© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 147. Interludiul vizitei la Ierusalim |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 149. Cel de-al doilea turneu de predicare |
148:0.1 DIN 3 mai până în 3 octombrie din anul 28, Iisus şi grupul apostolic au locuit la Zebedeu în Betsaida. În timpul acestor cinci luni ale anotimpului secetos, a fost menţinută o vastă tabără pe ţărmul Mării Galileii, aproape de casa lui Zebedeu, care fusese considerabil mărită pentru a găzdui familia în creştere a lui Iisus. Această tabără de pe malul mării a fost ocupată de o populaţie constant reînnoită de căutători ai adevărului, de candidaţi la vindecare şi împătimiţi după curiozităţi, numărând de la cinci sute până la o mie cinci sute de persoane. David Zebedeu, asistat de gemenii Alfeu, asigurau supravegherea generală a acestui oraş de corturi. Această tabără era un model de ordine, de igienă şi de bună administrare generală. Bolnavii de diferite categorii erau separaţi, şi supravegheaţi de un medic credincios, un sirian pe nume Elman.
148:0.2 În toată vremea aceasta, apostolii au mers la pescuit cel puţin o zi pe săptămână; ei îşi vindeau peştele lui David pentru consumul taberei de pe ţărmul mării. Fondurile astfel strânse erau încredinţate vistierului grupului. Cei doisprezece aveau permisiunea de a petrece o săptămână pe lună în sânul familiei lor sau în mijlocul prietenilor.
148:0.3 Andrei continua să îşi asume responsabilitatea generală a activităţilor apostolice, în timp ce Petru avea în seama sa şcoala de evanghelişti. Dimineaţa, apostolii se ocupau cu toţii de educarea grupurilor de evanghelişti. După-amiaza, maeştrii şi elevii propovăduiau poporului. După masa de seară, şi cinci zile pe săptămână, apostolii conduceau ore rezervate întrebărilor şi răspunsurilor, spre folosul evangheliştilor. O dată pe săptămână, Iisus prezida aceste şedinţe de întrebări, la care răspundea şi întrebărilor rămase de la şedinţele precedente.
148:0.4 În cinci luni, treceau prin tabără mai multe mii de persoane. Adesea erau văzuţi acolo oameni interesaţi care veneau din toate părţile imperiului roman şi din ţările de la est de Eufrat. Aceasta a fost cea mai lungă perioadă stabilă şi bine organizată de învăţătură a Maestrului. Familia terestră a lui Iisus şi-a petrecut cea mai mare parte din acest timp în Nazaret sau în Cana.
148:0.5 Tabăra nu era condusă ca o comunitate de interes, cum era familia apostolică. David Zebedeu administra acest mare oraş de corturi în aşa fel încât să facă din el o întreprindere autonomă, deşi accesul în interiorul lui nu fusese niciodată refuzat nimănui. Această tabără constant reînnoită era o caracteristică indispensabilă şcolii lui Petru de formare a evangheliştilor.
¶ 1. O NOUĂ ŞCOALĂ A PROFEŢILOR
148:1.1 Petru, Iacob şi Andrei formau comitetul desemnat de Iisus pentru admiterea candidaţilor la şcoala de evanghelişti. Toate rasele şi naţionalităţile lumii romane, precum şi cele de la Orient până la India, erau reprezentate printre ucenicii acestei noi şcoli de profeţi. Programul consta în a învăţa şi a înfăptui. Ceea ce învăţau studenţii dimineaţa, propovăduiau după-amiază adunării de pe ţărmul mării. După cină, ei discutau liber despre lecţiile de dimineaţă şi despre învăţăturile de după-amiază.
148:1.2 Fiecare instructor apostolic propovăduia propriul său punct de vedere asupra evangheliei împărăţiei. Ei nu se străduiau să propovăduiască toţi exact la fel. Nu era nici uniformizare, nici formulare dogmatică de doctrine teologice. Ei propovăduiau toţi acelaşi adevăr, dar fiecare apostol prezenta propria sa interpretare personală a învăţăturii Maestrului. Iisus aproba această prezentare de experienţe personale diverse în lucrurile regatului. Cu prilejul şedinţei săptămânale de întrebări, el armoniza şi coordona infailibil numeroasele puncte de vedere divergente asupra evangheliei. În ciuda acestui mare grad de libertate personală în chestiunile învăţăturii, Simon Petru tindea să domine teologia şcolii de evanghelişti. După Petru, Iacob Zebedeu era acela care exercita cea mai mare influenţă personală.
148:1.3 Cei o sută şi ceva de evanghelişti instruiţi în aceste cinci luni la malul lacului, reprezentau rezerva din care au provenit mai târziu (în afară de Abner şi de apostolii lui Ioan) cei şaptezeci de învăţători şi predicatori ai evangheliei. Evangheliştii şcolii nu puneau totul în comun în acelaşi grad precum cei doisprezece apostoli.
148:1.4 Aceşti evanghelişti au propovăduit şi au predicat evanghelia, dar nu i-au botezat pe credincioşi până ce nu li s-a conferit de către Iisus hirotonisirea şi misiunea de a fi cei şaptezeci de mesageri ai împărăţiei. Din marele număr de persoane care fuseseră vindecate în acest loc, cu prilejul scenei de la apusul soarelui, numai şapte au devenit studenţi evanghelişti. Fiul nobilului din Capernaum se număra printre cei care au fost formaţi ca evanghelişti la şcoala lui Petru.
¶ 2. SPITALUL DIN BETSAIDA
148:2.1 În legătură cu tabăra de pe malul lacului, Elman, medicul sirian, ajutat de douăzeci şi cinci de femei tinere şi de doisprezece bărbaţi, a organizat şi a dirijat, vreme de patru luni, ceea ce poate fi considerat ca fiind primul spital al regatului. În această infirmerie situată la mică distanţă în sudul principalului oraş de corturi, ei i-au tratat pe bolnavi după toate metodele materiale cunoscute, întrebuinţând în acelaşi timp practicile spirituale ale rugăciunii şi încurajarea prin credinţă. Iisus vizita, cel puţin de trei ori pe săptămână, bolnavii din acest campament şi lua un contact personal cu fiecare dintre ei. După câte ştim, nu s-a produs nici un pretins miracol de vindecare supranaturală printre miile de persoane îndurerate şi suferinde care ieşeau ameliorate sau vindecate din această infirmerie. Totuşi marea majoritate a celor care au beneficiat de această îngrijire nu au contenit din a proclama că Iisus era cel care îi vindecase. Într-adevăr, un mare număr din tămăduirile efectuate de Iisus, în legătură cu ajutorul său pe lângă pacienţii lui Elman, semănau cu facerea de miracole. Dar noi am fost informaţi că ele erau pur şi simplu transformări ale minţii şi ale spiritului, aşa cum s-au putut produce în experienţa persoanelor aflate în expectativă şi dominate de credinţă, atunci când se găseau sub influenţa imediată şi inspiratoare a unei puternice personalităţi, pozitivă şi binevoitoare, al cărei serviciu alungă frica şi suprimă neliniştea.
148:2.2 Elman şi asociaţii lui s-au străduit să le propovăduiască bolnavilor adevărul cu privire la „posedarea de către duhurile rele,” dar fără prea mare reuşită.
148:2.3 Credinţa că bolile fizice şi tulburările mentale puteau fi cauzate de prezenţa aşa-ziselor duhuri necurate în mintea sau în corpul persoanelor atinse, era aproape universală.
148:2.4 În toate contactele lui cu cei bolnavi şi cu cei îndureraţi, când se ajungea la tehnica de tratament sau la dezvăluirea cauzelor necunoscute ale bolii, Iisus ţinea seama de instrucţiunile pe care i le dăduse fratele său paradisiac Emanuel înainte de a se angaja în aventura încarnării sale pe Urantia. În ciuda a toate acestea, cei care i-au îngrijit pe pacienţi au învăţat multe lecţii folositoare prin observarea modului în care Iisus inspira credinţa şi încrederea celor bolnavi şi suferinzi.
148:2.5 Tabăra s-a destrămat cu puţin înainte de anotimpul în care se înmulţeau răcelile şi stările febrile.
¶ 3. TREBURILE TATĂLUI
148:3.1 În toată această perioadă, Iisus a oficiat mai puţin de douăsprezece ceremonii publice în campament şi a vorbit doar o singură dată în sinagoga din Capernaum, în ziua a doua de sabat înainte de plecarea sa cu evangheliştii nou formaţi în cel de-al doilea turneu de predicare publică în Galileea.
148:3.2 Niciodată, de la botezul său, Maestrul nu petrecuse atât de mult timp în solitudine ca în această perioadă de formare a evangheliştilor în tabăra de la Betsaida. Ori de câte ori un apostol se încumeta să îl întrebe pe Iisus de ce îi părăsea atât de adesea, Iisus răspundea invariabil că se ocupa de „treburile Tatălui”.
148:3.3 În timpul acestor absenţe, Iisus nu era însoţit decât de doi apostoli. El îl eliberase temporar pe Petru, Iacob şi Ioan de desemnarea lor ca însoţitori personali ca să le îngăduie să participe la formarea noilor candidaţi evanghelişti, al căror număr depăşea o sută. Când Maestrul dorea să meargă pe deal pentru a se ocupa de treburile Tatălui, el se lăsa însoţit de doi dintre apostoli, oricare se nimereau să fie liberi. În felul acesta, fiecare dintre cei doisprezece a avut momente de strânsă tovărăşie şi de contact intim cu Iisus.
148:3.4 Deşi acest lucru nu ne-a fost dezvăluit în vederea acestei expuneri, noi am fost determinaţi să tragem concluzia că, în timpul multora dintre aceste perioade de solitudine pe dealuri, Maestrul era în legătură directă şi executivă cu un mare număr dintre principalii administratori ai treburilor universului său. De la epoca botezării sale, acest Suveran întrupat al universului nostru luase conştient parte din ce în ce mai activă la conducerea anumitor faze ale administraţiei universale. Noi am socotit întotdeauna că, în cursul acestor săptămâni de redusă participare la treburile pământeşti, şi într-o manieră nedestăinuită tovarăşilor săi imediaţi, el se ocupa de conducerea înaltelor inteligenţe spirituale însărcinate cu bunul mers al unui vast univers, şi că Iisus umanul alesese să desemneze asemenea activităţi ca fiind în legătură cu „treburile Tatălui.”
148:3.5 Pe durata acestor lungi ceasuri de solitudine, s-a întâmplat, de nenumărate ori, că doi dintre apostolii săi s-au nimerit destul de aproape de el pentru a observa rapidele şi multiplele schimbări de pe trăsăturile chipului său, dar fără a-l auzi rostind nici un cuvânt. Tot aşa, ei nu au remarcat nici o manifestare vizibilă a fiinţelor celeste care ar fi putut comunica cu Maestrul lor, după cum au avut ocazia să vadă mai târziu unii apostoli.
¶ 4. RĂUL, PĂCATUL ŞI INECHITATEA
148:4.1 Într-un colţ retras şi ferit al grădinii lui Zebedeu, Iisus avea obiceiul de a-şi rezerva două seri pe săptămână convorbirilor private cu persoane doritoare să stea de vorbă cu el. În cursul uneia dintre aceste conversaţii de seară, Toma i-a pus Maestrului următoarea întrebare: „De ce este necesar ca oamenii să se nască din spirit pentru a intra în regat? Renaşterea este oare indispensabilă pentru a scăpa de sub controlul celui rău? Maestre, ce este răul?” După ce a auzit aceste întrebări, Iisus i-a zis lui Toma:[1]
148:4.2 ”Nu comiteţi greşeala de a confunda răul cu cel rău, mai exact numit cel injust. Cel pe care îl numeşti cel rău este fiul iubirii de sine, înaltul administrator care se va revolta în deplină cunoştinţă de cauză contra autorităţii Tatălui meu şi a Fiilor săi loiali. Eu i-am învins deja pe aceşti rebeli păcătoşi. Lămuriţi-vă în mintea voastră diversele atitudini faţă de Tată şi de universul său, şi nu uitaţi niciodată următoarele legi care reglementează raporturile cu voinţa Tatălui:
148:4.3 ”Răul este încălcarea inconştientă sau involuntară a legii divine, a voii Tatălui. Răul este totodată măsura imperfecţiunii cu care cineva ascultă de voia Tatălui.
148:4.4 ”Păcatul este încălcarea conştientă, cunoscută şi deliberată, a legii divine, a voii Tatălui. Păcatul măsoară nebunăvoinţa de a te lăsa condus în mod divin şi călăuzit spiritual.
148:4.5 ”Inechitatea este încălcarea voluntară, hotărâtă şi persistentă a legii divine, a voii Tatălui. Inechitatea măsoară respingerea continuă a afectuosului plan al Tatălui pentru supravieţuirea personalităţilor, şi a milostivului ajutor al salvării din partea Fiului.
148:4.6 ”Înaintea renaşterii spiritului, omul muritor este supus relelor tendinţe inerente naturii sale, dar aceste imperfecţiuni naturale de conduită nu sunt nici păcatul, nici inechitatea. Muritorii nu fac decât să îşi înceapă lunga ascensiune către perfecţiunea Tatălui din Paradis. Nu este un păcat a fi imperfect sau parţial în înzestrările tale naturale. Este adevărat că omul este supus răului, dar el nu este în nici un sens fiul celui rău, decât dacă a ales cu bună ştiinţă şi în deplină cunoştinţă de cauză cărările păcatului şi ale vieţii de inechitate. Răul este inerent ordinii naturale a acestei lumi, dar păcatul este o atitudine de rebeliune conştientă care a fost introdusă în lume de către aceia care au decăzut din lumina spirituală pentru a cădea în bezna adâncă.
148:4.7 ”Toma, tu eşti derutat de doctrinele grecilor şi de erorile persanilor. Nu înţelegi relaţiile dintre rău şi păcat, pentru că tu consideri omenirea ca şi cum ar fi început pe pământ cu un Adam perfect, apoi a degenerat rapid, prin păcat, până la deplorabila stare actuală a oamenilor. Dar de ce refuzi tu să înţelegi semnificaţia povestirii care dezvăluie modul cum Cain, fiul lui Adam, a mers în ţările din Nord şi acolo şi-a ales o femeie? Şi de ce refuzi să interpretezi semnificaţia povestirii care îi descrie pe fiii lui Dumnezeu luându-şi soţii din rândurile fiicelor oamenilor?[2]
148:4.8 ”Este adevărat că răul este în firea oamenilor, dar ei nu sunt în mod necesar păcătoşi. Noua naştere - botezul spiritului - este esenţială pentru a fi dezrobit de rău şi necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor, dar nici una dintre acestea nu infirmă faptul că omul este fiul lui Dumnezeu. Prezenţa inerentă a răului potenţial nu semnifică nici că, într-un mod misterios, este despărţit de Tatăl care este în ceruri, astfel încât el trebuie, ca un străin sau un copil dintr-o altă căsătorie, să caute într-un fel sau altul să se facă adoptat legal de Tatăl din ceruri. Toate aceste noţiuni sunt născute, în primul rând, din greşita voastră înţelegere a Tatălui şi, în al doilea rând, din ignoranţa voastră în ceea ce priveşte originea, natura şi destinul oamenilor[3].
148:4.9 ”Grecii şi alţii v-au învăţat că oamenii coboară continuu de la perfecţiunea divină spre uitare şi distrugere. Eu am venit ca să arăt că omul, intrând în regat, se înalţă într-o manieră certă şi sigură către Dumnezeu şi perfecţiunea divină[4]. Orice fiinţă care, într-un fel oarecare, nu satisface idealurile divine şi spirituale ale voii Tatălui, este potenţialmente rea, dar în nici un sens păcătoasă, şi cu atât mai puţin nelegiuită.
148:4.10 ”Toma, nu ai citit tu, despre aceasta în pasajele Scripturilor unde se zice: 'Voi sunteţi copiii Domnului Dumnezeul vostru.' 'Eu voi fi Tatăl său şi el va fi fiul meu[5].' 'Eu l-am ales să fie fiul meu - voi fi Tatăl lui[6].' 'Aduceţi-mi fiii de departe şi fiicele de la hotarele pământului, şi deopotrivă pe toţi cei care se numesc cu numele meu, căci eu i-am creat pentru gloria mea[7].' 'Cei care au duhul lui Dumnezeu sunt în adevăr fiii lui Dumnezeu[8].' Aşa cum copilul pământean conţine o parte materială a tatălui său uman, tot astfel există o parte spirituală a Tatălui celest în fiecare fiu al regatului prin credinţă[9].”
148:4.11 Iisus i-a expus lui Toma toate aceste lucruri şi încă multe altele, iar apostolul a înţeles din ele o mare parte. Cu toate acestea, Iisus i-a recomandat „să nu vorbeşti cu ceilalţi despre aceste subiecte înainte ca eu să mă întorc la Tatăl meu”. Şi Toma nu a menţionat niciodată această întrevedere înainte ca Maestrul să părăsească această lume.
¶ 5. ROSTUL ÎNDURERĂRII
148:5.1 În cursul altei întrevederi între patru ochi, în grădină, Nataniel l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, deşi încep să pricep pentru ce refuzi să vindeci fără discriminare, eu încă abia de înţeleg de ce Tatăl din ceruri, care ne iubeşte, permite ca un atât de mare număr dintre copiii lui de pe pământ să sufere de atâtea cazne.” Maestrul i-a răspuns lui Nataniel zicând:
148:5.2 ”Tu şi mulţi alţii sunteţi atât de nedumeriţi pentru că nu înţelegeţi că ordinea naturală a acestei lumi a fost atât de adesea dezorganizată prin aventurile păcătoase al unor trădători revoltaţi împotriva voii Tatălui. Eu am venit pentru a începe să pun aceste lucruri în ordine, dar va fi nevoie de multe epoci pentru a reorienta această parte a universului pe străvechile căi şi pentru a elibera astfel pe copiii oamenilor de poverile suplimentare ale păcatului şi ale rebeliunii. Prezenţa răului singură este o încercare suficientă pentru ascensiunea omului - păcatul nu este esenţial supravieţuirii.
148:5.3 ”Dar, fiul meu, tu ar trebui să ştii că tatăl nu-i face înadins să sufere pe copiii săi. Omul atrage inutil asupra lui însuşi dureri ca urmare a refuzului său stăruitor de a umbla pe căile mai bune ale voinţei divine. Durerile sunt potenţial conţinute în rău, dar o mare parte dintre ele sunt rezultatul păcatului şi al inechităţii. Multe evenimente anormale s-au produs pe această lume, şi nu este de mirare că toţi oamenii care cugetă sunt nedumeriţi înaintea scenelor de suferinţă şi de chin cărora le sunt martori. De un lucru puteţi fi totuşi siguri. Tatăl nu trimite durerea ca pedeapsă arbitrară pentru faptele greşite. Imperfecţiunile şi handicapurile răului sunt inerente răului însuşi; pedepsirea păcatelor este inevitabilă; consecinţele distructive ale inechităţii sunt inexorabile. Oamenii nu trebuie să îl învinuiască pe Dumnezeu pentru relele care rezultă în mod natural din viaţa pe care au ales s-o trăiască; ei nu ar trebui nici să se plângă de experienţele care fac parte din viaţa aşa cum este ea trăită pe această lume. Tatăl vrea ca muritorii să lucreze cu perseverenţă şi consistenţă la perfecţionarea stării lor de pe pământ[10]. O aplicare inteligentă ar trebui să permită oamenilor să biruie o mare parte a necazurilor lor de pe pământ.
148:5.4 ”Nataniel, misiunea noastră constă în a ajuta oamenii să-şi rezolve problemele spirituale şi să însufleţească astfel mintea lor pentru a fi mai bine pregătiţi şi îndemnaţi să se ocupe de rezolvarea multiplelor lor probleme materiale. Eu ştiu că sunteţi încurcaţi acum după ce aţi citit Scripturile. Mult prea adesea a prevalat tendinţa de a-i atribui lui Dumnezeu responsabilitatea faţă de tot ceea ce ignoranţii nu au reuşit să înţeleagă. Nu vă îndoiţi de iubirea Tatălui numai pentru că o lege justă şi înţeleaptă instituită de el se întâmplă să vă facă să suferiţi pentru a fi încălcat involuntar sau deliberat o rânduire divină.
148:5.5 ”Totuşi, Nataniel, multe pasaje din Scripturi te-ar fi instruit dacă le-ai fi citit cu discernământ. Nu-ţi aminteşti că este scris: 'Fiul meu, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu te supăra de dojana sa, căci Domnul îl corijează pe cel pe care îl iubeşte aşa cum tatăl îl corectează pe fiul său de care se bucură[11][12].' 'Domnul nu găseşte plăcere în a năpăstui[13].' 'Înainte de a fi năpăstuit, mă rătăcisem, dar acum respect legea[14]. Durerea a fost bună pentru mine, căci ea mi-a îngăduit să învăţ statutele divine.' 'Eu cunosc amărăciunile voastre[15]. Dumnezeul etern este refugiul vostru şi vă ţine în braţele lui eterne[16].' 'Domnul este de asemenea un refugiu pentru cei asupriţi, un port de odihnă la vremuri de necaz[17].' 'Domnul îl va întări pe cel ce zace pe patul de suferinţă[18]. Domnul nu îi va uita pe cei bolnavi.' 'Tot aşa cum un tată arată compasiune copiilor săi, aşa şi Domnul este plin de compasiune pentru cei care se tem de el[19]. El vă cunoaşte corpul; el îşi aminteşte că voi sunteţi praf şi pulbere[20].' 'El vindecă inimile zdrobite şi pansează rănile lor[21].' 'El este nădejdea celui sărac, tăria celui nevoiaş în mizeria sa, un refugiu contra ispitei, o umbră care te ocroteşte de căldura sufocantă[22].' 'El dă putere celor slabi şi sporeşte tăria celor care nu dispun de nici o forţă[23].' 'El nu va zdrobi trestia strivită şi nu va stinge feştila care încă fumegă[24].' 'Când veţi străbate apele durerii eu voi fi cu voi şi, când fluviile adversităţii vă vor înghiţii, eu nu vă voi abandona[25].' 'El m-a trimis ca să pansez inimile sfâşiate, pentru a le proclama libertatea celor captivi şi pentru a-i consola pe toţi cei îndoliaţi[26][27].' 'Suferinţa conţine în sine o redresare; îndurerarea nu se naşte din ţărână.'”
¶ 6. NEÎNŢELEGEREA SUFERINŢEI -
148:6.1 În aceeaşi seară, în Betsaida, Ioan l-a mai întrebat pe Iisus de ce atât de multe persoane aparent nevinovate suferă de atât de multe boli şi sunt supuse atâtor chinuri. Răspunzând întrebărilor lui Ioan, Maestrul a dat, printre altele, următoarele indicaţii:
148:6.2 ”Fiul meu, tu nu înţelegi nici sensul adversităţii, nici misiunea suferinţei. N-ai citit tu această capodoperă a literaturii semitice - povestea spusă în Scripturi despre îndurerarea lui Iov? Oare nu îţi aduci aminte că această minunată parabolă începe cu povestea prosperităţii materiale a servitorului Domnului? Îţi aduci bine aminte că Iov se bucura de binecuvântarea de a avea copii, avere, demnitate, o situaţie, o sănătate bună şi toate celelalte lucruri cărora oamenii le ataşează valoare în viaţa lor temporară. După învăţăturile tradiţional respectate de copiii lui Avraam, această prosperitate materială era o dovadă indiscutabilă a favorii divine. Or, posesiunile materiale şi prosperitatea materială nu denotă favoarea lui Dumnezeu. Tatăl meu care este în ceruri îi iubeşte pe săraci tot atât de mult ca şi pe bogaţi; el nu face deosebire de persoane[28].
148:6.3 ”Cu toate că încălcarea legii divine este urmată mai devreme sau mai târziu de recoltarea pedepsei, şi în vreme ce oamenii trebuie de bună seamă să recolteze în cele din urmă ceea ce au semănat, tu ar trebui să ştii că suferinţele omeneşti nu reprezintă întotdeauna o pedeapsă pentru păcatele anterioare. Nici Iov, nici prietenii lui nu au găsit adevăratul răspuns la nedumeririle lor. Cu iluminarea care se întâmplă să o ai acum, cu greu ţi-ar veni ideea de a atribui ori lui Dumnezeu, ori lui Satan rolurile care se joacă în această parabolă extraordinară. Iov nu a găsit, prin suferinţă, soluţii la problemele intelectuale sau la dificultăţile filozofice, dar a câştigat mari victorii. Chiar şi înaintea prăbuşirii defensivelor lui teologice, el s-a ridicat la înălţimile spirituale unde a putut spune cu sinceritate: „Eu mă detest.” Atunci i-a fost acordată salvarea unei viziuni a lui Dumnezeu. Deci, chiar şi prin suferinţe neînţelese, Iov s-a ridicat la un nivel supraomenesc de înţelegere morală şi de clarviziune spirituală[29]. Când slujitorul suferind obţine o viziune a lui Dumnezeu, rezultă din aceasta o pace care depăşeşte orice înţelegere omenească.
148:6.4 ”Primul prieten al lui Iov, Elifaz, l-a încurajat pe cel năpăstuit să arate, în durerile sale, aceeaşi forţă a sufletului pe care o recomanda celor din preajma sa în vremea prosperităţii sale[30]. Acest fals consolator a zis: 'Ai încredere în religia ta, Iov. Aminteşte-ţi că cei răi sunt cei ce suferă, iar nu cei drepţi. Tu trebuie să meriţi această pedeapsă, căci altfel nu ai fi fost năpăstuit. Tu ştii bine că nici un om nu poate fi just în ochii lui Dumnezeu. Tu ştii că cei răi nu prosperă niciodată realmente. Oricum ar fi, omul pare predestinat să aibă necazuri, şi poate că Domnul te pedepseşte numai spre binele tău.' Nu este de mirare că bietul Iov a fost prea puţin consolat de această interpretare a problemei suferinţei omeneşti.
148:6.5 ”Sfaturile celui de-al doilea prieten al lui, Bildad, au fost şi mai deprimante, în ciuda justeţei lor din punctul de vedere al teologiei acceptate pe atunci[31]. Bildad a zis: 'Dumnezeu nu poate fi nedrept. Copiii tăi trebuie să fi fost păcătoşi, din moment ce au pierit. Tu trebuie că eşti în greşeală, căci altfel nu ai fi năpăstuit astfel. Dacă tu eşti realmente drept, Dumnezeu te va izbăvi cu siguranţă de durerile tale. Istoria relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii ar trebui să te înveţe că Atotputernicul nu îi distruge decât pe cei răi.'
148:6.6 ”După aceea, tu îţi vei aminti cum Iov a răspuns prietenilor săi zicând: 'Eu ştiu bine că Dumnezeu nu aude chemarea mea în ajutor. Cum poate Dumnezeu să fie just şi în acelaşi timp să tăgăduiască atât de complet nevinovăţia mea? Eu aflu că nu pot avea nici o satisfacţie dintr-o chemare către cel Atotputernic. Oare nu ne putem da seama că Dumnezeu tolerează persecutarea celor buni de către cei răi? Şi, din moment ce omul este atât de slab, ce şansă are el de a găsi consideraţie pe lângă un Dumnezeu omnipotent? Dumnezeu m-a făcut aşa cum sunt, iar când se întoarce astfel împotriva mea, eu sunt lipsit de apărare. De ce oare m-a creat Dumnezeu numai ca să sufăr în halul ăsta?'[32]
148:6.7 ”Cine poate critica atitudinea lui Iov, având în vedere sfaturile prietenilor săi şi ideile greşite despre Dumnezeu care îi ocupau propria minte? Nu vezi tu că Iov dorea cu ardoare un Dumnezeu uman ? Îi era sete de comunicare cu o Fiinţă divină care cunoaşte starea muritoare a oamenilor şi înţelege că cei drepţi trebuie adesea să sufere în inocenţă; această suferinţă face parte din prima lor viaţă în cursul lungii ascensiuni către Paradis. De aceea Fiul omului a venit de la Tată pentru a trăi o viaţă întrupată capabil de a îmbărbăta şi de ajuta pe toţi cei care au să fie de atunci înainte chemaţi să îndure nenorocirile lui Iov.
148:6.8 ”Al treilea prieten al lui Iov, Zofar, i-a adresat nişte cuvinte şi mai puţin consolatoare când i-a spus: 'Eşti prost de te pretinzi a fi drept, din moment ce eşti astfel năpăstuit[33]. Admit însă că sunt de neînţeles căile lui Dumnezeu. Poate că este vreun plan ascuns în toate nenorocirile tale.' După ce i-a ascultat pe cei trei prieteni ai lui, Iov a făcut direct apel la Dumnezeu pentru ajutor, pledând faptul că 'omul, născut din femeie, are puţine zile de trăit şi că este copleşit de necazuri.'[34]
148:6.9 ”Apoi a început a doua şedinţă cu prietenii săi. Elifaz a devenit mai sever, acuzator şi sarcastic[35]. Bildad s-a indignat de dispreţul lui Iov pentru prietenii lui[36]. Zofar şi-a retras poveţele lui melancolice[37]. Atunci, Iov a fost dezgustat de prietenii săi şi a făcut din nou apel la Dumnezeu; de această dată, el a făcut apel la un Dumnezeu just, contra Dumnezeului injustiţiei încorporat în filozofia prietenilor lui şi inclus în atitudinea religioasă a lui Iov însuşi[38][39]. După aceea, Iov s-a refugiat în consolarea unei vieţi viitoare în care nedreptăţile existenţei pământeşti ar putea fi mai echitabil rectificate[40]. Nereuşind să primească ajutor de la oameni, Iov este împins către Dumnezeu[41]. Rezultă în inima lor marea luptă dintre credinţă şi îndoială[42]. La urmă, omul îndurerat începe să zărească lumina vieţii; sufletul lui chinuit se înalţă la noi înălţimi de speranţă şi de curaj; el poate continua să sufere, şi chiar şi să moară, dar sufletul său iluminat scoate acum strigătul de triumf: 'Ocrotitorul meu este viu.'[43]
148:6.10 ”Iov avea deplină dreptate atunci când a pus la îndoială doctrina potrivit căreia Dumnezeu îi năpăstuieşte pe copii pentru a-i pedepsi pe părinţii lor. Iov era întotdeauna gata să admită că Dumnezeu este just, dar el dorea cu ardoare o revelare a caracterului personal al celui Veşnic care să satisfacă sufletul. Or, aceasta este misiune noastră pe pământ. Muritorii suferinzi nu îşi vor mai vedea refuzată consolarea de a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi de a înţelege milostenia Tatălui celest. Discursul lui Dumnezeu 'din vârtej' era o concepţie maiestuoasă pentru epoca în care a fost rostit, dar tu ai învăţat deja că nu aceasta este maniera Tatălui de a se revela; el vorbeşte mai degrabă în mintea omenească ca o mică voce liniştită care zice: 'Iată calea; urmeaz-o[44][45][46][47].' Nu înţelegi tu că Dumnezeu locuieşte în tine, că el a devenit ceea ce eşti pentru a putea face din tine ceea ce este el?!”
148:6.11 Iisus a făcut apoi expunerea finală care urmează: „Tatăl care este în ceruri nu îi face să sufere înadins pe copiii oamenilor[48]. Oamenii suferă în primul rând de accidentele timpului şi de imperfecţiunile răului ataşate unei existenţe fizice încă lipsite de maturitate. În al doilea rând, ei suferă consecinţele inexorabile ale păcatului - încălcarea legilor luminii şi ale vieţii. În cele din urmă, oamenii strâng recolta propriei lor perseverenţe injuste în rebeliunea contra justei suveranităţi a cerului pe pământ, dar nenorocirile lor nu sunt date personal de către justiţia divină. Oamenii pot să facă şi vor face multe pentru a diminua suferinţele lor temporare. Fiţi liberi o dată pentru totdeauna de superstiţia că Dumnezeu îi năpăstuieşte pe oameni la ordinul celui rău. Studiaţi Cartea lui Iov doar ca să descoperiţi câte idei false despre Dumnezeu pe care chiar şi oamenii de bine le pot concepe în mod sincer; după aceea, remarcaţi cum Iov, chiar şi atât de dureros încercat, l-a găsit pe Dumnezeul consolării şi al salvării în ciuda învăţăturilor sale eronate. La urmă, credinţa sa a străbătut norii suferinţei pentru a distinge lumina vieţii răspândite de Tată ca îndurare tămăduitoare şi ca dreptate veşnică.”
148:6.12 Ioan a cântărit aceste explicaţii în inima sa vreme de lungi ceasuri. Această convorbire din grădină cu Maestrul a provocat o schimbare notabilă în întreaga sa viaţă ulterioară. Mai târziu, Ioan a contribuit mult la schimbarea punctului de vedere al celorlalţi apostoli cu privire la sursa, la natura şi la rostul nenorocirilor omeneşti obişnuite. Dar Ioan nu a vorbit niciodată despre această discuţie înainte ca Maestrul să îi fi părăsit.
¶ 7. OMUL CU MÂNA USCATĂ
148:7.1 Cu prilejul penultimului sabat dinaintea plecării apostolilor şi a noului corp de evanghelişti pentru cel de-al doilea turneu al lor de predicare în Galileea, Iisus a luat cuvântul în sinagoga din Capernaum despre „Bucuriile vieţii de dreptate”. Când a terminat de vorbit, un grup numeros de schilozi, de şchiopi, de bolnavi şi de năpăstuiţi au dat năvală în jurul lui pentru a căuta vindecarea. Amestecaţi cu acest grup se găseau, de asemenea, apostolii, un mare număr de noi evanghelişti şi spionii farisei din Ierusalim. Oriunde mergea Iisus (afară doar de momentele când era pe dealuri ca să se ocupe de treburile Tatălui său) era aproape sigur că cele şase iscoade din Ierusalim îl urmau.
148:7.2 În timp ce Maestrul vorbea poporului, şeful spionilor farisei a îndemnat pe un om care avea o mână uscată să se apropie de Iisus ca să îl întrebe dacă era ceva legal să fii vindecat în ziua de sabat, sau dacă trebuia să aştepte o altă zi în care să caute după ajutor[49]. Când Iisus a văzut omul, i-a auzit cuvintele şi şi-a dat seama că fusese trimis de farisei, a zis: „Vino înainte ca să-ţi pun o întrebare. Dacă ai avea o oaie şi ea ar cădea într-o groapă în ziua de sabat, ai întinde tu mâna ca să o prinzi şi să o tragi afară din groapă? Este legal să faceţi asemenea lucruri în ziua de sabat?” Iar omul răspunse: „Da, Maestre, ar fi legal să faci această faptă bună în ziua de sabat.” Atunci Iisus spuse, adresându-se întregului auditoriu: „Eu ştiu de ce l-aţi trimis omul acesta în prezenţa mea. Aţi vrea să găsiţi un motiv pentru a mă inculpa determinându-mă să dau dovadă de îndurare în ziua de sabat. Prin consimţământul vostru tacit, voi toţi aţi socotit că ar fi legal să se scoată din groapă nefericita oaie, chiar şi în ziua de sabat. Vă iau pe toţi de martori că este legal să arăţi o bunătate afectuoasă în ziua de sabat, nu numai faţă de animale, dar şi faţă de oameni. Cu cât este mai mare valoarea unui om decât a unei oi! Eu proclam că este legal să faci un bine oamenilor în ziua de sabat.” Apoi, în timp ce adunarea stătea în faţa lui în tăcere, Iisus s-a întors către omul cu mâna veştedă şi i-a zis: „Stai în picioare lângă mine pentru ca toată lumea să te poată vedea. Şi, acum, ca tu să ştii că este voia Tatălui meu să se facă binele şi în ziua sabatului, şi dacă tu ai credinţa pentru a fi vindecat, eu îţi cer să întinzi mâna.”
148:7.3 În vreme ce omul îşi întindea mâna uscată, ea a fost făcută sănătoasă[50]. Spectatorii au avut intenţia de a se întoarce contra fariseilor, dar Iisus i-a rugat să îşi păstreze calmul şi le-a zis: „Eu tocmai v-am spus că este permis să faceţi binele în ziua de sabat, să salvezi o viaţă, dar nu v-am instruit să faceţi rău şi să cedaţi dorinţei de a ucide.” Fariseii au plecat de acolo enervaţi şi, deşi a fost într-o zi de sabat, ei s-au dus în grabă în Tiberiada pentru a ţine sfat cu Irod. Ei au făcut tot ceea ce le stătea în putere pentru a-i stârni prejudecăţile cu scopul de a se asigura de alianţa irodienilor contra lui Iisus, dar Irod a refuzat să ia măsuri împotriva lui Iisus şi i-a sfătuit să se ducă cu plângerile lor în Ierusalim.
148:7.4 Această vindecare a fost primul miracol înfăptuit de Iisus ca răspuns la sfidarea duşmanilor lui. Maestrul a înfăptuit ceea ce se cheamă un miracol nu pentru a-şi demonstra puterea de vindecare, ci pentru a protesta cu eficacitate contra legii care transformă repausul religios al zilei de sabat într-o adevărată sclavie sub restricţii golite de sens pentru toată omenirea. Omul vindecat şi-a reluat munca de zidar şi s-a dovedit drept unul dintre cei a căror vindecare a fost urmată de o viaţă de slujbe de mulţumire şi de fapte de dreptate.
¶ 8. ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ ÎN BETSAIDA
148:8.1 În timpul ultimei săptămâni de şedere în Betsaida, iscoadele din Ierusalim au fost în mare dezacord cu privire la ce atitudine să se ia faţă de Iisus şi de învăţăturile sale. Trei dintre aceşti farisei erau extraordinar de impresionaţi de ceea ce văzuseră şi auziseră. Între timp, în Ierusalim, un tânăr membru influent al sinedriului, pe nume Avraam, a adoptat public învăţătura lui Iisus şi a fost botezat în bazinul lui Siloe de către Abner. Tot Ierusalimul a fost agitat din pricina acestui eveniment şi au fost trimişi imediat mesageri în Betsaida pentru a chema cele şase iscoade farisei.
148:8.2 Filozoful grec care fusese câştigat în regat cu prilejul precedentului turneu din Galileea a revenit cu anumiţi oameni bogaţi iudei din Alexandria, care l-au invitat încă o dată pe Iisus să se ducă în oraşul lor pentru a întemeia acolo o şcoală mixtă de filozofie şi de religie, precum şi o infirmerie pentru bolnavi; însă Iisus a refuzat cu curtoazie invitaţia lor.
148:8.3 Cam prin vremea aceasta, a sosit în campamentul din Betsaida un profet extatic numit Kirmet, venin din Bagdad. Acest pretins profet avea viziuni speciale atunci când era în transă, şi avea vise fanteziste atunci când era tulburat în somnul său. El a creat o tulburare considerabilă în tabără. Simon Zelotul era de părere că prefăcutul, care se înşela pe sine însuşi, trebuia tratat mai degrabă cu asprime, dar Iisus a intervenit pentru a i se lăsa toată libertatea de acţiune vreme de câteva zile. Cei ce l-au auzit predicând au recunoscut curând că, judecată după criteriile evangheliei împărăţiei, învăţătura lui nu era validă. Kirmet nu a întârziat să se înapoieze în Bagdad, neaducând cu el decât şase suflete instabile şi nehotărâte. Cu toate acestea, înainte ca Iisus să intervină în favoarea profetului din Bagdad, David Zebedeu, asistat de un comitet care se formase spontan, l-a luat pe Kirmet pe lac; după ce a fost cufundat de mai multe ori în apă, a fost sfătuit să plece de acolo cât de repede - să organizeze şi să îşi construiască propria tabără.
148:8.4 În aceeaşi zi, o feniciană numită Bet-Marion a devenit atât de fanatică încât şi-a pierdut capul şi a fost trimisă de acolo de către prietenii ei după ce aproape că se înecase încercând să meargă pe apă.
148:8.5 Avraam fariseul, cel nou convertit din Ierusalim, şi-a dat toate bunurile pământeşti vistierului apostolic. Acest aport a contribuit mult la a face posibilă trimiterea imediată în misiune a celor o sută de evanghelişti nou instruiţi. Andrei anunţase deja închiderea taberei, şi fiecare s-a pregătit fie să se întoarcă la căminul său, fie să îi urmeze pe evanghelişti în Galileea.
¶ 9. VINDECAREA PARALITICULUI
148:9.1 Vineri, în după-amiaza zilei de întâi octombrie, Iisus îşi ţinea ultima sa reuniune cu apostolii săi, cu evangheliştii şi alţi şefi din campamentului în curs de dizolvare[51]. Cei şase farisei din Ierusalim erau aşezaţi în primul rând al acestei adunări din spaţioasa sală lărgită, din faţa casei lui Zebedeu. Atunci a avut loc unul dintre cele mai ciudate şi cele mai extraordinare episoade din viaţa pământească a lui Iisus. Maestrul vorbea stând în picioare în vasta încăpere care fusese construită pentru a adăposti reuniunile sale de pe durata sezonului ploios. Casa era toată înconjurată de o mare afluenţă de oameni care îşi încordau auzul pentru a prinde câte ceva din discursul lui Iisus.
148:9.2 În timp ce casa era astfel aglomerată şi înconjurată de auditori înflăcăraţi, un om, ajuns de multă vreme la paralizie, a fost adus la Capernaum, pe un mic pat, de către prietenii lui. Acest paralitic auzise spunându-se că Iisus era pe cale de a părăsi Betsaida[52]. După ce a vorbit cu Aaron, zidarul atât de recent vindecat, el a hotărât să fie dus înaintea lui Iisus pentru a căuta la el vindecarea. Prietenii lui au încercat să pătrundă în casa lui Zebedeu pe poarta din faţă şi pe poarta din spate, dar mulţimea era prea compactă. Paraliticul a refuzat totuşi să accepte înfrângerea; el le-a cerut prietenilor lui să îşi procure scări cu care s-au urcat pe acoperişul sălii în care vorbea Iisus. După ce a desprins ţigla, ei l-au coborât cu îndrăzneală pe cel paralizat cu nişte funii, până ce patul său s-a aşezat pe podea, imediat în faţa Maestrului. Când Iisus a văzut ceea ce făcuseră, el s-a oprit din vorbit, în timp ce asistenţa se minuna de perseverenţa bolnavului şi a prietenilor lui. Paraliticul a zis: „Maestre, nu aş vrea să îţi deranjez lecţia, dar sunt hotărât să devin sănătos. Eu nu mă asemăn celor ce au primit vindecarea şi au uitat de îndată învăţătura ta. Aş vrea să fiu vindecat pentru a sluji în împărăţia cerurilor.” Deşi infirmitatea acestui om fusese cauzată de dezordinile din viaţa sa, Iisus, văzându-i credinţa, i-a zis paraliticului: „Fiule, nu te teme; păcatele tale sunt iertate; credinţa ta te va salva.”
148:9.3 Când fariseii din Ierusalim, precum şi alţi scribi şi jurişti aşezaţi alături de ei au auzit această declaraţie a lui Iisus, au început să-şi spună: „Cum de îndrăzneşte acest om să vorbească astfel? Oare nu înţelege că rosteşte o blasfemie? Cine poate ierta păcatele, în afară de Dumnezeu?” Dându-şi seama în inima sa că aşa gândeau ei în sinea lor şi între ei, Iisus li s-a adresat spunând: „De ce gândiţi astfel în inima voastră? Cine sunteţi voi ca să mă judecaţi? Care-i deosebirea că eu zic acestui paralitic: păcatele tale sunt iertate, sau de zic: ridică-te, dă-te jos din pat şi mergi? Dar, pentru ca voi, care asistaţi la toate acestea, să ştiţi definitiv că Fiul Omului are autoritate şi putere pe pământ pentru a ierta păcatele, eu îi zic acestui infirm: scoală-te, dă-te jos din pat şi du-te acasă[53].” Când Iisus a vorbit astfel, paraliticul s-a ridicat, asistenţa i-a făcut un culoar şi el a ieşit înaintea întregii lumi[54]. Cei care au văzut aceste lucruri au fost stupefiaţi. Petru a împrăştiat adunarea, în vreme ce mulţi spectatori se rugau şi îl slăveau pe Dumnezeu mărturisind că niciodată până atunci nu mai văzuseră evenimente atât de uimitoare.
148:9.4 Cam prin vremea asta mesagerii sinedriului au sosit pentru a le cere celor şase spioni să se întoarcă la Ierusalim. Când au primit acest mesaj, a avut loc o serioasă discuţie între ei. După ce au terminat-o, şeful şi doi dintre asociaţii lui s-au întors cu mesagerii la Ierusalim, în vreme ce ceilalţi trei spioni farisei şi-au mărturisit credinţa în Iisus, s-au dus numaidecât la lac, au fost botezaţi de Petru şi au fost admişi de apostoli în comunitate în calitate de copii ai împărăţiei.
| Capitolul 147. Interludiul vizitei la Ierusalim |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 149. Cel de-al doilea turneu de predicare |
¶ Referințe
- ↑ De ce trebuie să ne naștem din spirit?: Ioan 3:3-6.
- ↑ Așa-zisa cădere a omului: Gen 3:17-19; Rom 5:12-19. Cain își ia nevasta de la Nod: Gen 4:16-17. Fiii lui Dumnezeu iau neveste: Gen 6:1-2.
- ↑ Rău din fire, nu păcătos: Ecl 7:20; Rom 3:23; 1 Ioan 1:8.
- ↑ Grecii au învățat că omul cade: Rom 5:12-19.
- ↑ Eu voi fi Tată, el va fi fiu: 2 Sam 7:14.
- ↑ L-am ales fiul meu: 1 Cron 28:6.
- ↑ Le-am creat pentru gloria mea: Isa 43:6-7.
- ↑ Sunteți copiii lui Dumnezeu: Ps 82:6. Sunteți fii ai lui Dumnezeu viu: Osea 1:10.
- ↑ Cei cu duh sunt fii ai lui Dumnezeu: Rom 8:14.
- ↑ Nicio suferință intenționată: Evr 12:5-11.
- ↑ Disprețui nu pedepsit: Prov 3:11-12.
- ↑ Corectarea în suferință: Iov 5:17-18.
- ↑ Domnul nu chinuie de bunăvoie: Plâng 3:33.
- ↑ Inainte de suferinta, eram ratacit: Ps 119:67.
- ↑ Îți cunosc durerile: Ex 3:7.
- ↑ Dumnezeu este refugiul meu: Dt 33:27.
- ↑ Dumnezeu este refugiul odihnei: Ps 9:9.
- ↑ Dumnezeu nu-i uită pe bolnavi: Ps 41:3.
- ↑ Își amintește că ești praf: Ps 103:13-14.
- ↑ El vindecă pe cei cu inima zdrobită: Ps 147:3.
- ↑ El este nădejdea săracilor: Isa 25:4.
- ↑ El dă putere să leșine: Isa 40:29.
- ↑ Stuf învinețit Nu sparge: Isa 42:3.
- ↑ Ape de suferință, râuri: Isa 43:2.
- ↑ Trimis pentru a lega cu inima zdrobită: Isa 61:1-2.
- ↑ Necazul bun pentru mine: Ps 119:71.
- ↑ Necazul nu din praf: Iov 5:6.
- ↑ Iov a avut bun, bogat și sănătos: Iov 1:1-3. Dumnezeu binecuvântează credincioșii: Gen 49:25; Ps 1:1-3; Prov 3:33; Prov 10:6; Dt 28:1-8. Fără respect de persoane: 2 Cron 19:7; Iov 34:19; Ecle 35:12; Fapte 10:34; Rom 2:11; Gal 2:6; Gal 3:28; Ef 6:9; Col 3:11.
- ↑ Bărbații culeg ce seamănă: Iov 4:8; Gal 6:7. mă detest: Iov 42:6. Pacea trecătoare de înțelegere: Flp 4:7.
- ↑ Elifaz, primul prieten: Iov 4:1--5:27.
- ↑ Bildad, al doilea prieten: Iov 8:1-22.
- ↑ Deznădejdea lui Iov: Iov 9:1--10:22.
- ↑ Zophar, al treilea prieten: Iov 11:1-20.
- ↑ Puține de zile și pline de necaz: Iov 14:1.
- ↑ Elifaz mai sever: Iov 1; Iov 1.
- ↑ Bildad indignat: Iov 18:1-21.
- ↑ Zophar repetă sfatul: Iov 20:1-29.
- ↑ Iov apelează la Dumnezeu: Iov 21:16-21.
- ↑ Apel la un Dumnezeu drept: Iov 23:1--24:25.
- ↑ Consolarea vieții viitoare: Iov 27:1--31:40.
- ↑ Ajută numai de la Dumnezeu: Iov 19:13-19.
- ↑ Luptă între credință și îndoială: Iov 19:21-26.
- ↑ Vindicatorul meu trăiește: Iov 19:25.
- ↑ Discurs din vârtej: Iov 38:1.
- ↑ Dumnezeu locuiește în tine: Iov 32:8,18; Isa 63:10-11; Ezec 37:14; Mat 10:20; Luca 17:21; Ioan 17:21-23; Rom 8:9-11; 1 Cor 3:16-17; 1 Cor 6:19; 2 Cor 6:16; Gal 2:20; 1 Ioan 3:24; 1 Ioan 4:12-15; Apoc 21:3.
- ↑ voce încă mică: 1 Reg 19:12.
- ↑ Aceasta este calea: Isa 30:21.
- ↑ Tatăl nu chinuieşte de bunăvoie: Plâng 3:33.
- ↑ Bărbat cu mâna ofilit: Mat 12:9-13a; Marcu 3:1-5a; Luca 6:6-10a.
- ↑ Fabricat manual intreg: Mat 12:13b-14; Marcu 3:5b-6; Luca 6:10b-11.
- ↑ Predicarea în Galileea: Marcu 2:1-2; Luca 5:17.
- ↑ Paralitic vindecat: Mat 9:2; Marcu 2:3-5; Luca 5:18-20.
- ↑ Fariseii au provocat: Mat 9:3; Marcu 2:6-7; Luca 5:21.
- ↑ Isus răspunde prin vindecare: Mat 9:4-8; Marcu 2:8-12; Luca 5:22-26.