© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 146. Primul turneu de predicare în Galileea |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 148. Formarea evangheliştilor în betsaida |
147:0.1 IISUS şi apostolii au sosit la Capernaum miercuri 17 martie şi au petrecut două săptămâni în cartierul lor general din Betsaida înainte de a pleca la Ierusalim. În timpul acestor două săptămâni, apostolii i-au propovăduit poporului pe ţărmul mării, în vreme ce Iisus petrecea mult timp singur, pe dealuri, ocupându-se de treburile Tatălui său. În cursul acestei perioade, Iisus, însoţit de Iacob şi de Ioan Zebedeu, a făcut două călătorii secrete la Tiberiada unde i-au întâlnit pe credincioşi şi i-au instruit în evanghelia împărăţiei.
147:0.2 Mulţi dintre membrii casei lui Irod credeau în Iisus şi au asistat la aceste reuniuni. Influenţa acestor credincioşi în sânul familiei oficiale a lui Irod contribuise la diminuarea duşmăniei acestui conducător faţă de Iisus. Aceşti credincioşi din Tiberiada explicaseră cu claritate lui Irod că „regatul” proclamat de Iisus era de natură spirituală, şi nu o aventură politică. Irod avea tendinţa de a-i crede pe aceşti membrii ai propriei case; el nu s-a lăsat deci alarmat în mod nejustificat de larga difuzare a rapoartelor referitoare la învăţăturile şi la vindecările lui Iisus. El nu avea obiecţii împotriva activităţilor lui Iisus ca vindecător şi ca învăţător religios. Cu toată atitudinea favorabilă a multora dintre sfetnicii lui Irod, şi chiar şi a lui Irod în persoană, un anumit număr din supuşii săi erau atât de influenţaţi de către liderii religioşi din Ierusalim, încât rămâneau nişte duşmani înverşunaţi şi ameninţători ai lui Iisus şi ai apostolilor; mai târziu, acest grup a contribuit mult la stânjenirea activităţilor lor publice. Liderii religioşi din Ierusalim, nu Irod, erau cei care aveau să constituie mai târziu cel mai mare pericol pentru Iisus. Şi tocmai din acest motiv Iisus şi discipolii lui şi-au petrecut atât de mult timp în Galileea, şi acolo au şi încheiat cea mai mare parte a învăţăturii lor publice, mai degrabă decât în Ierusalim şi în Iudeea.
¶ 1. SERVITORUL CENTURIONULUI
147:1.1 În ajunul zilei în care se pregăteau să plece în Ierusalim pentru sărbătoarea de Paşti, Mangus, un centurion sau căpitan din garda romană staţionată la Capernaum, a venit să îi găsească pe liderii sinagogii zicând: „Loiala mea ordonanţă este bolnavă şi gata să moară. Vreţi voi să mergeţi la Iisus din partea mea şi să-l rugaţi să-l vindece pe servitorul meu?” Căpitanul roman acţiona astfel deoarece credea despre conducătorii iudei că ar avea mai multă influenţă asupra lui Iisus[1]. Bătrânii s-au dus aşadar să îl găsească pe Iisus, iar purtătorul lor de cuvânt i-a zis: „Maestre, îţi cerem cu seriozitate să te duci la Capernaum şi să îl salvezi pe servitorul preferat al centurionului roman. Acest căpitan este vrednic de toată atenţia, căci el iubeşte naţiunea noastră, şi tot el este cel ce ne-a clădit sinagoga unde de atâtea ori ai luat cuvântul.”
147:1.2 După ce i-a auzit, Iisus le-a zis: „Am să vă însoţesc.” Pe când se ducea la casa centurionului şi înainte de a intra în curtea sa, soldatul roman şi-a trimis prietenii în întâmpinarea lui Iisus cu dispoziţia de a-i spune: „Domnule, nu îţi da osteneala să intri în casa mea, căci eu nu sunt vrednic ca tu să vii sub acoperişul meu. Nici nu mă socotesc demn de a veni eu însumi la tine, şi de aceea ţi i-am trimis pe bătrânii propriului tău popor. Ştiu însă că tu poţi rosti cuvântul de acolo de unde te găseşti şi că servitorul meu va fi vindecat. Căci eu însumi sunt sub ordinele altuia, şi am soldaţi sub ordinele mele, şi îi zic unuia să meargă şi el merge; altuia să vină, iar el vine; şi servitorilor mei să facă una ori alta, iar ei o fac[2].”
147:1.3 Când Iisus a auzit cuvintele acestea, s-a întors către apostoli şi către cei care îl însoţeau, şi le-a zis: „Mă minunez de credinţa acestui gentil. În adevăr, în adevăr, vă zic vouă, nu găsesc nicăieri o aşa mare credinţă, nici chiar în Israel[3].” Iisus s-a întors apoi cu spatele la casă şi a zis: „Să mergem de aici.” Prietenii centurionului au intrat în casă şi i-au repetat lui Mangus ceea ce spusese Iisus. Începând din clipa aceea, servitorul a început să îşi revină şi şi-a regăsit în cele din urmă sănătatea normală şi capacităţile sale[4].
147:1.4 Noi nu am aflat niciodată cu exactitate ce se petrecuse cu acest prilej. Noi relatăm pur şi simplu întâmplarea. Cât despre a şti dacă fiinţele invizibile au adus, ori nu, vindecarea servitorului centurionului, acest fapt nu a fost revelat însoţitorilor lui Iisus. Noi cunoaştem numai faptul că servitorul a fost complet restabilit.
¶ 2. CĂLĂTORIA LA IERUSALIM
147:2.1 Devreme în dimineaţa de marţi 30 martie, Iisus şi grupul apostolic au plecat să asiste la Paşti în Ierusalim luând-o pe traseul de pe valea Iordanului. Ei au ajuns în după-amiaza zilei de vineri 2 aprilie şi şi-au stabilit, ca de obicei, cartierul general în Bethania. Trecând prin Ierihon, ei au făcut o pauză în vreme ce Iuda depunea o parte din fondurile lor comune la banca unui prieten de familie. Aceasta era prima dată când Iuda purta un surplus de bani. Depozitul a rămas intact până în clipa în care grupul a trecut iarăşi prin Ierihon, în cursul ultimei şi memorabilei lui călătorii în Ierusalim, chiar înainte de judecata şi de moartea lui Iisus.
147:2.2 Traseul până în Ierusalim s-a petrecut fără incidente, dar abia se instalase grupul în Bethania că, de departe şi de aproape, au început să se strângă oameni care căutau tămăduire pentru corpul lor, consolare pentru mintea lor tulburată şi salvare pentru sufletul lor. Numărul lor era atât de mare că Iisus nu prea apuca să se odihnească. Grupul său a mers atunci să aşeze corturile în Ghetsemani, iar Maestrul a circulat între Bethania şi Ghetsemani pentru a evita mulţimile care îl împresurau mereu. Ei au petrecut aproape trei săptămâni la Ierusalim, dar Iisus le-a ordonat apostolilor lui să nu predice în public şi să se mărginească la învăţătura privată şi la lucrarea personală.
147:2.3 Ei au celebrat paşnic Paştele în Bethania, şi atunci a fost prima oară când Iisus şi toţi cei doisprezece s-au împărtăşit din masa de Paşte fără vărsare de sânge. Apostolii lui Ioan nu au mâncat Paştele cu Iisus şi cu apostolii săi; ei au celebrat sărbătoarea cu Abner şi cu mulţi dintre primii credincioşi în predicările lui Ioan. Acesta era al doilea Paşte pe care Iisus îl ţinea cu apostolii săi la Ierusalim.
147:2.4 Când Iisus şi cei doisprezece au pornit iarăşi către Capernaum, apostolii lui Ioan nu s-au întors cu ei. Ei au rămas la Ierusalim şi în vecinătate sub îndrumările lui Abner, lucrând în linişte la întinderea regatului, în timp ce Iisus şi apostolii lui se întorceau pentru a lucra în Galileea. Niciodată nu au mai fost cei douăzeci şi patru reuniţi cu toţii până cu puţin timp înainte de momentul în care cei şaptezeci de evanghelişti şi-au primit misiunea şi ordinul de plecare. Dar cele două grupuri se ajutau reciproc şi rămâneau în cele mai bune relaţii în ciuda divergenţelor lor de opinie.
¶ 3. BAZINUL DIN BETSAIDA
147:3.1 În după-amiaza celui de-al doilea sabat în Ierusalim, în timp ce Maestrul şi apostolii aveau să participe la slujbele de la templu, Ioan îi zise lui Iisus: „Vino cu mine, aş vrea să îţi arăt ceva.” Ioan l-a scos pe Iisus pe una dintre porţile Ierusalimului şi l-a condus la un bazin cu apă numit Betsaida[5]. Pe malurile lui, se ridicaseră cinci pridvoare, sub care un mare număr de bolnavi zăceau în căutare de vindecare. Această piscină era un izvor cald, ale cărui ape roşiatice clocoteau la intervale neregulate ca urmare a acumulărilor de gaz în cavernele stâncoase situate dedesubt. Perturbarea periodică a apelor calde era considerată de mulţi ca fiind pricinuită de influenţe supranaturale, iar credinţa populară afirma că prima persoană intrată în apă după o perturbare ar fi vindecată de infirmităţile ei, oricare ar fi fost acestea.
147:3.2 Sub efectul restricţiilor impuse de Iisus, apostolii erau puţin agitaţi, iar această constrângere îl făcea pe Ioan, cel mai tânăr dintre cei doisprezece, deosebit de nervos. El îl dusese pe Iisus la bazin gândindu-se că la vederea bolnavilor adunaţi ar face un aşa apel la compasiunea Maestrului, încât ar fi fost împins să înfăptuiască o vindecare miraculoasă, şi astfel tot Ierusalimul ar fi fost stupefiat şi determinat să creadă în evanghelia împărăţiei. Ioan i-a zis lui Iisus: „Maestre, priveşte-i pe toţi aceşti oameni care suferă; oare nu putem face nimic pentru ei?” Iisus răspunse: „Ioane, de ce mă supui ispitei de a mă îndepărta de drumul pe care l-am ales? De ce stărui în dorinţa de a înlocui proclamarea evangheliei adevărului etern cu înfăptuirea de minuni şi cu vindecarea bolnavilor? Fiule, nu mi-e îngăduit să fac ceea ce doreşti, dar adună-i pe aceşti bolnavi şi pe aceşti năpăstuiţi pentru ca eu să le adresez câteva cuvinte de încurajare şi de consolare veşnică.”
147:3.3 Adresându-se celor ce erau adunaţi, Iisus zise: „Mulţi dintre voi sunt aici, bolnavi şi năpăstuiţi, pentru că aţi trăit ani lungi pe căi greşite. Unii suferă de accidentele timpului, alţii ca urmare a greşelilor strămoşilor lor, în vreme ce unii dintre voi se zbat sub greutăţile care provin din condiţiile imperfecte ale existenţei voastre temporare. Însă Tatăl meu lucrează, şi eu aş vrea, de asemenea, să lucrez la îmbunătăţirea condiţiei voastre pământeşti, şi mai ales să asigur statutul vostru etern. Nici unul dintre noi nu poate contribui foarte mult la aplanarea dificultăţilor vieţii, decât dacă descoperim că Tatăl care este în ceruri vrea astfel. La urma urmei, noi suntem cu toţii îndatoraţi să facem voia Celui Veşnic. Dacă puteţi fi toţi vindecaţi de durerile voastre fizice, voi vă minunaţi cu certitudine, dar este şi mai important ca voi să fiţi curăţiţi de orice boală spirituală şi să vă pomeniţi vindecaţi de toate infirmităţile morale. Toţi sunteţi copiii lui Dumnezeu; voi sunteţi fiii Tatălui celest. Legăturile timpului pot să pară că vă fac să suferiţi, dar Dumnezeul veşniciei vă iubeşte. Când va veni momentul judecăţii, să nu vă temeţi; veţi găsi toţi, nu numai justiţia, dar şi o mare îndurare. În adevăr, în adevăr, vă zic: „Oricine aude evanghelia împărăţiei, şi crede în această învăţătură a filiaţiei cu Dumnezeu, posedă viaţa veşnică. Aceşti credincioşi trec deja de la judecată şi de la moarte la lumină şi la viaţă[6]. Şi va veni ceasul în care chiar şi cei care sunt în mormânt vor auzi vocea învierii.”
147:3.4 Mulţi dintre aceia care l-au auzit au crezut în evanghelia împărăţiei. Unii dintre cei năpăstuiţi au fost atât de mult inspiraţi şi din punct de vedere spiritual reînsufleţiţi încât au mers de colo colo proclamând că ei fuseseră deopotrivă de vindecaţi de suferinţele lor fizice.
147:3.5 Un om care fusese deprimat vreme de ani lungi şi grav afectat de tulburări mentale s-a bucurat de cuvintele lui Iisus. El s-a ridicat din pat şi s-a înapoiat acasă la el, deşi aceasta a fost o zi de sabat[7]. În cursul acestor ani, acest om aşteptase să fie ajutat de cineva. El era atât de mult victima sentimentului propriei lui neputinţe încât nu a avut nici măcar o dată ideea de a se ajuta el însuşi; or, acesta era singurul lucru pe care îl avea de făcut pentru a se însănătoşească - să se dea jos din pat şi să umble.
147:3.6 Iisus i-a zis atunci lui Ioan: „Să plecăm de aici înainte ca liderii preoţilor şi scribii să ne surprindă şi să se simtă ofensaţi de faptul că noi am adresat cuvinte de viaţă celor năpăstuiţi[8]. Şi s-au întors la templu ca să se alăture tovarăşilor lor, şi curând au plecat toţi ca să îşi petreacă noaptea în Bethania. Ioan nu a povestit niciodată celorlalţi apostoli vizita pe care o făcuse cu Iisus, în acea după-amiază de sâmbătă, la bazinul din Betsaida.
¶ 4. REGULA VIEŢUIRII
147:4.1 În seara aceleiaşi zile de sabat, în Bethania, în timp ce Iisus, cei doisprezece şi un grup de credincioşi se reuniseră în jurul focului în grădina lui Lazăr, Nataniel i-a pus lui Iisus următoarea întrebare: „Maestre, deşi ne-ai învăţat versiunea pozitivă a vechii reguli de viaţă, instruindu-ne să facem altora ceea ce am vrea ca ei să ne facă nouă, eu nu văd foarte bine cum putem totdeauna să ascultăm la o astfel de poruncă. Permite-mi să ilustrez întrebarea mea citând exemplul unui om desfrânat care priveşte, cu intenţii perverse, pe viitoarea sa consoartă cu care are intenţia de a se asocia în păcatul lui. Cum putem noi propovădui că acest om rău intenţionat ar trebui să facă celorlalţi ceea ce lui însuşi ar vrea să i se facă?”[9]
147:4.2 Când Iisus auzi întrebarea lui Nataniel, s-a ridicat numaidecât, l-a arătat pe apostol cu degetul şi zise: „Nataniel, Nataniel! Ce fel de gânduri nutreşti tu în inima ta? N-auziţi voi adevărul ca oameni de înţelepciune şi de înţelegere spirituală? Când v-am povăţuit să faceţi altuia ceea ce v-ar place să vi se facă şi vouă, eu vorbeam unor oameni care au un ideal elevat, iar nu celor care ar fi tentaţi să deformeze învăţătura mea şi s-o transforme în dezlegare pentru încurajarea la fapte rele.”
147:4.3 Când Maestrul vorbi astfel, Nataniel se ridică şi zise: „Maestre, nu trebuie să se creadă că aprob o astfel de interpretare a învăţăturii tale. Eu am pus această întrebare pentru că am presupus că mulţi oameni de soiul acesta ar putea judeca greşit recomandările tale, şi sper că îţi vei completa instrucţiunile privitoare la chestiunea aceasta.” După ce Nataniel s-a aşezat, Iisus a continuat: „Eu ştiu bine, Nataniel, că mintea ta nu aprobă nici o idee rea de felul acesta, dar sunt dezamăgit să văd că nu reuşiţi să daţi o interpretare pur spirituală învăţăturilor mele curente, instrucţiunilor pe care trebuie să vi le dau în limbaj omenesc şi în maniera în care trebuie să vorbească oamenii. Lasă-mă acum să vă învăţ diversele nivele de semnificaţie ataşate interpretării acestei reguli de vieţuire, acestei recomandări 'de a face altora ceea ce am vrea să ni se facă nouă':
147:4.4 ”1. Nivelul carnal. Această interpretare pur egoistă şi lascivă este bine exemplificată în presupunerea întrebării tale.
147:4.5 ”2. Nivelul sentimental. Acest plan se situează imediat deasupra celui al cărnii; aceasta implică însufleţirea prin compătimire şi milă a interpretării voastre a acestei reguli de viaţă.
147:4.6 ”3. Nivelul mental. Acum intră în joc raţiunea minţii şi inteligenţa experienţei. Buna judecată dictează ca o asemenea regulă de viaţă ar trebui să fie interpretată în armonie cu cel mai înalt idealism concretizat în nobleţea unui profund respect de sine.
147:4.7 ”4. Nivelul iubirii fraterne. Încă şi mai sus, se descoperă nivelul devotamentului dezinteresat pentru bunăstarea semenilor tăi. Acest plan superior al serviciului social sincer izvorăşte din conştiinţa paternităţii lui Dumnezeu şi din recunoaşterea corolară a frăţiei oamenilor. Se descoperă acolo o interpretare nouă şi mult mai frumoasă a acestei reguli de viaţă fundamentale.
147:4.8 ”5. Nivelul moral. După aceea, când veţi atinge adevărate nivele filozofice de interpretare, când veţi desluşi realmente şi cu claritate ce este bine şi ce este rău în evenimente, când veţi percepe utilitatea eternă a relaţiilor umane, voi veţi începe să luaţi în considerare o astfel de problemă de interpretare după cum v-aţi închipui că o terţă persoană de pe un înalt nivel mental, idealistă, înţeleaptă şi imparţială ar considera şi ar interpreta un asemenea îndemn aplicat problemelor voastre personale de adaptare la împrejurările vieţii.
147:4.9 ”6. Nivelul spiritual. În ultimă instanţă, noi atingem nivelul clarviziunii spiritului şi al interpretării spirituale, cel mai elevat dintre toate. El ne împinge să recunoaştem, în această regulă de viaţă, porunca divină de a-i trata pe toţi oamenii aşa cum am concepe noi că i-ar trata Dumnezeu. Acesta este idealul relaţiilor omeneşti şi tot aceasta este şi atitudinea voastră faţă de toate aceste probleme când dorinţa voastră supremă este de a face întotdeauna voia Tatălui. Aş vrea deci ca voi să faceţi tuturor oamenilor ceea ce ştiţi că aş face eu pentru ei în împrejurări asemănătoare.”
147:4.10 Nimic din tot ceea ce Iisus spusese până în ziua aceasta nu îi uluise mai tare. Ei au continuat să discute cuvintele Maestrului multă vreme după ce el s-a retras. Lui Nataniel i-a trebuit ceva timp ca să îşi revină de pe urma presupunerii că Iisus interpretase greşit spiritul întrebării sale; dar ceilalţi au fost mai mult decât recunoscători colegului lor filozof de a fi avut curajul de a pune o întrebare care să îndemne la cugetare.
¶ 5. VIZITA LA SIMON FARISEUL
147:5.1 Cu toate că Simon nu a fost un membru al sinedriului iudeu, el era un fariseu influent în Ierusalim[10]. Simon nu credea cu toată inima în evanghelie. Cu riscul de a fi criticat cu severitate, el a îndrăznit să îl invite la el acasă pe Iisus şi pe asociaţii lui personali, Petru, Iacob şi Ioan, la un banchet. Simon îl observase pe Maestru de mai multă vreme; el fusese foarte impresionat de învăţăturile sale, şi încă mai mult de personalitatea sa.
147:5.2 Bogătaşii farisei practicau datul de pomeni şi nu ocoleau publicitatea privitoare la filantropia lor. Ei chiar şi anunţau uneori, cu sunet de trompete, caritatea pe care erau gata că o facă vreunui cerşetor. Când aceşti farisei ofereau un banchet unor oaspeţi distinşi, ei aveau obiceiul de a lăsa porţile casei deschise, astfel încât până şi cerşetorii de pe drumuri puteau să intre; aceşti cerşetori stăteau de-a lungul pereţilor sălii, în spatele divanelor celor care se ospătau, pentru a se afla la loc bun ca să prindă bucăţile de hrană care puteau să le fie aruncate de participanţii la banchet.
147:5.3 Cu această ocazie specială, în casa lui Simon, şi printre oamenii care veneau de pe drum, se găsea şi o femeie de proastă reputaţie care începuse recent să creadă în vestea cea bună a evangheliei împărăţiei. Ea era bine cunoscută în tot Ierusalimul ca fosta stăpână a unei case de toleranţă, zisă de mare clasă, alăturată marii curţi a templului gentililor. La acceptarea învăţăturii lui Iisus, ea închisese casa în care îşi exercita meseria ei josnică, îndemnând majoritatea angajatelor ei să accepte evanghelia şi să îşi schimbe modul de viaţă. În ciuda acestor lucruri, ea era foarte dispreţuită de farisei şi obligată să îşi poarte părul despletit - semnul distinctiv al prostituţiei. Această femeie fără de nume adusese un flacon mare conţinând loţiune de uns parfumată[11]. Pe când stătea în spatele lui Iisus, care era lungit şi îşi lua masa, ea începu să îi ungă picioarele, udându-le totodată cu lacrimile ei de recunoştinţă şi ştergându-le cu părul ei. Când a terminat ungerea, ea a continuat să plângă şi i-a îmbrăţişat picioarele.
147:5.4 Văzând toate acestea, Simon şi-a zis în sinea sa: „Dacă omul acesta ar fi un profet, ar lua seama la cine îl atinge şi despre ce soi de femeie este vorba, o păcătoasă notorie.” Ştiind ceea ce se petrecea în mintea lui Simon, Iisus luă cuvântul şi zise: „Simone, aş avea ceva să îţi spun.” Răspunse Simon: „Maestre, spune-mi.” Atunci, Iisus răspunse: „Un cămătar bogat avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Nici unul dintre ei neavând de unde să î-i plătească, el i-a scutit de datorie pe amândoi. După părerea ta, Simone, care dintre cei doi îl va iubi cel mai mult?” Simon a răspuns: „Presupun că acela căruia i-a iertat cel mai mult[12]. Ai judecat bine.” Apoi, arătând femeia cu degetul, a continuat: „Simone, uită-te bine la femeia asta. Eu am intrat în casa ta ca invitat, şi, totuşi, tu nu mi-ai dat apă pentru picioare. Această femeie recunoscătoare mi-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei. Tu nu mi-ai dat nici un sărut de întâmpinare prietenească, dar femeia asta, din clipa când a intrat nu a contenit să îmi îmbrăţişeze picioarele. Tu ai neglijat să îmi ungi cu ulei capul, dar ea mi-a uns picioarele cu loţiuni scumpe. Ce înseamnă toate astea? Şi numai pentru că multele ei păcate i-au fost iertate, ceea ce a făcut-o să iubească mai mult. Dar cei care n-au primit decât puţină iertare nu iubesc uneori decât puţin.” Apoi Iisus s-a reîntors către femeie, a luat-o de mână, a ridicat-o şi i-a spus: „În adevăr, tu te-ai căit pentru păcatele tale, şi îţi sunt iertate. Nu te lăsa descurajată de atitudinea nesocotită şi neprietenoasă a semenilor tăi; mergi pe drumul tău în bucuria şi în libertatea împărăţiei cerurilor.”
147:5.5 La auzul acestor cuvinte, Simon şi comesenii săi au fost şi mai uluiţi şi au început să şuşotească între ei: „Cine este acest om care îndrăzneşte până şi să ierte păcatele?” Auzindu-i murmurând astfel, Iisus s-a întors către femeie, ca să o trimită de acolo: „Femeie, mergi în pace, credinţa ta te-a salvat[13].”
147:5.6 Când Iisus s-a ridicat odată cu prietenii lui pentru a-şi lua rămas bun, s-a întors către Simon şi a zis: „Îţi cunosc inima, Simone. Ştiu cât eşti de sfâşiat între credinţă şi îndoială, cât eşti de măcinat de frică şi tulburat de orgoliu, dar eu mă rog pentru tine, pentru ca tu să te abandonezi luminii şi ca, în situaţia ta, să suferi puternicele transformări ale minţii şi ale spiritului comparabile cu prodigioasele schimbări pe care evanghelii regatului le-a operat deja în inima comeseanului care nu era nici invitat, nici binevenit. Vă declar tuturor că Tatăl a deschis porţile împărăţiei celeste tuturor celor care au destulă credinţă ca să intre acolo[14]. Nici un om şi nici o grupare de oameni nu poate închide porţile acestea, nici chiar sufletului cel mai umil sau celui mai mare păcătos de pe Pământ, dacă ei doresc sincer să intre acolo. Apoi Iisus, Petru, Iacob şi Ioan şi-au luat rămas bun de la gazda lor şi s-au dus ca să se alăture celorlalţi apostoli din tabără, în grădina Ghetsemani.
147:5.7 În aceeaşi seară, Iisus le-a ţinut apostolilor memorabilul discurs despre valoarea relativă a statutului pe lângă Dumnezeu şi despre progresul etern al Paradisului. Iisus a zis: „Copiii mei, dacă există o adevărată legătură între copil şi Tată, copilul în mod sigur va progresa continuu către idealurile Tatălui. Este adevărat că se poate ca progresele copilului să fie lente la început, însă ele nu sunt mai puţin sigure. Lucrul important nu este atât rapiditatea progreselor voastre cât certitudinea lor. Înfăptuirile voastre actuale sunt mai puţin importante decât faptul că direcţia progresului vostru este îndreptată către Dumnezeu. Ceea ce deveniţi, zi după zi, are infinit mai multă importanţă decât ceea ce sunteţi voi astăzi.
147:5.8 ”Această femeie convertită, pe care unii dintre voi au văzut-o astăzi la Simon, trăieşte actualmente pe un nivel foarte inferior celui al lui Simon şi al asociaţilor lui bine intenţionaţi. Aceşti farisei însă sunt preocupaţi de falsul progres al iluziei de a trece de cercurile amăgitoare prin practica slujbelor ceremoniale lipsite de sens, pe câtă vreme această femeie a plecat cu hotărâre pe drumul lung şi frământat al căutării lui Dumnezeu; cărarea ei către cer nu este blocată nici de orgoliul spiritual nici de satisfacţia morală. Omeneşte vorbind, această femeie este mult mai îndepărtată de Dumnezeu decât Simon, dar sufletul ei face o mişcare progresivă; ea este în drum către un ţel etern. Această femeie poartă în ea extraordinare posibilităţi spirituale pentru viitor. Se poate ca unii dintre voi să nu se găsească pe nivele realmente elevate ale sufletului şi ale spiritului, dar faceţi progrese zilnice către Dumnezeu pe calea vie pe care a deschis-o credinţa voastră. Există în fiecare dintre voi prodigioase posibilităţi de viitor. Mai bine să ai o credinţă restrânsă, dar vie şi tot mai sporită, decât de a poseda un puternic intelect cu rezervele sale muritoare de înţelepciune temporală şi de necredinţă spirituală[15].”
147:5.9 Iisus i-a avertizat serios pe apostolii săi contra nebuniei copilului lui Dumnezeu care abuzează de dragostea Tatălui. El a declarat că Tatăl celest nu este un părinte neglijent, prea liber sau nesocotit de îngăduitor, întotdeauna pregătit să scuze păcatul şi să ierte nepăsarea. El le-a recomandat auditorilor săi să nu aplice greşit ilustrarea sa cu tatăl şi fiul, astfel încât să facă ca Dumnezeu să pară asemănător cu anumiţi părinţi prea îngăduitori şi lipsiţi de înţelepciune care conspiră, cu prostia pământeană la desăvârşirea ruinei morale a progeniturii lor nechibzuite, contribuie astfel cu certitudine şi de-a dreptul la demoralizarea timpurie a propriilor lor copii şi la prefacerea lor în delicvenţi. Iisus zise: „Tatăl meu nu scuză cu îngăduinţă practicile copiilor săi atunci când ele sunt autodistructive, ducând la distrugerea automată a oricărei creşteri morale şi la ruina oricărui progres spiritual.” Aceste practici păcătoase sunt o mârşăvie în ochii lui Dumnezeu.
147:5.10 Iisus a asistat la multe alte reuniuni şi banchete semiprivate cu cei mari şi cu cei umili, cu bogaţii şi cu săracii Ierusalimului, înainte de a pleca în cele din urmă împreună cu apostolii săi la Capernaum. Şi mulţi, în adevăr, au început să creadă în evanghelia împărăţiei şi au fost apoi botezaţi de Abner şi de asociaţii lui rămaşi în urmă pentru a susţine interesele regatului în Ierusalim şi prin împrejurimi.
¶ 6. ÎNTOARCEREA LA CAPERNAUM
147:6.1 În cursul ultimei săptămâni din aprilie, Iisus şi cei doisprezece şi-au părăsit cartierul general din Bethania de lângă Ierusalim, începându-şi călătoria de întoarcere la Capernaum pe ruta Ierihonului şi a Iordanului.
147:6.2 Principalii preoţi şi lideri religioşi au ţinut numeroase reuniuni secrete pentru a decide soarta lui Iisus. Erau cu toţii de acord asupra unui punct, acela că trebuia făcut ceva pentru a pune capăt activităţii sale de propagare a învăţăturii, dar nu se puteau înţelege asupra metodei de folosit. Şi ei speraseră că autorităţile divine vor dispune de Iisus tot aşa cum Irod pusese capăt carierei lui Ioan, dar au constatat că Iisus îşi dirija în aşa fel activităţile încât funcţionarii romani nu erau foarte alarmaţi de predicile sale. În consecinţă, la o reuniune ţinută în ajunul plecării lui Iisus la Capernaum, ei s-au decis că trebuiau să îl prindă sub acuzarea unei infracţiuni religioase şi să îl supună judecăţii Sinedriului. O comisie de şase spioni secreţi a fost, prin urmare, numită să îl supravegheze pe Iisus şi să îi observe cuvintele şi faptele. Când această comisie ar fi acumulat suficiente dovezi de blasfemie şi de încălcare a legii, ea trebuia să vină în Ierusalim cu raportul ei. Aceşti şase iudei au ajuns din urmă, în Ierihon, grupul apostolic care număra vreo treizeci de membri. Sub pretextul că doreau să devină ucenici, ei s-au alăturat familiei celor fideli lui Iisus şi au rămas cu grupul până la începerea celui de-al doilea turneu de predicare în Galileea. După aceea, trei dintre ei s-au reîntors la Ierusalim pentru a prezenta raportul lor liderilor preoţilor şi Sinedriului.
147:6.3 Petru a predicat mulţimilor adunate la vadul Iordanului, şi, în dimineaţa zilei următoare, grupul a urcat pe fluviu către Amatus. Apostolii voiau să se ducă direct la Capernaum, dar s-a strâns în jurul vadului o mulţime atât de numeroasă, încât ei au rămas acolo vreme de trei zile ca să predice, să propovăduiască şi să boteze. Ei nu s-au pornit către casele lor decât pe întâi mai, dis-de-dimineaţă. Era o zi de sabat. Iscoadele din Ierusalim erau acum sigure că puteau formula prima lor acuzaţie împotriva lui Iisus - aceea de a fi încălcat sabatul - căci el îşi permitea să îşi înceapă călătoria în ziua de sabat. Dar aveau să fie dezamăgiţi, căci, tocmai înainte de plecare, Iisus l-a chemat pe Andrei la el şi i-a dat, de faţă cu toţi, nişte instrucţiuni pentru a-şi limita traseul la o mie de paşi, ceea ce reprezenta distanţa legală maximă pentru o deplasare în ziua de sabat.
147:6.4 Totuşi, iscoadele nu au avut mult timp de aşteptat ca să prindă prilejul de a-l acuza pe Iisus şi pe tovarăşii săi de violarea sabatului. În vreme ce grupul păşea de-a lungul drumului îngust, se afla de ambele părţi, la îndemână, grâul unduitor care dădea în copt, şi unii dintre apostoli, cărora le era foame, au cules grăunţe coapte şi le-au mâncat. Era ceva obişnuit pentru călători să ciugulească din spicele de grâu în trecerea lor de-a lungul drumului, şi nu aveau de ce să se gândească că făcând astfel ar face vreo faptă rea. Dar iscoadele s-au agăţat de aceasta ca de un pretext pentru a-l ataca pe Iisus. Când l-au văzut pe Andrei sfărâmând spicul de grâu în mână, s-au apropiat de el zicându-i: „Oare tu nu ştii că este nepermis să culegi şi să sfărâmi grâul în ziua de sabat?” Andrei răspunse: „Dar ne este foame şi nu sfărâmăm decât atâta cât cer nevoile noastre[16]. De când este un păcat să mănânci grâu în ziua de sabat?” Dar fariseii i-au întors răspunsul: „Nu este nimic rău în a mânca, dar tu încalci legea culegând grâul şi sfărâmând spicele în mâinile tale; de bună seamă că Maestrul tău nu ar aproba asemenea fapte.” Atunci, Andrei zise: „Dar dacă nu este greşit să mănânci boabe de grâu, sfărâmarea lor între mâini nu prea pare a cere mai multă muncă decât mestecarea lor, care este permisă. De ce atunci vă ţineţi de astfel de fleacuri?” Când Andrei i-a luat de cârcotaşi, aceştia au fost indignaţi şi au dat năvală la Iisus care mergea în urmă discutând cu Matei; au protestat zicându-i: „Priveşte-i, Maestre, pe apostolii tăi cum fac ceea ce este oprit de lege în ziua de sabat; ei culeg, sfărâmă şi mănâncă grâu. Suntem siguri că ai să le porunceşti să înceteze.” Iisus le răspunse acuzatorilor: „Voi aveţi, în adevăr, mult zel pentru lege, şi bine faceţi că vă aduceţi aminte de ziua de sabat, ca s-o ţineţi sfinţită. Dar nu aţi citit oare niciodată în Scripturi că într-o zi când lui David îi era foame, el a intrat în casa lui Dumnezeu cu tovarăşii săi şi a mâncat pâine, lucru care nu era permis nimănui, decât preoţilor? Şi David a dat din această pâine şi celor ce erau cu el. Şi nu aţi citit voi în legea noastră că avem dreptul să facem multe lucruri necesare în ziua de sabat? Şi oare nu am să vă văd eu, înainte de sfârşitul zilei, mâncând ceea ce aţi adus cu voi pentru nevoile de astăzi? Dar prieteni buni, este întemeiat zelul vostru pentru ziua de sabat, dar mai bine aţi face să vegheaţi la sănătatea şi la bunăstarea semenilor voştri[17]. Vă declar că sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat. Dacă sunteţi aici cu noi pentru a supraveghea cuvintele mele, atunci voi proclama făţiş că Fiul Omului este stăpân chiar şi al sabatului.”
147:6.5 Fariseii au fost uluiţi şi încurcaţi de cuvintele lui de discernământ şi de înţelepciune. Restul zilei au stat locului şi nu au mai îndrăznit să pună întrebări.
147:6.6 Antagonismul lui Iisus faţă de tradiţiile iudaice şi faţă de riturile servile era întotdeauna pozitiv; el se traducea prin fapte şi prin afirmaţii. Maestrul îşi petrecea puţin timp în critici negative. El propovăduia că aceia care îl cunoşteau pe Dumnezeu puteau să se bucure de libertatea de a trăi fără a se amăgi pe ei înşişi prin îngăduinţa de a păcătui. Iisus le-a zis apostolilor: „Prietenii mei, dacă sunteţi iluminaţi de adevăr şi dacă ştiţi realmente ceea ce faceţi, sunteţi binecuvântaţi; dar, dacă nu cunoaşteţi calea divină, atunci, voi sunteţi nefericiţi şi încălcaţi deja legea.”
¶ 7. ÎNAPOI ÎN CAPERNAUM
147:7.1 Către amiază, luni 3 mai, Iisus şi cei doisprezece au sosit, pe lac, la Betsaida, venind din Taricheea. Ei călătoriseră cu barca pentru a scăpa de cei care îi însoţeau; dar, din ziua următoare, aceştia, inclusiv iscoadele oficiale de la Ierusalim, se alăturaseră din nou lui Iisus.
147:7.2 Marţi seara, în timp ce Iisus conducea una dintre cuvântările sale obişnuite, făcute din întrebări şi răspunsuri, şeful celor şase iscoade îi zise: „Eu vorbeam astăzi cu unul dintre discipolii lui Ioan, prezent aici, pentru a asista la învăţătura ta, şi noi nu am reuşit să înţelegem de ce de ce nu porunceşti niciodată discipolilor tăi să postească şi să se roage aşa cum postim noi ceilalţi farisei, şi după cum le-a recomandat Ioan discipolilor săi.” Iisus s-a referit la o afirmaţie a lui Ioan şi i-a răspuns celui ce-l întreba: „Oare băieţii de onoare postesc în timp ce mirele este cu ei? Cât timp soţul este cu ei, le este greu să postească. Dar vine timpul când mirele va fi luat de acolo, şi atunci fără îndoială că băieţii de onoare vor posti şi se vor ruga. Rugăciunea le este firească copiilor luminii, dar postul nu face parte din evanghelia împărăţiei cerurilor[18]. Vă reamintesc că un bun croitor nu coase niciodată o bucată de postav nouă şi nebăgată la apă peste o haină veche, de teamă ca nu cumva atunci când bucata va fi udată, să nu intre la apă şi să nu se destrame şi mai rău. Oamenii nu pun vin nou în burdufuri de piele vechi, de teamă ca nu cumva vinul nou să spargă burdufurile şi să se piardă şi vinul şi burdufurile. Înţeleptul pune vinul nou în burdufuri noi. Discipolii mei dau deci dovadă de înţelepciune prin neîncorporarea prea multor tradiţii străvechi în noua învăţătură a evangheliei împărăţiei. Voi, care v-aţi pierdut învăţătorul, puteţi pe drept cuvânt să postiţi pentru o vreme. Se poate ca postul să fie şi el o parte potrivită a legii lui Moise, dar, în împărăţia ce vine, fiii lui Dumnezeu vor avea experienţa descătuşării de frică şi a cunoaşterii bucuriei în spiritul divin[19].” La auzul acestor cuvinte, discipolii lui Ioan au fost întăriţi pe câtă vreme fariseii au fost şi mai deconcertaţi.
147:7.3 Maestrul i-a pus apoi pe ascultătorii lui în gardă contra noţiunii că toate străvechile învăţături trebuiau să fie în întregime înlocuite de noile doctrine. Iisus a zis: „Ceea ce este vechi, dar adevărat, trebuie să rămână. Tot aşa, ceea ce este nou, dar fals, trebuie să fie respins. Aveţi credinţa şi curajul de a accepta ceea ce este nou şi adevărat. Aduceţi-vă aminte că este scris: 'Nu abandona un vechi prieten, căci cel nou nici nu se compară cu el. Un prieten nou este ca un vin nou; dacă se învecheşte, îl vei bea cu bucurie.'”[20]
¶ 8. SĂRBĂTOAREA BUNĂTĂŢII SPIRITUALE
147:8.1 În noaptea aceea, la mult timp după ce auditorii obişnuiţi s-au retras, Iisus a continuat să propovăduiască apostolilor. El a început această instruire specială citându-l pe profetul Isaia:
147:8.2 ”'De ce aţi postit? Care-i motivul pentru care vă chinuiţi sufletul, în vreme ce stăruiţi să vă găsiţi plăcerea în asuprirea semenilor voştri şi să vă desfătaţi în nedreptate? Iată, postiţi, de dragul încordării şi al luptei, şi ca să loviţi cu pumnul cu răutate. Dar nu postind în felul acesta vă veţi face vocile auzite în cer[21].
147:8.3 ”'Oare acela-i postul care l-am ales - o zi pentru ca omul să-şi chinuiesc sufletul? Trebuie oare ca el să-şi plece capul ca o trestie, să vă târâţi în genunchi, înveliţi în pânză de sac şi cu cenuşă în cap? Veţi îndrăzni voi să numiţi aceasta o zi de post acceptabilă în ochii Domnului? Postul pe care l-aş alege oare nu-i acesta: ruperea lanţurilor inechităţii, desfacerea nodurilor grelelor poveri, slobozirea celor asupriţi şi sfărâmarea tuturor jugurilor? Nu va consta el în a-mi împărţi pâinea cu cel înfometat şi în a-i duce în casa mea pe cei săraci care rătăcesc fără cămin? Şi, când voi vedea oameni goi, eu îi voi îmbrăca[22].
147:8.4 ”'Apoi, lumina ta va ţâşni ca şi aurora şi sănătatea va înflori repede. Dreptatea te va preceda şi gloria Domnului va fi ariergarda ta. Apoi, tu îl vei chema pe Domnul, şi el îţi va răspunde. Tu vei striga şi el va zice: Iată-mă. El va face toate astea dacă te vei abţine de la asuprire, de la condamnare şi de la manifestarea vanităţii. Tatăl doreşte mai degrabă ca tu să împarţi cu dărnicie inima ta celor înfometaţi şi îngrijirile tale sufletelor îndurerate; apoi, lumina ta va străluci în întuneric, şi întunecimea ta va semăna cu soarele de amiază. Apoi, Domnul te va călăuzi continuu, satisfăcându-ţi sufletul şi reînnoindu-ţi vigoarea. Vei deveni asemeni unei grădini udate, cu un izvor ale cărui ape nu seacă[23]. Cei care fac aceste lucruri vor restabili gloriile ruinate; ei vor ridica numeroase generaţii; se vor numi reconstruitori de ziduri dărâmate, renovatori de drumuri sigure pe care să se circule.'”
147:8.5 După aceea, până târziu în noapte, Iisus le-a expus apostolilor săi că doar credinţa lor era ceea ce le asigura siguranţa în regatul prezentului şi al viitorului, iar nu cazna sufletului sau postul corpului. El i-a încurajat pe apostoli să trăiască cel puţin la înălţimea ideilor profetului de odinioară; şi-a exprimat speranţa că ei vor înainta foarte departe, chiar şi dincolo de ideile lui Isaia şi ale vechilor profeţi. Ultimele sale cuvinte, în noaptea aceea, au fost următoarele: „Creşteţi în graţie prin credinţa vie care pricepe faptul că voi sunteţi fiii şi care recunoaşte, în acelaşi timp, pe fiecare om ca pe un frate[24].”
147:8.6 Trecuse de ora două dimineaţa când Iisus a terminat de vorbit şi fiecare s-a dus la locul său de culcare.
| Capitolul 146. Primul turneu de predicare în Galileea |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 148. Formarea evangheliştilor în betsaida |
¶ Referințe
- ↑ servitorul lui Centurian: Mat 8:5-6; Luca 7:1-5.
- ↑ Credința lui Centurian: Mat 8:7-9; Luca 7:6-8.
- ↑ Isus se minune de credință: Luca 7:9-10.
- ↑ Servitorul recuperează: Mat 8:13.
- ↑ piscina Bethesda: Ioan 5:1-4.
- ↑ Tatăl meu lucrează și eu muncesc: Ioan 5:17. Ascultătorii și credincioșii au viață veșnică: Ioan 5:24-28; Ioan 6:40.
- ↑ Ridică patul și mergi: Ioan 5:5-9.
- ↑ Frica de preoți și cărturari: Ioan 5:10-15.
- ↑ Regula de aur: Mat 7:12; Luca 6:31. Regula de aur (negativ): Tob 4:15.
- ↑ Simon Fariseul: Luca 7:36a.
- ↑ Picioarele lui Iisus unse de fosta curvă: Luca 7:36b-38.
- ↑ Parabola a doi datornici: Luca 7:39-48.
- ↑ Credința și păcatele iertate: Luca 7:49-50.
- ↑ Ușa deschisă, intră prin credință: Apoc 3:8.
- ↑ Isus, calea vie: Ioan 14:6; Evr 10:20.
- ↑ Apostolii freacă cerealele în Sabat: Mat 12:1-2; Marcu 2:23-24; Luca 6:1-2.
- ↑ David a mâncat pâine de prezentare: 1 Sam 21:3-6. Isus, stăpânul Sabatului: Mat 12:3-8; Marcu 2:25-28; Luca 6:3-5.
- ↑ Copii luminii: Luca 16:8; Ioan 12:36; Ef 5:8; 1 Tes 5:5.
- ↑ Discurs despre post: Mat 9:14-17; Marcu 2:18-22; Luca 5:33-38.
- ↑ Prieteni vechi și noi: Prov 27:10. Vin vechi și nou: Luca 5:39.
- ↑ De ce postești?: Isa 58:3-4.
- ↑ De ce să nu faci bine?: Isa 58:5-7.
- ↑ Lumina izbucnește: Isa 58:8-12.
- ↑ Creste in gratie: 2 Pet 3:18.