© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 160. Rodan din Alexandria |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 162. Sărbătoarea Tabernacolelor |
161:0.1 DUMINICĂ 25 septembrie din anul 29, apostolii şi evangheliştii s-au adunat la Magadan. În seara aceea, după o lungă convorbire cu asociaţii lui, Iisus i-a surprins pe toţi anunţându-i că, în dimineaţa următoare, el va pleca de devreme către Ierusalim cu cei doisprezece apostoli pentru a asista la sărbătoarea Tabernaculelor. El le-a poruncit evangheliştilor să îi viziteze pe credincioşii din Galileea, iar grupului feminin să se întoarcă pentru o vreme în Betsaida.
161:0.2 Când veni ora de plecare la Ierusalim, Nataniel şi Toma încă erau în toiul discuţiilor lor cu Rodan din Alexandria; ei au obţinut de la Maestru permisiunea de a rămâne câteva zile mai mult în Magadan. Astfel, în timp ce Iisus şi cei zece erau în drumul lor către Ierusalim, Nataniel şi Toma erau angajaţi în serioase discuţii cu Rodan. În săptămâna precedentă în cursul căreia Rodan îşi expusese filozofia, Toma şi Nataniel îi prezentaseră, rând pe rând, evanghelia împărăţiei filozofului grec. Rodan a constatat că învăţăturile lui Iisus îi fuseseră bine expuse de către profesorul lui din Alexandria, unul dintre vechii apostoli ai lui Ioan Botezătorul.
161:1.1 Exista o chestiune asupra căreia Rodan şi cei doi apostoli se deosebeau, şi anume personalitatea lui Dumnezeu. Rodan accepta de bună voie tot ceea ce i se prezenta cu privire la atributele lui Dumnezeu, dar el susţinea că Tatăl care este în ceruri nu este şi nu poate fi o persoană în sensul în care oamenii concep personalitatea. Când apostolii au încercat să îi dovedească că Dumnezeu este o persoană, ei s-au găsit în dificultate; dar Rodan a găsit încă şi mai dificil să dovedească că Dumnezeu nu este o persoană.
161:1.2 Rodan a susţinut că faptul personalităţii constă în faptul simultan că fiinţele capabile să se înţeleagă emfatic comunică pe deplin şi reciproc de pe o poziţie de egalitate. Rodan a zis: „Pentru ca Dumnezeu să fie o persoană, ar trebui ca el să aibă simboluri de comunicare spirituală care să îi permită să fie pe deplin înţeles de cei care intră în contact cu el. Or, din moment ce Dumnezeu este infinit şi etern, şi este Creatorul tuturor celorlalte fiinţe, rezultă că în ceea ce priveşte egalitatea, Dumnezeu este singur în univers. Nimeni nu îi este egal; el nu poate comunica cu nimeni ca un egal. Poate că Dumnezeu este sursa oricărei personalităţi, dar ca atare el transcende personalitatea, tot aşa cum Creatorul se situează deasupra sau dincolo de creatură.”
161:1.3 Această ceartă îi tulburase mult pe Toma şi Nataniel, şi ei îi ceruseră lui Iisus să le vină în ajutor, dar Maestrul a refuzat să intre în discuţie. Totuşi, el i-a zis lui Toma: „Puţin contează ideea ce tu ţi-o poţi face despre Tată, cu condiţia ca tu să cunoşti spiritualmente idealul naturii sale infinite şi eterne.”
161:1.4 Toma a susţinut că Dumnezeu chiar realizează comunicări cu oamenii şi că, în consecinţă, Tatăl este o personalitate, chiar şi potrivit definiţiei lui Rodan. Filozoful grec a contestat acest lucru, susţinând că Dumnezeu nu se revelează personal şi că el rămâne un mister. Atunci, Nataniel a făcut apel la propria sa experienţă personală cu Dumnezeu, iar Rodan a admis-o, afirmând că el avusese recent experienţe asemănătoare, dar a susţinut că aceste experienţe dovedeau numai realitatea lui Dumnezeu, nu şi personalitatea sa.
161:1.5 Luni seara, Toma a renunţat să îl convingă, însă, marţi seara, Nataniel îl făcuse pe Rodan să creadă în personalitatea Tatălui. El a obţinut această schimbare în opiniile grecului prin următoarele etape de raţionament admiţând că:
161:1.6 1. Tatăl din Paradis se bucură de o egalitate de comunicare cu cel puţin alte două fiinţe care îi sunt pe deplin egale şi asemănătoare - Fiul Etern şi Spiritul Infinit. Ţinând seama de doctrina Trinităţii, grecul a fost nevoit să admită că Tatăl Universal putea să aibă o personalitate. (Studiul ulterior al acestor discuţii este ceea ce a condus la concepţia lărgită a Trinităţii în mintea celor doisprezece apostoli. Bineînţeles, credinţa generală îl identifica pe Iisus cu Fiul Etern.)
161:1.7 2. De vreme ce Iisus era egal cu Tatăl, şi de vreme ce acest Fiu a dobândit manifestarea personalităţii copiilor săi pământeni, un astfel de fenomen constituia dovada faptului, şi demonstrarea posibilităţii, că cele trei Deităţi posedau o personalitate. În acelaşi timp, acest fenomen lămurea definitiv chestiunea privind aptitudinea lui Dumnezeu de a comunica cu oamenii şi posibilitatea pentru oameni de a comunica cu Dumnezeu.
161:1.8 3. Iisus era în termeni de asociere reciprocă şi de perfectă comunicare cu omul; Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Relaţia dintre Tată şi Fiu presupune o egalitate de comunicare şi o înţelegere emfatică reciprocă; Iisus şi Tatăl erau una[1]. Iisus menţinea simultan comunicări inteligibile atât cu Dumnezeu, cât şi cu omul. Din moment ce Dumnezeu şi omul pricepeau amândoi sensul simbolurilor comunicărilor lui Iisus, Dumnezeu şi omul posedau ambii atributele personalităţii în ceea ce privea aptitudinea de a inter-comunica. Personalitatea lui Iisus demonstra personalitatea lui Dumnezeu aducând totodată dovada decisivă a prezenţei lui Dumnezeu în om. Două lucruri legate de un al treilea sunt legate între ele.
161:1.9 4. Personalitatea reprezintă pentru om conceptul cel mai elevat al realităţii omeneşti şi al valorilor divine; de asemenea, Dumnezeu reprezintă pentru om conceptul cel mai elevat al realităţii divine şi al valorilor infinite; Dumnezeu trebuie deci să fie o personalitate divină şi infinită, dar foarte reală, deşi transcenzând infinit concepţia şi definiţia umane ale personalităţii; el rămâne totuşi întotdeauna şi universal o personalitate.
161:1.10 5. Dumnezeu trebuie să fie o personalitate, din moment ce el este Creatorul oricărei personalităţi şi destinul oricărei personalităţi. Învăţătura lui Iisus: „Fiţi deci perfecţi, aşa cum Tatăl vostru care este în ceruri este perfect” îl influenţase extraordinar pe Rodan[2].
161:1.11 După ce a auzit aceste argumente, Rodan a zis: „Eu sunt convins. Voi recunoaşte că Dumnezeu este o persoană dacă, mărturisind această credinţă, îmi îngăduiţi să modific declaraţia mea a unei astfel de credinţe ataşându-i sensului de personalitate un ansamblu de valori mai largi, precum suprauman, transcendent, suprem, infinit, etern, final şi universal. Eu sunt de acum înainte convins că Dumnezeu trebuie să fie infinit mai mult decât o personalitate, dar că nu poate fi cu nimic mai puţin. Sunt de acord să pun capăt discuţiei şi să îl accept pe Iisus ca fiind revelaţia personală a Tatălui, şi ca fiind cel care acoperă toate lacunele logicii, ale raţiunii şi ale filozofiei.”
161:2.1 Cum Nataniel şi Toma au aprobat pe deplin punctele de vedere ale lui Rodan asupra evangheliei împărăţiei, nu mai rămânea decât un singur punct de examinat, acela al învăţăturii privitoare la natura divină a Maestrului, şi expunerea de mai jos este o prezentare rezumată, coordonată şi reformulată a învăţăturii lor:
161:2.2 1. Iisus a recunoscut divinitatea sa, şi noi îl credem. Multe evenimente remarcabile survenite în legătură cu servirea sa nu sunt inteligibile decât dacă crezi că el este Fiul lui Dumnezeu precum şi Fiul Omului.
161:2.3 2. Asocierea sa zilnică cu noi dă pilda unei prietenii umane ideale; numai o fiinţă divină poate fi un asemenea prieten uman. El este persoana cea mai sincer dezinteresată pe care noi am cunoscut-o vreodată. El este chiar şi prietenul păcătoşilor, şi îndrăzneşte să îi iubească pe duşmanii lui. El este foarte loial faţă de noi. Deşi nu ezită să ne dojenească, este evident pentru noi toţi că el ne iubeşte cu adevărat. Cu cât îl cunoşti mai bine, cu atât îl iubeşti mai mult. Eşti fermecat de neclintitul lui devotament. În toţi aceşti ani în care noi nu am reuşit să înţelegem misiunea sa, el a rămas un prieten fidel. El nu înţelege linguşirea; el îl tratează pe fiecare dintre noi cu aceeaşi gentileţe; el este invariabil tandru şi plin de compasiune. El a împărtăşit cu noi viaţa lui şi toate lucrurile. Noi formăm o comunitate fericită; noi punem totul în comun. Noi nu credem că un simplu om poate trăi o viaţă atât de exemplară în împrejurări atât de grele.
161:2.4 3. Noi ne gândim că Iisus este divin pentru că el nu face niciodată ceva rău; el nu comite greşeli. Înţelepciunea sa este extraordinară şi pietatea sa, magnifică. El trăieşte fiecare zi în perfect acord cu voia Tatălui. El nu se căieşte niciodată de vreo faptă rea, pentru că nu încalcă nici una dintre legile Tatălui. El se roagă pentru noi şi cu noi, dar niciodată nu ne cere să ne rugăm pentru el. Noi credem că el este mereu lipsit de păcat. Noi nu credem că o persoană care este numai umană să fi declarat vreodată că duce o viaţă asemănătoare. El pretinde că trăieşte o viaţă perfectă, şi noi recunoaştem că aşa şi face. Pietatea noastră provine din căinţă, dar a sa provine din justeţe. El declară chiar şi a ierta păcatele şi a vindeca bolile. Nici un om sănătos la minte nu va declara că iartă păcatele, căci acestea sunt prerogative divine. De la primul nostru contact cu el, el ne-a părut perfect în dreptatea sa. Noi creştem în graţie şi în cunoaşterea adevărului, dar Maestrul nostru manifestă maturitatea justeţei încă de la început. Toţi oamenii, buni sau răi, recunosc aceste elemente de bunătate la Iisus. Totuşi pietatea sa nu este niciodată inoportună, nici ostentativă. El este şi blând şi neînfricat. El pare să aprobe credinţa noastră în divinitatea sa. El sau este ceea ce pretinde a fi, sau este cel mai mare ipocrit şi mistificator pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Noi suntem convinşi că el este întocmai ceea ce pretinde a fi.
161:2.5 4. Caracterul său excepţional şi perfecţiunea controlului său emoţional ne conving că el este o combinaţie de umanitate şi de divinitate. El reacţionează infailibil la spectacolul mizeriei umane. Suferinţele nu au cum să nu îl mişte. Compasiunea sa este ridicată atât de suferinţele fizice, cât şi de neliniştea mentală sau de amărăciunile spirituale. El recunoaşte repede şi cu generozitate prezenţa încrederii sau a oricărui alt har la contemporanii săi. El este tot atât de just şi de echitabil pe cât este de îndurător şi de îndatoritor. El se întristează să vadă înverşunarea spirituală a oamenilor, şi se bucură când ei consimt să îşi deschidă ochii la lumina adevărului.
161:2.6 5. El pare să cunoască gândurile din mintea oamenilor şi să înţeleagă dorinţele din inima lor. Este întotdeauna compătimitor faţă de spiritele noastre tulburate. El pare să aibă toate emoţiile noastre omeneşti, dar magnific glorificate. El iubeşte cu ardoare bunătatea şi detestă tot atât de energic păcatul. El posedă o conştiinţă supraumană a prezenţei Deităţii. Se roagă ca un om, dar acţionează ca un Dumnezeu. Pare să cunoască lucrurile de mai înainte; încă de pe acum, el îndrăzneşte chiar şi să vorbească de moartea sa cu o referire mistică la viitoarea sa glorificare. El este amabil, dar şi deopotrivă de brav şi de curajos. El nu şovăie niciodată când este să îşi facă datoria.
161:2.7 6. Noi suntem constant impresionaţi de fenomenul cunoaşterii sale supraumane. Rar de trece o zi fără ca vreun incident să vină să dezvăluie că Maestrul ştie ceea ce se petrece în afara prezenţei sale imediate. El pare, de asemenea, să ştie ce anume gândesc asociaţii lui. El este neîndoielnic în comuniune cu personalităţi celeste. El trăieşte incontestabil pe un plan spiritual care este cu mult mai presus de al nostru. Totul pare accesibil înţelegerii lui excepţionale. El ne pune întrebări pentru a ne sili să ne exprimăm, şi nu pentru a ne informa.
161:2.8 7. De la o vreme Maestrul nu ezită să afirme natura sa supraumană. De la ziua hirotonisirii noastre ca apostoli până în vremurile foarte recente el nu a negat niciodată că ar veni de la Tatăl celest. El vorbeşte cu autoritatea unui învăţător divin. Maestrul nu ezită să combată învăţăturile religioase ale timpului prezent şi să proclame noua evanghelie cu o autoritate pozitivă. El este afirmativ, pozitiv şi plin de autoritate. Chiar şi Ioan Botezătorul a declarat că Iisus era Fiul lui Dumnezeu când l-a auzit vorbind[3]. Maestrul pare să îşi fie suficient sieşi. El nu caută sprijinul mulţimii; este indiferent la opinia oamenilor. Este curajos şi totuşi total lipsit de orgoliu.
161:2.9 8. El vorbeşte constant de Dumnezeu ca de un asociat întotdeauna prezent în tot ceea ce face. El umblă făcând binele, căci Dumnezeu pare să fie în el[4][5]. El emite afirmaţiile cele mai uluitoare despre sine însuşi şi despre misiunea sa pe Pământ; acestea ar fi absurde dacă el nu ar fi divin. Odată a declarat: „Înainte ca Avraam să fi fost, Eu sunt[6].” El şi-a susţinut clar divinitatea, el declară a fi asociat cu Dumnezeu. El epuizează aproape în întregime resursele limbajului în reiterarea drepturilor sale de asociere intimă cu Tatăl celest. El îndrăzneşte până şi să afirme că el şi Tatăl sunt una[7]. El zice că oricine l-a văzut pe el, a văzut Tatăl[8]. Şi el zice şi face toate aceste lucruri extraordinare cu naturaleţea unui copil. El face aluzie la asocierea lui cu Tatăl în aceeaşi manieră în care vorbeşte de asocierea lui cu noi[9]. El pare cât se poate de sigur de Dumnezeu şi vorbeşte de aceste raporturi într-o manieră cu totul firească.
161:2.10 9. În viaţa sa de rugăciune, Iisus pare să comunice direct cu Tatăl. Noi rareori l-am auzit rugându-se, dar puţinul pe care l-am auzit lasă să credem că el vorbeşte cu Dumnezeu, ca să zicem aşa, faţă în faţă. El pare a cunoaşte viitorul la fel de bine ca şi trecutul. El nu ar putea fi toate acelea, nici face toate aceste lucruri extraordinare dacă nu ar fi făcut ceva mai mult decât uman. Noi ştim că el este uman, suntem siguri de aceasta, dar suntem aproape la fel de siguri că el este deopotrivă de divin. Noi credem că el este divin. Noi suntem convinşi că el este Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu.
161:2.11 Când Nataniel şi Toma au terminat convorbirile lor cu Rodan, au plecat în grabă să se alăture tovarăşilor lor în Ierusalim, unde au sosit în vinerea aceleiaşi săptămâni. Episodul reprezentase o mare experienţă în viaţa celor trei credincioşi; a fost foarte instructiv pentru ceilalţi apostoli când Nataniel şi Toma li l-au relatat.
161:2.12 Rodan s-a reîntors în Alexandria, unde a predat multă vreme filozofia sa la şcoala lui Meganta. El a devenit ulterior o putere în treburile împărăţiei cerurilor. Până la sfârşitul carierei lui pământeşti, el a fost un fidel credincios. El şi-a dat sufletul în Grecia odată cu alţi credincioşi, când persecuţiile au ajuns la un apogeu.
161:3.1 Conştiinţa divinităţii sale s-a dezvoltat treptat în mintea lui Iisus până la episodul botezării sale. După ce a devenit pe deplin conştient de natura sa divină, de existenţa sa pre-umană şi de prerogativele sale universale, el a părut să posede puterea de a delimita divers conştiinţa sa umană de divinitatea sa. Pentru noi, medienii, se pare că între botezul său şi crucificarea sa, Iisus a avut în întregime alegerea de a depinde numai de mintea sa umană sau de a utiliza atât cunoaşterea minţii umane, cât şi pe cea a minţii divine. Uneori el părea să se servească numai de informaţii conţinute în intelectul uman. Cu alte ocazii, el părea să acţioneze cu o deplinătate a cunoaşterii şi a înţelepciunii pe care numai utilizarea elementului suprauman al conştiinţei sale divine putea să i-o procure.
161:3.2 Noi nu putem înţelege isprăvile sale excepţionale decât acceptând teoria că el putea, la voie, să limiteze el însuşi conştiinţa sa divină. Noi ştim perfect că el ascundea adesea de asociaţii săi preştiinţa sa în legătură cu evenimentele, şi că el era la curent cu natura gândurilor şi a proiectelor lor. Noi înţelegem că el nu voia ca discipolii lui să cunoască prea bine aptitudinea sa de a le desluşi gândurile şi de a le penetra planurile. El nu dorea să transceandă prea mult concepţiile umane aşa cum erau ele concepute în mintea apostolilor şi a discipolilor lui.
161:3.3 Noi suntem întru totul incapabili să stabilim diferenţa dintre practica lui Iisus de a-şi limita el însuşi conştiinţa divină şi tehnica de a disimula în faţa asociaţilor lui umani a sa preştiinţa a faptelor şi a sa percepere a gândurilor. Suntem convinşi că el utiliza ambele tehnici, dar nu suntem întotdeauna capabili să specificăm, într-un caz particular, metoda de care s-a putut folosi. Noi l-am văzut frecvent acţionând numai cu factorul uman al conştiinţei sale; în alte momente, noi l-am văzut în discuţie cu administratorii oştirilor celeste ale universului, şi noi am distins funcţionarea indubitabilă a minţii sale divine. În sfârşit, cu nenumărate prilejuri, noi am văzut operând personalitatea sa combinată de om şi de Dumnezeu, însufleţită de uniunea aparent perfectă a minţii sale umane şi a minţii sale divine. Cunoaşterea noastră a acestui fenomen se limitează acolo; în realitate, noi nu ştim tot adevărul despre acest mister.
| Capitolul 160. Rodan din Alexandria |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 162. Sărbătoarea Tabernacolelor |