă de convingerile lui cele mai elevate şi cele mai sincere.
155:3.6 Iisus i-a prevenit pe aceia care credeau în el că, dacă aspiraţiile lor religioase erau numai materiale, cunoaşterea lor tot mai sporită a naturii înlocuia progresiv ipotezele lor asupra originii supranaturale a lucrurilor şi sfârşea prin a le îndepărta credinţa lor în Dumnezeu. În schimb, dacă religia lor ar fi spirituală, niciodată progresul ştiinţelor fizice nu ar putea să tulbure credinţa lor învăţătura realităţile eterne ale vieţii şi în valorile divine.
155:3.7 Ei au aflat că, dacă religia are mobiluri în întregime spirituale, ea face viaţa mai demnă de a fi trăită; ea o îmbogăţeşte cu ţeluri elevate, îi conferă demnitate prin valori transcendentale, îi dă inspiraţia unor motive magnifice şi întăreşte constant sufletul omenesc printr-o speranţă sublimă şi fortifiantă. Adevărata religie este menită să diminueze tensiunile existenţei; ea inspiră credinţă şi curaj pentru viaţa cotidiană şi serviciul dezinteresat. Credinţa favorizează vitalitatea spirituală şi fecunditatea dreptăţii.
155:3.8 Iisus a propovăduit în repetate rânduri apostolilor săi că nici o civilizaţie nu poate supravieţui mult timp pierderii a ceea ce este mai bun în religia sa. El nu a obosit niciodată să le atragă atenţia celor doisprezece asupra pericolului de a substitui experienţa religioasă cu ceremoniile şi simbolurile religioase. Toată viaţa sa pământească a fost consacrată dezgheţării formelor cristalizate ale religiei pentru a le dărui libera fluiditate a unei filiaţii iluminate.
¶ 4. PE DRUMUL CĂTRE FENICIA
155:4.1 Joi dimineaţa, 9 iunie, după ce mesagerii lui David au adus din Betsaida veşti despre progresul regatului, grupul celor douăzeci şi cinci de învăţători ai adevărului au părăsit Cezareea lui Filip pentru a întreprinde călătoria lor către coasta Feniciei. Ei au înconjurat ţara mlăştinoasă prin Luz, reîntâlnind traseul care ducea de la Magdala la Mont Liban şi l-au urmat până la încrucişarea cu ruta care conducea la Sidon, unde au sosit vineri după-amiază.
155:4.2 În cursul unei pauze de masă, la umbra unei cornişe stâncoase care sta înclinată aproape de Luz, Iisus a ţinut apostolilor unul dintre discursurile cele mai remarcabile pe care le-au auzit în toţi anii lor de asociere cu el. Abia se aşezaseră şi se apucaseră să rupă pâinea când Simon Petru l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, de vreme ce Tatăl care este în ceruri cunoaşte toate lucrurile şi din moment ce spiritul său este sprijinul nostru în întemeierea pe pământ a împărăţiei cerurilor, cum se face că fugim din faţa ameninţărilor inamicilor noştri? De ce refuzăm noi să facem faţă duşmanilor adevărului? Însă înainte ca Iisus să fi putut răspunde, Toma a intervenit întrebând: „Maestre, aş vrea realmente să ştiu ce anume este fals în religia inamicilor noştri din Ierusalim. Care este deosebirea reală dintre religia lor şi a noastră? De ce există între noi asemenea divergenţe de credinţe în timp ce pretindem toţi a servi acelaşi Dumnezeu?” După întreruperea lui Toma, Iisus a zis: „Eu nu desconsider întrebarea lui Petru, căci ştiu perfect cât este de uşor să interpretaţi greşit motivele mele de a evita în acest moment un conflict deschis cu conducătorii iudeilor; dar se va vădi mai folositor pentru voi toţi ca eu să aleg mai degrabă să răspund la întrebarea lui Toma. Nu voi ezita s-o fac de îndată ce veţi termina de luat prânzul.”
¶ 5. DISCURSUL ASUPRA ADEVĂRATEI RELIGII
155:5.1 Acest memorabil discurs despre religie, rezumat şi transcris în limbaj modern, a exprimat următoarele adevăruri:
155:5.2 În timp ce religiile lumii au o dublă origine - una naturală, cealaltă revelată - se regăsesc în orice moment, la orice popor, trei forme distincte de devoţiune religioasă, şi iată cele trei manifestări ale acestei nevoi de religie:
155:5.3 1. Religia primitivă. Tendinţa seminaturală şi instinctivă de a te teme de energiile misterioase şi de a adora forţele superioare; aceasta este în principal o religie de natură fizică, religia fricii.
155:5.4 2. Religia civilizaţiei. Acestea sunt concepţiile şi practicile religioase în evoluţie ale raselor care se civilizează - religia minţii - teologia intelectuală sprijinită pe autoritatea tradiţiei religioase instituite.
155:5.5 3. Adevărata religie, cea a revelaţiei. Aceasta este revelarea valorilor supranaturale, o pătrundere parţială a realităţilor eterne, o vedere de ansamblu a bunătăţii şi a frumuseţii caracterului infinit al Tatălui din ceruri - religia spiritului aşa cum este ea demonstrată în experienţa umană.
155:5.6 Maestrul a refuzat să minimalizeze importanţa religiei simţurilor fizice şi a temerilor superstiţioase ale omului în stare naturală, dar el a deplâns faptul că această formă primitivă de adorare a mai subzistat, într-un asemenea grad, în practicile religioase ale raselor cele mai inteligente ale omenirii. Iisus a expus cu claritate marea deosebire dintre religia minţii şi religia spiritului; în timp ce prima este susţinută de autoritatea ecleziastică, cea de-a doua este în întregime întemeiată pe experienţa umană.
155:5.7 Apoi, în timpul orei sale de învăţământ, Maestrul a continuat să facă limpezi următoarele adevăruri:
155:5.8 Până ce rasele să devină foarte inteligente şi mai bine civilizate, se vor vedea subzistând multe dintre aceste ceremonii copilăreşti şi superstiţioase, atât de caracteristice practicilor religioase evolutive ale popoarelor primitive şi înapoiate. Până ce rasa umană să atingă nivelul unei recunoaşteri mai elevate şi mai generale a realităţilor experienţei spirituale, un mare număr de bărbaţi şi de femei au continuat să dea dovadă de o preferinţă personală pentru religiile de autoritate care nu pretind decât un asentiment intelectual, mai degrabă decât pentru religia spiritului, care implică o participare activă a minţii şi a sufletului la aventura credinţei care consta în a căuta să faci faţă riguroaselor realităţi ale experienţei umane progresive.
155:5.9 Acceptarea religiilor tradiţionale cu autoritate oferă un mijloc de scăpare facil de nevoia omului de a-şi satisface dorinţele arzătoare ale naturii lui spirituale. Religiile de autoritate, bine aşezate, cristalizate şi stabilite, oferă un refugiu de-a gata unde sufletul omenesc rătăcit şi bulversat se poate refugia când este asaltat de temeri şi chinuit de incertitudini. Ca preţ de plătit pentru satisfacţiile şi asigurările pe care le dă, o astfel de religie nu pretinde de la devoţii ei decât un asentiment pasiv şi pur intelectual.
155:5.10 Se vor mai vedea încă multă vreme trăind pe pământ aceşti indivizi timizi, temători şi şovăitori care vor prefera să îşi obţină astfel consolările religioase, chiar dacă, legându-şi soarta de aceea a religiilor de autoritate, ei compromit suveranitatea personalităţii, înjosesc demnitatea respectului de sine şi renunţă complet la dreptul de a participa la cea mai pasionantă şi inspiratoare dintre toate experienţele omeneşti posibile: căutarea personală a adevărului, bucuria exaltată a înfruntării primejdiilor descoperirii intelectuale, hotărârea de a explora realităţile experienţei religioase personale, mulţumirea supremă de a avea experienţa triumfului personal în realizarea efectivă a victoriei credinţei spirituale asupra îndoielilor intelectuale. O asemenea victorie este loial repurtată în aventura supremă a oricărei existenţe umane: omul care îl caută pe Dumnezeu pentru el însuşi şi ca el însuşi, şi care îl găseşte.
155:5.11 Religia spiritului înseamnă efort, luptă, conflict, credinţă, hotărâre, iubire, loialitate şi progres. Religia minţii - teologia de autoritate - nu pretinde de la credincioşii ei oficiali decât puţine eforturi din partea lor, sau chiar deloc. Tradiţia este un refugiu sigur şi o cărare uşoară pentru sufletele temătoare şi lipsite de entuziasm care evită instinctiv luptele spirituale şi incertitudinile mentale care însoţesc aventurile îndrăzneţe. Oamenii de credinţă călătoresc pe mări înalte, pe oceanele adevărului neexplorate, în căutarea ţărmurilor îndepărtate ale realităţilor spirituale susceptibile de a fi descoperite de mintea umană progresivă şi experimentate de sufletul omenesc în evoluţie.
155:5.12 Apoi Iisus a continuat zicând: „În Ierusalim, liderii religioşi au pus în formule diversele doctrine ale maeştrilor lor tradiţionali şi ale profeţilor de altădată într-un sistem stabilit de crezuri intelectuale, într-o religie de autoritate. Atracţia acestor religii se exercită mai ales asupra minţii. Noi suntem acum pe punctul de a intra într-un conflict implacabil cu această religie, căci vom începe curând să proclamăm cu îndrăzneală o nouă religie - care nu este una în sensul actualmente atribuit acestui cuvânt - o religie care face în principal apel la spiritul divin al Tatălui meu care locuieşte în mintea omului; o religie care îşi va trage autoritatea din roadele acceptării ei, şi aceste roade vor apărea cu certitudine în experienţa personală a tuturor celor care vor crede realmente şi sincer în adevărurile acestei comuniuni spirituale superioare.”
155:5.13 Arătând succesiv cu degetul pe cei douăzeci şi patru, şi chemându-i pe fiecare pe numele lor, Iisus a zis: „Şi acum, care dintre voi ar prefera să o apuce pe acest drum uşor al conformismului al unei religii stabilite şi fosilizate, precum aceea pe care o apără fariseii din Ierusalim, mai degrabă decât să înduraţi greutăţile şi persecuţiile care însoţesc misiunea care constă în proclamarea unei mai bune căi de mântuire pentru oameni, având totodată satisfacţia de a descoperi, pentru voi înşivă, frumuseţile realităţilor unei experienţe vii şi personale a adevărurilor eterne şi a măreţiilor supreme ale împărăţiei cerurilor? Sunteţi oare temători, moi, prea sensibili? Oare vă este frică să vă încredinţaţi viitorul în mâinile Dumnezeului adevărului căruia îi sunteţi fii? Nu aveţi voi încredere în Tatăl ai cărui copii sunteţi? O să porniţi voi înapoi pe calea facilă a certitudinii şi a fixităţii intelectuale a religiei cu autoritate tradiţională, sau o să vă căliţi pentru a înainta odată cu mine în viitorul incert şi tulbure în care vom proclama adevărurile noi ale religiei spiritului, împărăţia cerurilor în inima oamenilor?”
155:5.14 Cei douăzeci şi patru de auditori s-au ridicat toţi cu intenţia de a notifica răspunsul lor loial şi unanim la acest apel emoţional, unul dintre puţinele pe care le-a adresat Iisus vreodată, dar el a ridicat mâna, i-a oprit şi a zis: „Despărţiţi-vă acum; fiecare să meargă singur cu Tatăl şi, acolo, să găsească răspunsul nesentimental la întrebarea mea. Când veţi fi descoperit autentica şi sincera atitudine a sufletului vostru, să îi daţi cu francheţe şi îndrăzneală răspunsul vostru Tatălui meu, care este şi al vostru, şi a cărui viaţă infinită de iubire este spiritul însuşi al religiei pe care o proclamăm.”
155:5.15 Evangheliştii şi apostolii s-au retras fiecare singur de o parte pentru o scurtă vreme. Spiritul lor era înălţat, gândurile lor erau inspirate şi emoţiile lor puternic stârnite de vorbele lui Iisus. Cu toate acestea, când Andrei i-a adunat, Maestrul s-a mărginit la a spune: „Să ne reluăm drumul. Pornim către Fenicia, unde vom rămâne o bucată de vreme; şi fiecare dintre voi ar trebui să îl roage pe Tatăl meu să îi transforme emoţiile mentale şi trupeşti în loialităţi mentale superioare şi în experienţe spirituale mai satisfăcătoare.”
155:5.16 De-a lungul drumului, cei douăzeci şi patru au fost mai întâi tăcuţi, dar nu au întârziat să facă schimb de păreri între ei şi, la ora trei după-amiază, nu au mai putut merge. S-au oprit, şi Petru, înaintând până la Iisus i-a zis: „Maestre, tu ne-ai adresat cuvinte de viaţă şi de adevăr. Am vrea să auzim mai mult; te rugăm să ne mai vorbeşti despre aceste chestiuni.”
¶ 6. AL DOILEA DISCURS DESPRE RELIGIE
155:6.1 Ei s-au oprit atunci pe o coastă de deal umbroasă şi Iisus a continuat să le propovăduiască religia spiritului spunându-le în esenţă:
155:6.2 Voi aţi ieşit la iveală dintre tovarăşii voştri care au ales să se mulţumească cu o religie mentală, care doresc cu ardoare siguranţa şi preferă conformismul. Voi aţi ales să schimbaţi simţămintele voastre de certitudine bazată pe autoritate cu încredinţările spiritului de credinţă aventuroase şi progresive. Aţi îndrăznit să protestaţi contra robiei istovitoare a unei religii instituţionalizate şi aţi respins autoritatea tradiţiilor scrise, actualmente considerate ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că Tatăl nostru a vorbit prin gura lui Moise, a lui Ilie, a lui Isaia, a lui Amos şi a lui Osea, dar el nu a încetat să îi aducă cuvintele adevărului lumii după ce aceşti profeţi de odinioară şi-au terminat proclamaţiile[14]. Tatăl meu nu a făcut deosebire de rase sau de generaţii acordând cuvântul adevărului unei epoci şi refuzându-l următoarei[15]. Nu comiteţi nebunia de a numi divin ceea ce este pur omenesc, şi nu neglijaţi să distingeţi cuvintele adevărului, chiar dacă ele nu provin de la oracolele tradiţionale ale unei presupuse inspiraţii.
155:6.3 Eu v-am chemat să vă naşteţi din nou, să vă naşteţi din spirit[16]. Eu v-am făcut să ieşiţi din întunericul autorităţii şi din letargia tradiţiei pentru a vă face să intraţi în lumina transcendentă în care veţi realiza posibilitatea de a face prin voi înşivă cea mai mare descoperire posibilă pentru sufletul uman - experienţa divină de a-l găsi pe Dumnezeu pentru voi înşivă, în voi înşivă şi prin voi înşivă, şi de a înfăptui toate acestea ca pe un fapt din experienţa voastră personală. Şi, astfel, puteţi voi trece de la moarte la viaţă, de la autoritatea tradiţiei la experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu[17][18]. Veţi trece, astfel, de la întuneric la lumină, de la o credinţă rasială moştenită la o credinţă personală dobândită printr-o experienţă efectivă. Aceasta vă va face să progresaţi de la o tehnologie a minţii transmise de strămoşii voştri la o veritabilă religie a spiritului edificată în sufletul vostru ca un dar etern.
155:6.4 Religia voastră era un simplu crez intelectual într-o autoritate tradiţională; ea va deveni experienţa efectivă a acestei credinţe vii capabile de a pricepe realitatea lui Dumnezeu şi a tot ceea ce se raportează la spiritul divin al Tatălui. Religia minţii vă ataşează iremediabil de trecut. Religia spiritului constă într-o revelaţie progresivă şi vă cheamă în permanenţă la înfăptuiri mai elevate şi mai sfinte în idealurile spirituale şi în realităţile eterne.
155:6.5 Religia autorităţii poate comunica, în imediat, sentimentul unei securităţi asigurate, dar preţul pe care îl plătiţi, pentru această satisfacere temporară este pierderea libertăţii voastre spirituale şi religioase. Ca preţ de intrare în împărăţia cerurilor, Tatăl meu nu vă cere să vă siliţi să credeţi în lucruri spiritualmente respingătoare, nelegiuite şi mincinoase. El nu pretinde ca voi să vă jigniţi propriile simţăminte de îndurare, de justiţie şi de adevăr supunându-vă unui sistem desuet de formalităţi şi de ceremonii religioase. Religia spiritului vă lasă mereu liberi să urmaţi adevărul, oriunde vă duc îndrumările spiritului. Şi cine poate judeca - poate că acest spirit ar putea comunica acestei generaţii ceva ce precedentele au refuzat să audă?
155:6.6 Ruşine acestor falşi învăţători religioşi care ar vrea să târască sufletele însetate în obscurul şi îndepărtatul trecut pentru a le abandona acolo! Aceste persoane nenorocite sunt atunci condamnate să se îngrozească de orice nouă descoperire şi să fie descumpănite de fiecare nouă revelaţie a adevărului. Profetul care a zis: „Cel a cărui minte este fixată asupra lui Dumnezeu va fi ţinut într-o pace perfectă” nu era un simplu credincios intelectual într-o teologie a autorităţii[19]. Acest om cunoscător de adevăr îl descoperise pe Dumnezeu; el se mărginea la a vorbi de Dumnezeu.
155:6.7 Vă recomand să pierdeţi obiceiul de a-i cita întotdeauna pe profeţii de altădată şi de a-i slăvi pe eroii Israelului. În loc de aceasta, aspiraţi să deveniţi profeţi vii ai celui Preaînalt şi eroi spirituali ai împărăţiei care vine. Poate că este bine să îi onorezi pe conducătorii din trecut care îl cunoşteau pe Dumnezeu, dar de ce, făcând aceasta, aţi sacrifica voi experienţa supremă a existenţei umane: găsirea lui Dumnezeu pentru voi înşivă şi cunoaşterea lui în propriul vostru suflet?
155:6.8 Fiecare rasă a omenirii are punctul ei de vedere particular asupra existenţei umane; religia minţii trebuie aşadar întotdeauna să se armonizeze cu aceste diverse puncte de vedere rasiale. Religiile de autoritate nu vor ajunge niciodată să se unifice. Numai cu şi prin darul superior al religiei spiritului se poate realiza unitatea oamenilor şi fraternitatea muritorilor. Mintea poate să difere de la o rasă la alta, dar toată omenirea este locuită de acelaşi spirit etern şi divin. Speranţa unei fraternităţi a oamenilor nu se poate realiza decât dacă, şi în măsura în care, religiile autorităţii mentale divergente se lasă impregnate şi dominate de religia unificatoare şi înnobilatoare a spiritului - religia experienţei spirituale personale.
155:6.9 Religiile de autoritate nu pot deci decât să îi divizeze pe oameni şi să aţâţe conştiinţele una contra celorlalte. Religia spiritului îi va atrage progresiv pe oameni unii către alţii şi va provoca o simpatie înţelegătoare între ei. Religiile autorităţii pretind oamenilor un crez uniform, lucrul imposibil de realizat în starea prezentă a lumii. Religia spiritului nu pretinde decât o unitate de experienţă - un destin uniform - ţinând foarte mult seama de diversitatea credinţelor. Religia spiritului nu cere decât unitate de clarviziune, şi nu unitate de punct de vedere şi de concepţie. Religia spiritului nu cere unitate de vederi intelectuale, ci numai unitate de sentiment spiritual. Religiile de autoritate se cristalizează în crezuri inerte. Religia spiritului devine bucurie şi libertate tot mai mari datorate înnobilării prin fapte de servire pline de dragoste şi de îngrijiri milostive.
155:6.10 Dar vegheaţi ca nici unul dintre voi să nu îi considere cu dispreţ pe copiii lui Avraam pentru că au fost făcuţi să trăiască aceste zile proaste de tradiţie sterilă. Străbunii noştri se dedicaseră căutării perseverente şi pasionate a lui Dumnezeu; ei l-au găsit şi l-au cunoscut mai bine decât a făcut-o orice altă rasă de la epoca lui Adam, care a cunoştea multe dintre aceste lucruri, fiind el însuşi era un Fiu al lui Dumnezeu. Tatăl meu nu a neglijat să remarce lunga şi neobosita luptă a Israelului, încă din vremea lui Moise, pentru a-l găsi şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Generaţii de-a rândul iudeii nu au încetat să se chinuiesc, să năduşească, să se ostenească, să geamă, să se trudească şi să suporte suferinţe, şi să încerce amărăciunile unui popor neînţeles şi dispreţuit, toate acestea pentru a se putea apropia ceva mai mult de descoperirea adevărului cu privire la Dumnezeu. Din vremea lui Moise, până în cea a lui Amos şi Osea, şi în pofida tuturor eşecurilor şi înfrângerilor Israelului, taţii noştri au revelat progresiv lumii o imagine mereu mai clară şi mai veridică a Dumnezeului etern. Calea a fost astfel pregătită pentru revelaţia şi mai mare a Tatălui, revelaţie la care aţi fost chemaţi să participaţi.
155:6.11 Nu uitaţi niciodată că singura aventură mai satisfăcătoare şi mai pasionantă decât strădania de a descoperi voia Dumnezeului viu este experienţa supremă a încercării oneste de a face această voie divină. Amintiţi-vă întotdeauna că, în fiecare ocupaţie pământească, se poate face voia lui Dumnezeu. Nu există meserii sfinte şi meserii laice. Toate lucrurile sunt sacre în viaţa celor care sunt călăuziţi de spirit, adică subordonaţi adevărului, înnobilaţi de iubire, dominaţi de îndurare şi temperaţi de echitate - prin justeţe. Spiritul pe care Tatăl meu şi cu mine îl trimitem în lume nu este numai Spiritul Adevărului, ci şi spiritul frumuseţii idealiste.
155:6.12 Trebuie să se înceteze căutarea cuvântului lui Dumnezeu numai în paginile străvechilor relatări ale autorităţii teologice. Oricine se naşte din duhul lui Dumnezeu va desluşi de acum înainte cuvântul lui Dumnezeu, independent de originea sa aparentă. Nu trebuie să se minimalizeze adevărul divin pentru că el v-a parvenit printr-un canal aparent uman. Mulţi dintre fraţii voştri acceptă mental teoria lui Dumnezeu, ajungând totodată spiritualmente să realizeze prezenţa sa. Iată de ce anume v-am propovăduit atât de adesea că modul cel mai bun de a realiza împărăţia cerurilor constă în dobândirea atitudinii spirituale a unui copil sincer[20]. Nu lipsa de maturitate mentală a unui copil este ceea ce vă recomand eu, ci mai degrabă simplitatea spirituală a unui micuţ care crede cu uşurinţă şi care are deplină încredere în sine. Pentru voi este mai puţin important de a cunoaşte faptul existenţei lui Dumnezeu decât de a dobândi o aptitudine crescândă de simţire a prezenţei lui Dumnezeu.
155:6.13 Odată ce veţi fi început să îl descoperiţi pe Dumnezeu în sufletul vostru, voi nu veţi întârzia să îl descoperiţi şi în sufletul altor oameni, şi în cele din urmă în toate creaturile şi creaţiile unui puternic univers. Dar ce şansă are Tatăl să apară, ca Dumnezeu al loialităţilor supreme şi al idealurilor divine, în sufletele oamenilor care nu consacră decât puţin sau deloc timp contemplării chibzuite a acestor realităţi eterne? Deşi mintea nu este sediul naturii spirituale, ea este, în adevăr, poarta care conduce acolo.
155:6.14 Dar nu comiteţi greşeala de a încerca să dovediţi altuia că l-aţi găsit pe Dumnezeu; voi nu puteţi să aduceţi în mod conştient vreo dovadă valabilă. Totuşi, există două demonstraţii puternice şi pozitive ale faptului că îl cunoaşteţi pe Dumnezeu:
155:6.15 1. Apariţia roadelor duhului lui Dumnezeu în viaţa voastră zilnică obişnuită.
155:6.16 2. Faptul că tot planul vostru de viaţă aduce dovada pozitivă că aţi riscat fără rezervă tot ceea ce sunteţi şi tot ceea ce aveţi în aventura supravieţuirii după moarte, în urmărirea speranţei de a-l găsi pe Dumnezeul eternităţii după ce aţi avut o experienţă prealabilă a prezenţei sale în timp.
155:6.17 Acuma, nu vă înşelaţi, Tatăl meu va răspunde întotdeauna şi la cea mai slabă licărire de credinţă. El ia notă de emoţiile fizice şi superstiţioase ale omului primitiv. Şi, cu aceste suflete cinstite dar temătoare, a căror credinţă este atât de slabă încât abia de reprezintă mai mult decât un conformism intelectual la o atitudine pasivă de asentiment la religiile de autoritate, Tatăl este întotdeauna vigilent pentru a onora şi a susţine chiar şi aceste slabe încercări de a se ajunge la el. Însă pentru voi, care aţi fost scoşi din întuneric şi chemaţi la lumină, este de aşteptat să credeţi din toată inima; credinţa voastră va domina atitudinile combinate ale corpului, minţii şi spiritului.
155:6.18 Voi sunteţi apostolii mei, şi pentru voi religia nu va deveni un adăpost teologic unde veţi putea fugi din frica de a înfrunta durele realităţi ale progresului spiritual şi ale aventurii idealiste. Religia voastră va deveni mai degrabă faptul experienţei reale care dovedeşte că Dumnezeu v-a găsit, idealizaţi, înnobilaţi, spiritualizaţi, şi că voi aţi fost înrolaţi în aventura eternă a găsirii lui Dumnezeu care v-a găsit el însuşi astfel şi v-a luat de fii.
155:6.19 După ce a terminat de vorbit, Iisus i-a făcut semn lui Andrei, a arătat cu degetul occidentul în direcţia Feniciei şi a zis: „Să pornim la drum.”
| Capitolul 154. Ultimele zile la Capernaum |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 156. Şederea la tyr şi la Sidon |
¶ Referințe
- ↑ De ce se înfurie păgânii?: Ps 2:1-3; Ps 46:6; Fapte 4:25-26.
- ↑ Corectarea vederilor greșite despre Dumnezeu: Ps 2:4-5.
- ↑ Păgân pentru moștenire: Ps 2:8.
- ↑ Fiul rupe cu toiaga de fier: Apoc 2:9.
- ↑ Slujiți Domnului cu frică: Ps 2:11a.
- ↑ Fii prin credință: Ioan 1:12.
- ↑ Bucură-te cu tremur: Ps 2:11b.
- ↑ Sărut fiul: Ps 2:12a.
- ↑ Ai încredere în fiul: Ps 2:12b.
- ↑ De ce se înfurie păgânii?: Ps 2:1; Ps 46:6; Fapte 4:25.
- ↑ Predarea Chorazin: Mat 11:21; Luca 10:13.
- ↑ Regatul nu este carne sau băutură: Rom 14:17.
- ↑ Serviți fraților: Mat 25:40.
- ↑ Dumnezeu vorbește prin profeți: Mat 11:13.
- ↑ Dumnezeu nu face respect pentru rase: 2 Cron 19:7; Iov 34:19; Ecle 35:12; Fapte 10:34; Rom 2:11; Gal 2:6; Gal 3:28; Ef 6:9; Col 3:11.
- ↑ „Chemarea” lui Isus: fii născut din duh: Ioan 3:3,7; 1 Pet 1:23.
- ↑ Moarte spre viață: Ioan 5:24; Rom 5:21; Rom 8:2.
- ↑ Întuneric în lumină: Isa 9:2; Mat 4:16; Luca 1:79; Luca 11:35-36; Ioan 3:19-21; Ioan 8:12.
- ↑ Pace perfectă: Isa 26:3.
- ↑ Credință copilărească, simplitate spirituală: Mat 18:2-4; Mat 19:13-15; Marcu 9:36-37; Marcu 10:13-16; Luca 9:47-48; Luca 18:16-17.