© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 40. Fiii ascendenţi ai lui Dumnezeu |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 42. Energia — mintea şi materia |
41:0.1 FENOMENUL spaţial caracteristic care distinge fiecare creaţie locală de celelalte este prezenţa Spiritului Creativ. Tot Nebadonul este cu siguranţă impregnat de prezenţa spaţială a Divinei Slujitoare a Salvingtonului, iar această prezenţă ia, la fel de sigur, sfârşit la frontierele exterioare ale universului nostru local. Nebadonul este spaţiul impregnat de Spiritul-Mamă al universului nostru local. Ceea ce se întinde dincolo de această prezenţă de spirit a Spiritului-Mamă este exterior Nebadonului, fiind regiunile spaţiale extra-nebadoniene ale suprauniversului Orvontonului - alte universuri locale.
41:0.2 Organizarea administrativă a marelui univers arată o diviziune bine împărţită între guvernele universului central, supraunivers şi universurile locale. Aceste diviziuni au paralelele lor astronomice în separarea spaţială a Havonei şi a celor şapte suprauniversuri, însă nu există linii de demarcaţie fizice atât de clare încât să facă să iasă în evidenţă creaţiile locale. Chiar şi sectoarele majore şi minore ale Orvontonului sunt uşor de recunoscut (pentru noi), însă nu este uşor să se identifice frontierele fizice ale universurilor locale. Aceasta ţine de organizarea administrativă a creaţiilor locale, conform anumitor principii creative ce guvernează segmentarea încărcăturii energetice totale a unui supraunivers, în timp ce componentele lor fizice, sferele spaţiului - sorii, insulele întunecate, planetele, etc. - îşi au originea în principal în nebuloase. Or, nebuloasele îşi fac apariţia astronomică conform anumitor planuri precreative (transcendentale) ale Arhitecţilor Maestrului Univers.
41:0.3 Domeniul unui univers local poate cuprinde una sau câteva - şi chiar mai multe - nebuloase şi acesta este modul în care asamblarea fizică a Nebadonului provine de la progenitura stelară şi planetară a nebuloasei Andronover şi a altor nebuloase. Sferele Nebadonului au drept antecesori diverse nebuloase, însă ele aveau în comun un anumit minimum de mişcare de spaţiu, care a fost ajustată prin eforturile inteligente ale directorilor de putere, astfel încât să se producă prezentul nostru agregat de corpuri spaţiale. Acest ansamblu călătoreşte dintr-o bucată pe orbitele suprauniversului.
41:0.4 Aceasta este alcătuirea norului local de stele al Nebadonului care circulă astăzi pe o orbită tot mai bine stabilită în jurul centrului (situat în Săgetător) sectorului minor al Orvontonului căruia îi aparţine creaţia noastră locală.
¶ 1. CENTRELE DE PUTERE ALE NEBADONULUI
41:1.1 Nebuloasele spirale şi de altă natură, roţile-mamă ale sferelor spaţiului, sunt pornite de organizatorii de forţei Paradisului. Când evoluţia nebuloasei o face sensibilă la gravitaţie, ei sunt înlocuiţi în funcţiile lor suprauniversale de centrele de putere şi de controlorii fizici, care preiau imediat deplina responsabilitate de a dirija evoluţia fizică a generaţiilor următoare de resturi stelare şi planetare. La sosirea Fiului nostru Creator, această supraveghere fizică a preuniversului Nebadonului a fost imediat coordonată cu planul său de organizare a universului. În interiorul domeniului acestui Fiu Paradisiac al lui Dumnezeu, Centrele Supreme de Putere şi Controlorii Fizici Maestru au colaborat cu Supraveghetorii Puterii Morontiale apăruţi mai târziu şi cu alte entităţi pentru a produce vastul complex de linii de comunicare, de circuite de energie şi de canale de putere care leagă ferm multiplele corpuri spaţiale ale Nebadonului într-o singură unitate administrativă integrată.
41:1.2 O sută de Centre Supreme de Putere de al patrulea ordin sunt ataşate permanent universului nostru local. Aceste fiinţe primesc liniile de putere sosind din centrele ternare ale Uversei şi, după ce au coborât intensitatea circuitelor şi le-au modificat, le transmit prin legături centrelor de putere ale constelaţiilor şi sistemelor noastre. Atunci când aceste centre de putere funcţionează în asociere, ele produc sistemul viu de control şi de egalizare care acţionează la menţinerea echilibrului şi la distribuţia energiilor; altfel, acestea ar fi fluctuante şi variabile. Cu toate acestea, centrele de putere nu se preocupă de bulversările energetice pasagere şi locale, cum ar fi petele solare şi perturbările electrice ale sistemului; lumina şi electricitatea nu sunt energiile fundamentale ale spaţiului, ci doar manifestări secundare şi subsidiare.
41:1.3 Cele o sută centre de putere ale universului local sunt staţionate pe Salvington, unde funcţionează exact în centrul de energie al acestei sfere. Sferele arhitecturale cum ar fi Salvingtonul, Edentia şi Jerusemul sunt iluminate, încălzite şi alimentate energetic prin metode care le fac în întregime independente de sorii spaţiului. Aceste sfere au fost construite - făcute la comandă - de centrele de putere şi de controlorii fizici şi concepute pentru a exercita o puternică influenţă asupra distribuţiei energiei. Bazându-şi activităţile lor pe aceste puncte focale de control energetic, centrele de putere, prin prezenţa lor vie, orientează şi canalizează energiile fizice ale spaţiului. Şi aceste circuite de energie sunt fundamentale pentru toate fenomenele fizico-materiale şi morontiale spirituale.
41:1.4 Zece Centre Supreme de Putere de al cincilea ordin sunt afectate fiecăreia dintre subdiviziunile primare ale Nebadonului, cele o sută de constelaţii. În a voastră, cea a Norlatiadekului, ele nu sunt instalate pe sfera-sediu, ci în centrul enormului sistem stelar care constituie nucleul fizic al constelaţiei. Pe Edentia, există zece controlori maşinali asociaţi şi zece frandalanki care sunt în legătură constantă şi perfectă cu centrele de putere vecine.
41:1.5 Un singur Centru Suprem de Putere de al şaselea ordin are postul său exact în centrul de gravitaţie al fiecărui sistem local. În sistemul Sataniei, centrul de putere desemnat ocupă o insulă de spaţiu întunecată situată în centrul astronomic al sistemului[1]. Multe dintre aceste insule întunecate sunt imense dinamuri care mobilizează şi orientează anumite energii ale spaţiului, şi aceste împrejurări naturale sunt eficient utilizate de Centrul de Putere al Sataniei, a cărui masă vie serveşte ca legătură cu centrele superioare, orientând curenţii de putere mai materializată către Controlorii Fizici Principali ai planetelor evolutive ale spaţiului.
¶ 2. CONTROLORII FIZICI AI SATANIEI
41:2.1 Controlorii Fizici Principali servesc pe lângă centre de putere din întregul mare univers, însă funcţiunile lor într-un sistem local, cum ar fi Satania, sunt mai uşor de înţeles. Satania este unul dintre cele o sută de sisteme locale care alcătuiesc organizarea administrativă a constelaţiei Norlatiadekului. Există drept vecini imediaţi sistemele Sandmatia, Assuntia, Porogia, Sortoria, Rantulia şi Glantonia. Sistemele Norlatiadekului sunt diferite sub multe aspecte, însă toate sunt evolutive şi progresive, la fel ca Satania.
41:2.2 Satania însăşi este compusă din mai mult de şapte mii de grupuri astronomice sau sisteme fizice, din care foarte puţine au avut o origine similară celui al sistemului vostru solar. Centrul astronomic al Sataniei este o imensă insulă întunecată de spaţiu care este situată, împreună cu sferele sale adiacente, nu departe de sediul guvernului sistemului.
41:2.3 Cu excepţia prezenţei centrului de putere afectat, supravegherea întregului sistem de energie fizică al Sataniei este centrată pe Jerusem. Un Controlor Fizic Principal staţionează pe această sferă sediu, lucrând în coordonare cu centrul de putere al sistemului. El serveşte ca şef de legătură al inspectorilor de putere, avându-şi sediul în Jerusem şi operând în întregul sistem local.
41:2.4 Punerea în circuit şi canalizarea energiei sunt supravegheate de cinci sute de mii de manipulatori de energie vii şi inteligenţi, repartizaţi în întreaga Satania. Prin acţiunea acestor controlori fizici, centrele de putere supraveghetoare deţin controlul complet şi perfect al majorităţii acestor energii fundamentale ale spaţiului, inclusiv emanaţiile globurilor incandescente şi ale sferelor întunecate încărcate de energie. Acest grup de entităţi vii poate mobiliza, transforma, transmuta, manipula şi transmite aproape toate energiile fizice ale spaţiului organizat.
41:2.5 Viaţa are o capacitate inerentă de a mobiliza şi a transmuta energia universală. Voi sunteţi familiarizaţi cu acţiunea vieţii vegetale transformând energia materială a luminii în manifestările variate ale regnului vegetal. Voi cunoaşteţi, de asemenea, într-o oarecare măsură, metoda prin care această energie vegetală poate fi convertită în fenomene de activitate animală, însă nu ştiţi practic nimic în ceea ce priveşte tehnica directorilor de putere şi a controlorilor fizici care sunt înzestraţi cu aptitudinea de a mobiliza, transforma, orienta şi concentra multiplele energii ale spaţiului.
41:2.6 Aceste fiinţe ale domeniilor energetice nu se ocupă direct de energie în calitate de factor component al creaturilor vii, şi nici măcar de domeniul chimiei fiziologice. Ei se ocupă uneori de preliminariile fizice ale vieţii, de elaborarea sistemelor energetice care pot servi ca vehicule fizice energiilor vii ale organismelor materiale elementare. Într-un anumit sens, controlorii fizici sunt legaţi de manifestările pre-vii ale energiei materiale, tot astfel cum spiritele mentale adjutante se interesează de funcţiunile pre-spirituale ale minţii materiale.
41:2.7 Aceste fiinţe inteligente care controlează puterea şi orientează energia trebuie să ajusteze tehnica lor pe fiecare sferă, în funcţie de constituţia şi de arhitectura fizice ale acestei planete. Ei utilizează, fără greşeală, calculele şi deducţiile statelor lor majore respective, de fizicieni şi alţi consilieri tehnici, referitoare la influenţa locală a sorilor foarte calzi şi a altor tipuri de stele supraactivate. Ei trebuie să ţină cont şi de enormii giganţi reci şi întunecaţi ai spaţiului şi de ţinuturile noroase de praf stelar; toate aceste elemente materiale joacă un rol în problemele practice ale manipulării energiei.
41:2.8 Controlorii Fizici Principali au responsabilitatea de a supraveghea energia-putere în lumile evolutive locuite, însă nu sunt răspunzători de toate reglementările de energie pe Urantia. Există nenumărate cauze care generează aceste perturbaţii, din care unele ies din domeniul şi controlul conservatorilor fizici. Urantia se găseşte pe traiectul unor energii formidabile; este o mică planetă în circuitul unor mase colosale, iar controlorii locali folosesc uneori un număr enorm de membri din ordinul lor pentru a echilibra aceste linii de energie. Ei reuşesc foarte bine să facă acest lucru cu circuitele fizice ale Sataniei, însă încearcă dificultăţi în izolarea planetei de puternicii curenţi ai Norlatiadekului.
¶ 3. ASOCIAŢII NOŞTRI STELARI
41:3.1 Mai mult de două mii de sori scânteietori deversează lumină şi energie în Satania, iar propriul vostru soare este un glob încins mediu[2]. Printre cei treizeci de sori aflaţi cel mai aproape de voi, doar trei sunt mai strălucitori. Directorii de Putere ai Universului declanşează curenţi specializaţi de energie care se deplasează între stelele individuale şi sistemele lor respective. Aceste furnale solare, precum şi giganţii întunecaţi ai spaţiului, servesc drept legături pentru centrele de putere şi pentru controlorii fizici pentru a concentra şi orienta în mod eficient circuitele de energie ale creaţiilor materiale.
41:3.2 Sorii Nebadonului nu diferă de cei ai altor universuri. Componenţa materială a tuturor sorilor, a insulelor întunecate, a planetelor, a sateliţilor, şi chiar şi a meteorilor, este absolut identică. Diametrul mediu al sorilor este de aproximativ un milion şase sute de mii de kilometri; acela al globului vostru solar este puţin inferior. Cea mai mare stea a universului, norul stelar al Antaresului, are de patru sute cincizeci de ori diametrul soarelui vostru, şi de şaizeci de milioane de ori volumul său. Însă este suficient loc pentru a găzdui toţi aceşti sori enormi. Prin comparaţie, ei au la fel de mult spaţiu ca o duzină de portocale circulând în interiorul Urantiei, dacă planeta ar fi goală.
41:3.3 Când o roată-mamă nebuloasă proiectează sori prea mari, aceştia nu întârzie să se fracţioneze sau să formeze stele duble. La origine, toţi sorii sunt pur gazoşi, cu toate că ei pot exista pasager, mai târziu, în stare semilichidă. Atunci când soarele vostru a atins această stare semilichidă de presiune supergazoasă, el nu era destul de mare pentru a se scinda la ecuator, acesta fiind unul dintre modurile de formare al stelelor duble.
41:3.4 Când sferele înflăcărate au mai puţin din a zecea parte a mărimii soarelui vostru, ele se contractă, se condensează, şi se răcesc rapid. Când sorii au mai mult de treizeci de ori mărime sa, sau mai degrabă de treizeci de ori conţinutul său global de materiale efective, aceşti sori se scindează prompt în două corpuri separate, care pot fie să devină centrii unor noi sisteme, fie să rămână prizonierii câmpului lor de gravitaţie reciprocă şi să se învârtă în jurul unui centru comun, conform unui tip de stele duble.
41:3.5 Cea mai recentă din exploziile cosmice majore ale Orvontonului a fost extraordinara explozie a unei stele duble a cărei lumină a atins Urantia în 1572. Conflagraţia a fost atât de intensă încât explozia a fost clar vizibilă în plină zi.
41:3.6 Stele nu sunt toate solide, însă numeroase stele mai vechi sunt. Unele dintre stelele roşii, care proiectează lumini slabe, au dobândit în centrul enormelor lor mase o densitate pe care am putea-o exprima spunând că, dacă un centimetru cub ar fi transpus pe Urantia, ar cântării o sută şaizeci şi şase de kilograme. Presiunea colosală, însoţită de pierderi de energie circulantă, a avut drept rezultat restrângerea, tot mai mult, a orbitelor unităţilor materiale de bază, până a le face să se apropie acum de starea de condensare electronică. Acest proces de răcire şi contracţie poate să urmeze până în punctul critic limită de explozie a condensării ultimatonice.
41:3.7 Cea mai mare parte a sorilor giganţi sunt relativi tineri; cea mai mare parte a stelelor pitice sunt vechi, însă nu toate. Piticele rezultând din coliziuni pot fi foarte tinere şi pot străluci cu o intensă lumină albă, fără a fi cunoscut niciodată stadiul roşu iniţial al strălucirii tinereţii. Sorii foarte tineri şi sorii foarte bătrâni strălucesc de obicei cu o lumină roşie. Tenta portocalie indică o tinereţe relativă sau apropierea de bătrâneţe, însă strălucitoarea lumină albă este semnul unei vieţi adulte, robuste şi îndelungate.
41:3.8 Sorii adolescenţi nu trec toţi, cel puţin în mod vizibil, prin stadiul de pulsaţii, însă privind în spaţiu putem observa numeroase stele destul de tinere, ale căror gigantice puseuri respiratorii cer două până la şapte zile pentru a-şi completa ciclul. Propriul vostru soare poartă încă vestigii în descreştere ale puternicelor umflări din perioada tinereţii lui, însă perioada de pulsaţie primitivă de trei zile şi jumătate s-a mărit, pentru a deveni prezentul ciclu de unsprezece ani şi jumătate de pete solare.
41:3.9 Stelele variabile au numeroase origini. La anumite stele duble, mareele cauzate de rapidele schimbări de distanţă dintre cele două corpuri care se învârtesc pe orbitele lor, prilejuiesc, de asemenea, fluctuaţii periodice de lumină. Aceste variaţii de gravitaţie produc flăcări regulate şi recurente, la fel cum captarea meteoriţilor produce, prin adăugarea materiei energetice la suprafaţă, o strălucire relativ bruscă, a cărei lumină se atenuează rapid şi lasă soarele să îşi reia strălucirea sa normală. Se întâmplă ca un soare să capteze un curent de meteoriţi într-o linie de opoziţie gravitaţională slabă, şi coliziuni ocazionale cauzează flambările stelare, însă majoritatea acestor fenomene sunt datorate în întregime unor fluctuaţii interne.
41:3.10 Într-un grup de stele variabile, perioada de fluctuaţie a luminii depinde direct de luminozitate. Cunoaşterea acestui fapt permite astronomilor să utilizeze aceşti sori ca faruri universale sau puncte de măsură precise pentru a explora mai bine îngrămădirea de stele îndepărtate. Prin această tehnică, este posibil să se măsoare distanţe stelare, cu o mare exactitate, până la mai mult de un milion de ani-lumină distanţă. Metode mai bune pentru a măsura spaţiul şi o tehnică ameliorată a telescoapelor vă vor permite într-o bună zi să decelaţi mai complet cele zece mari diviziuni ale suprauniversului Orvontonului; veţi recunoaşte cel puţin opt dintre aceste imense sectoare ca fiind enorme îngrămădiri de stele destul de simetrice.
¶ 4. DENSITATEA SOARELUI
41:4.1 Masa soarelui vostru este ceva mai mare decât o estimează fizicienii voştri, care o evaluează la aproximativ la o mie opt sute de cvadrilioane de tone (1,8 x 1027). Densitatea sa actuală este aproape o dată şi jumătate aceleia a apei, şi se situează la jumătatea drumului dintre cea a sorilor cei mai denşi şi a stelelor celor mai diluate. Însă soarele vostru nu este nici lichid, nici solid. El este gazos, şi acest lucru este adevărat, în ciuda dificultăţii de a explica cum materia gazoasă poate atinge această densitate, şi chiar densităţi mult mai înalte.
41:4.2 Stările gazoasă, lichidă şi solidă sunt dependente de relaţiile atomico-moleculare, însă densitatea este o relaţie dintre spaţiu şi masă. Densitatea variază direct cu cantitatea de masă în spaţiu, şi invers cu cantitatea de spaţiu în masă, de spaţiu dintre nucleele centrale ale materiei şi particulele care se învârt în jurul acestor centri şi, de asemenea, de spaţiu în interiorul acestor particule materiale.
41:4.3 Stelele care se răcesc pot fi, în acelaşi timp, gazoase din punct de vedere fizic şi extraordinar de dense. Voi nu cunoaşteţi foarte bine supergazele solare, însă acestea, precum şi forme neobişnuite de materie, explică cum sorii, chiar şi cei nesolizi, pot atinge densităţi egale celei a fierului - aproape densitatea Urantiei - şi, în acelaşi timp, să se găsească într-o stare gazoasă supraîncălzită şi să continue să funcţioneze ca sori. În aceste supergaze dense, atomii sunt extrem de mici, şi conţin puţini electroni. Aceşti sori au pierdut astfel, într-o mare măsură, rezervele lor de energie ultimatonică liberă.
41:4.4 Unul dintre sorii foarte apropiaţi de voi, care şi-a început viaţa cu o masă aproape egală celei a voastre, s-a menţinut contractat până nu a mai avut decât mărimea Urantiei, şi a atins o densitate de patruzeci de mii de ori superioară celei a soarelui vostru. Greutatea acestui solid gazos cald-rece este de aproximativ cincizeci şi cinci de kilograme pe centimetru cub, iar acest soare străluceşte încă de o slabă luminozitate roşie, ultima strălucire senilă a unui monarh de lumină muribund.
41:4.5 Cu toate acestea, cea mai mare parte a sorilor nu sunt atât de denşi. Unul dintre vecinii voştri apropiaţi are o densitate exact egală celei a atmosferei voastre la nivelul mării. Dacă aţi fi în interiorul acestui soare, nu aţi putea să distingeţi nimic, iar dacă temperatura ar permite, aţi putea penetra majoritatea sorilor care strălucesc pe bolta cerească nocturnă, fără a observa mai multă materie decât percepeţi voi în aerul camerelor voastre pământeşti de fiecare zi.
41:4.6 Soarele masiv al Veluntiei, unul dintre cei mai mari ai Orvontonului, este de o mie de ori mai puţin dens decât atmosfera Urantiei. În cazul în care compoziţia sa ar fi asemănătoare celei a atmosferei voastre, şi dacă nu ar fi supraîncălzit, el ar reprezenta un astfel de vid, încât fiinţele umane s-ar sufoca acolo imediat.
41:4.7 Un alt gigant al Orvontonului are acum o temperatură periferică de ordinul a o mie şase sute cincizeci de grade. Diametrul său depăşeşte patru sute optzeci de milioane de kilometri, ceea ce oferă din plin loc pentru a găzdui soarele vostru şi orbita actuală a pământului. Cu toate acestea, în ciuda volumului său enorm, de patruzeci de milioane de ori superior celui al soarelui vostru, masa sa nu este decât, aproximativ, de treizeci de ori mai mare. Aceşti imenşi sori au o margine în continuă extindere care aproape că ajunge de la unul până la celălalt.
¶ 5. RADIAŢIA SOLARĂ
41:5.1 Sorii spaţiului nu sunt foarte denşi, şi acest fapt este dovedit de curenţii continui de energie-lumină care scapă de acolo. O densitate mai elevată ar reţine lumina prin opacitate, până când presiunea energiei luminoase ar atinge punctul de explozie. Trebuie ca presiunea luminii sau a gazului să fie formidabilă în interiorul unui soare pentru a-l duce să emită curenţi de energie capabili să străbată spaţiul de milioane şi milioane de kilometri şi să aducă energie, lumină şi căldură planetelor îndepărtate. O crustă de cinci metri profunzime şi de densitatea Urantiei ar fi suficientă pentru a împiedica emisia de către un soare a tuturor razelor X şi a tuturor energiilor luminoase, până când dezmembrările atomice ar acumula energii, ridicând presiunea internă până în punctul în care ea ar triumfa asupra gravitaţiei printr-o formidabilă explozie către exterior.
41:5.2 În prezenţa gazelor propulsive, şi atunci când ea este limitată la înalte temperaturi prin înfundări opace, lumina este puternic explozivă. Lumina există în mod real. După modul în care evaluaţi energia şi puterea pe lumea voastră, lumina solară ar fi economică la două milioane de dolari kilogramul.
41:5.3 Interiorul soarelui vostru este un imens generator de raze X. Sorii sunt întreţinuţi din interior prin bombardamentul neîncetat al acestor puternice emanaţii.
41:5.4 Sunt necesari mai mult de o jumătate de milion de ani unui electron stimulat de razele X pentru a-şi străbate drumul său de la centrul unui soare mediu până la suprafaţa sa. El va porni în aventura sa spaţială, poate pentru a încălzi o planetă locuită sau poate pentru a fi captat de un meteor sau a participa la naşterea unui atom sau pentru a fi atras de o insulă întunecată a spaţiului puternic încărcată sau pentru a-şi termina zborul său printr-o plonjare finală pe suprafaţa unui soare asemănător celui de pe care a plecat.
41:5.5 Razele X din interiorul unui soare încarcă electroni puternic încălziţi şi agitaţi cu energie suficientă pentru a-i trimite în spaţiu, dincolo de mulţimea influenţelor îngrăditoare ale materiei interpuse, şi până la sferele distante ale sistemelor îndepărtate, în ciuda atracţiilor gravitaţionale divergente. Marea energie cinetică necesară pentru a scăpa de controlul gravitaţiei unui soare este suficientă pentru a asigura că raza soarelui va călători fără a-şi pierde viteza, până când va întâlni mase mari de materie. Atunci, ea va fi rapid transformată în căldură, cu eliberarea altor energii.
41:5.6 Fie ca lumină, fie sub alte forme, energia se mişcă în linie dreaptă, în zborul său spaţial. Particulele actuale, existând material, traversează spaţiul ca un glonţ. Ele se deplasează în linie dreaptă, neîntreruptă, sau în procesiune, cel puţin atunci când nu sunt influenţate de forţe superioare; dealtfel, ele se supun întotdeauna atracţiei gravitaţionale liniare, inerente maselor materiale şi prezenţe gravitaţiei circulare a Insulei Paradisului.
41:5.7 Energia solară poate părea a se propaga în unde, însă acest fapt este datorat acţiunii coexistente a diverselor influenţe. Orice formă înzestrată cu energie organizată se deplasează în linie dreaptă, şi nu în valuri. Prezenţa unei a doua sau a treia forme de energii-forţă poate face ca respectivul curent observat să pară a călători în formaţiuni ondulatorii, tot astfel cum într-o furtună orbitoare, însoţită de vânturi violente, ploaia ar părea uneori să cadă în snopi sau să coboare în valuri. Picăturile cad, totuşi, în procesiune neîntreruptă de linii drepte, însă acţiunea vântului dă aparenţa vizibilă a cortinelor de ploaie şi a valurilor de picături.
41:5.8 Acţiunea anumitor energii secundare şi a altor energii nedescoperite, prezente în regiunile spaţiale ale universului vostru local, este astfel încât emanaţiile de lumină solară par a produce fenomene ondulatorii, şi a fi decupate în porţiuni infinitezimale, de o lungime şi de o greutate determinată. Şi, dintr-un punct de vedere practic, acest lucru se petrece în realitate. Voi nu puteţi deloc să speraţi să ajungeţi la o înţelegere mai bună a comportamentului luminii înainte de epoca în care veţi fi dobândit un concept clar al interacţiunii şi al relaţiilor dintre diversele forţe spaţiale şi energii solare operând în regiunile spaţiului Nebadonului. Confuzia voastră prezentă este, de asemenea, cauzată de faptul că nu pricepeţi decât incomplet această problemă, care implică activităţile interasociate ale controlului personal şi impersonal al universului principal - prezenţele, înfăptuirile şi coordonarea Autorului Comun şi a Absolutului Necalificat.
¶ 6. CALCIUL — RĂTĂCITORUL DIN SPAŢIU
41:6.1 Descifrând fenomenele spectrale, trebuie să ne amintim că spaţiul nu este vid şi că, traversându-l, lumina este uneori uşor modificată de diversele forme de energie şi de materie care circulă în întregul spaţiu organizat. Anumite raze, indicând materii necunoscute care apar în spectrul soarelui vostru, sunt datorate unor modificări de elemente binecunoscute, care plutesc în spaţiu sub formă de fulgere, victime atomice ale unor întâlniri violente, pe parcursul luptei elementelor solare. Spaţiul este plin de aceste epave rătăcitoare şi, în special, de sodiu şi de calciu.
41:6.2 Calciul este, de fapt, principalul element al impregnării de către materie a întregului spaţiu al Orvontonului. Suprauniversul nostru întreg este presărat cu piatră fin pulverizată. Piatra este, literalmente, materialul de construcţie fundamental pentru planetele şi sferele spaţiului. Norul cosmic, marea manta a spaţiului, este compus, în mare parte, din atomi de calciu modificaţi. Atomul de piatră este unul dintre elementele cele mai răspândite şi cele mai tenace. Nu numai că el suportă ionizarea solară, sciziunea, însă el persistă ca identitate asociabilă chiar după ce a fost bombardat de razele X distrugătoare şi uzat de înaltele temperaturi solare. Calciul posedă o individualitate şi o longevitate superioare celei aparţinând tuturor formelor mai obişnuite de materie.
41:6.3 După cum au presupus fizicienii voştri, aceste reziduuri mutilate de calciu solar încalecă literalmente razele de lumină pe distanţe variate, ceea ce facilitează mult răspândirea lor în spaţiu. Cu anumite modificări, atomul de sodiu este, de asemenea, capabil de locomoţie de către lumină şi energie. Realizarea calciului este cu atât mai remarcabilă cu cât masa acestui element este aproape dublă celei a sodiului. Impregnarea spaţiului local de către calciu este datorată faptului că el scapă sub formă modificată din fotosfera solară încălecând, literalmente, razele de soare emise. În ciuda greutăţii sale relative, deoarece el conţine douăzeci de electroni în rotaţie, calciul este cel care, printre toate elementele solare, reuşeşte cel mai bine să scape din interiorul soarelui către domeniile spaţiului. Aceasta explică de ce există pe soare un strat de calciu, o crustă de piatră gazoasă, groasă de zece mii de kilometri, cu toate că nouăsprezece elemente mai uşoare şi numeroase alte elemente mai grele se găsesc dedesubt.
41:6.4 La temperaturi solare, calciul este un element activ şi flexibil. Acest atom de piatră are doi electroni agili flotând pe cele două circuite electronice exterioare, care sunt foarte apropiate unul de altul. În lupta atomică, el pierde de la primele începuturi electronul său exterior, după care începe să jongleze magistral cu al nouăsprezecelea electron, între al nouăsprezecelea şi al douăzecilea circuit de revoluţie electronică. Mai mult de douăzeci şi cinci de mii de ori pe secundă, el proiectează acest al nouăsprezecelea electron într-o mişcare de dute-vino între propria sa orbită şi cea a însoţitorului său pierdut. Acesta este modul în care un atom de piatră mutilat poate sfida parţial gravitaţia şi reuşi să încalece curenţii emergenţi de lumină şi de energie, razele de soare, către libertate şi aventură. Acest atom de calciu pleacă în ritmuri sacadate, alternate, de propulsie înainte, agăţând şi eliberând raza de soare de aproximativ douăzeci şi cinci de mii de ori pe secundă. Şi de aceea piatra este principalul component al lumilor spaţiului. Calciul este cel mai expert în a scăpa din închisoarea solare.
41:6.5 Agilitatea acestui electron acrobatic al calciului este indicată de faptul că, odată proiectat pe a douăzecea orbită de forţele solare de temperatură şi de razele X, nu mai rămâne decât o milionime de secundă, însă înainte ca puterea electro-gravitaţională a nucleului atomic să îl aducă pe vechea sa orbită cu numărul nouăsprezece, el a făcut un milion de tururi în jurul centrului atomic.
41:6.6 Soarele vostru s-a eliberat de o imensă cantitate din calciul său. El a pierdut mase colosale în epoca erupţiilor convulsive legate de formarea sistemului solar. O mare parte calculului care a rămas se găseşte acum în crusta exterioară a soarelui.
41:6.7 Nu trebuie să uităm că analiza spectrală nu decelează decât componentele de la suprafaţa soarelui. De exemplu, spectrele solare conţin numeroase raze de fier, fără ca fierul să fie principalul element al soarelui. Acest fenomen se datorează aproape în întregime prezentei temperaturi a suprafeţei soarelui. Această temperatură, puţin inferioară celei de 3.300 grade este foarte favorabilă înregistrării spectrului fierului.
¶ 7. SURSELE ENERGIEI SOLARE
41:7.1 Temperatura internă a numeroşi sori, şi chiar a soarelui vostru, este mult mai ridicată decât se crede. Nu există practic atomi întregi în interiorul unui soare; ei sunt, cu toţii, mai mult sau mai puţin uzaţi de bombardamentul intensiv al razelor X, care însoţeşte firesc aceste temperaturi înalte. Independent de elementele materiale care pot să apară la suprafaţă, cele din interior sunt făcute foarte asemănătoare unele cu altele prin acţiunea disociată a razelor X distructive. Raza X este marele nivelator al existenţei atomice.
41:7.2 Temperatura superficială a soarelui vostru este de aproximativ 3.300 de grade centigrade, însă ea creşte rapid când se penetrează în interior, şi sfârşeşte prin a atinge elevaţia incredibilă de 19.400.000 de grade în regiunile centrale. (Toate aceste temperaturi sunt exprimate în grade Celsius).
41:7.3 Toate aceste fenomene denotă o risipă enormă de energie. Iată sursele de energie solară, citate în ordinea importanţei lor:
41:7.4 1. Anihilarea atomilor şi, în cele din urmă, a electronilor.
41:7.5 2. Transmutarea elementelor, inclusiv grupul de energii radioactive astfel eliberate.
41:7.6 3. Acumularea şi transmiterea anumitor energii de spaţiu universale.
41:7.7 4. Materia spaţială şi meteorii, care se scufundă constant în sorii înflăcăraţi.
41:7.8 5. Contracţia solară; răcirea şi contracţia consecutivă a unui soare produc o energie şi o căldură uneori mai mari decât cele furnizate de materia spaţiului.
41:7.9 6. Acţiunea gravitaţiei la înalte temperaturi transformă anumite puteri de circuite în energii radiante.
41:7.10 7. Lumina recaptată şi alte materii care sunt atrase înapoi în soare după ce l-au părăsit, precum şi anumite energii de origine extrasolară.
41:7.11 Un strat regulator de gaze calde (la o temperatură atingând uneori milioane de grade) înfăşoară sorii, stabilizează pierderile de căldură şi împiedică alte fluctuaţii periculoase de disipare a căldurii. Pe parcursul vieţii active a unui soare, temperatura internă de 19.500.000 de grade rămâne aproape constantă şi cu totul independentă de scăderea progresivă a temperaturii externe.
41:7.12 Puteţi încerca să vă imaginaţi că 19.500.000 de grade de căldură, asociate cu anumite presiuni de gravitaţie, reprezintă punctul de fierbere electronică. Sub aceste presiuni, şi la aceste temperaturi, toţi atomii sunt dezintegraţi şi dezagregaţi în electronii lor şi celelalte elemente ale lor ancestrale. Electronii înşişi, şi alte combinaţii de ultimatoni, pot fi dezagregaţi, însă sorii sunt incapabili de a dezintegra ultimatonii.
41:7.13 Aceste temperaturi solare au drept efect accelerarea enormă a ultimatonilor şi a electronilor, cel puţin a acelor electroni care se menţin în existenţă în aceste condiţii. Veţi înţelege mai clar ceea ce înseamnă o temperatură înaltă prin referire la acceleraţia gravitaţiilor electronice şi ultimatonice, considerând că o picătură de apă obişnuită conţine mai mult de o mie de trilioane de atomi. Este energia a peste o sută de cai putere, exercitată într-un mod continuă, timp de doi ani. Căldura totală emisă în prezent de soarele sistemului nostru în fiecare secundă este suficientă pentru a face să fiarbă într-o secundă întreaga apă a tuturor oceanelor de pe Urantia.
41:7.14 Nu pot străluci veşnic decât sorii care funcţionează în canalele directe ale principalilor curenţi de energie ai universului. Aceste furnale solare strălucesc indefinit, deoarece ele pot recupera pierderile lor materiale absorbind forţa spaţiului şi a energiilor circulante analoge. Însă stelele foarte îndepărtate de aceste principale canale de reîncărcare sunt destinate să treacă prin epuizarea energiei lor, să se răcească progresiv şi, în cele din urmă, să se consume.
41:7.15 Astfel de sori morţi sau muribunzi pot fi întineriţi de o coliziune sau pot fi reîncărcaţi de anumite insule neluminate ale spaţiului sau furând, cu ajutorul gravitaţiei, mai mulţi sori mici sau sisteme vecine. În majoritate, sorii morţi vor fi reînviaţi prin aceste mijloace sau prin alte tehnici evolutive. Cei care, în cele din urmă, nu vor fi reîncărcaţi astfel, sunt destinaţi să suporte o împrăştiere prin explozie a masei lor, când condensarea determinată de gravitaţie va atinge nivelul critic în care ultimatonii se condensează sub presiunea energiei. Aceşti sori care dispar se transformă astfel în energie de forma cea mai rară, admirabil adaptată pentru a activa alţi sori situaţi mai favorabil.
¶ 8. REACŢII ALE ENERGIEI SOLARE
41:8.1 În sorii plasaţi pe circuitele energiei spaţiului, energia solară este eliberată prin diverse lanţuri de reacţii nucleare complexe din care cea mai comună este reacţia hidrogen-carbon-heliu. În această metamorfoză, carbonul acţionează în calitate de catalizator al energiei deoarece, el nu suportă în nici un fel o schimbare efectivă în acest proces de convertire din hidrogen în heliu. În anumite condiţii de înaltă temperatură, hidrogenul penetrează nucleele de carbon. Cum carbonul nu poate să conţină mai mult de patru dintre aceşti protoni atunci când atinge starea sa de saturaţie, el începe să emită protoni la fel de repede cum sosesc alţii noi. În această reacţie, din particulele de intrare de hidrogen ies atomi de heliu.
41:8.2 Reducerea conţinutului de hidrogen măreşte luminozitatea unui soare. Pentru sorii destinaţi să se consume, maximul de luminozitate este atins în momentul în care hidrogenul este epuizat. Apoi strălucirea este menţinută prin procesul rezultând din contracţia de către gravitaţie. În cele din urmă, o astfel de stea va deveni ceea ce numim o pitică albă, o sferă puternic condensată.
41:8.3 În marii sori - micile nebuloase sferice - când hidrogenul este epuizat, iar contracţia gravitaţională urmează, dacă un astfel de corp nu este suficient de opac pentru a reţine presiunea interioară care susţine regiunile gazoase exterioare, se produce o prăbuşire subită. Schimbările electro-gravitaţionale dau naştere unor imense cantităţi de minuscule particule lipsite de potenţial electric, iar acestea scapă prompt din interiorul soarelui, ceea ce duce, în câteva zile, la prăbuşirea unui soare gigantic. O astfel de migraţie a acestor „particule fugitive” a provocat prăbuşirea uriaşei nove a nebuloasei Andromedei, cu aproximativ cincizeci de ani în urmă. Acest imens corp solar s-a prăbuşit în patruzeci de minute din timpul Urantiei.
41:8.4 De regulă, aceste vaste prăbuşiri de materie rămân sub formă de nori întinşi de gaze nebulare în jurul soarelui rezidual care se răceşte. Toate acestea explică originea a numeroase tipuri de nebuloase neregulate, cum ar fi nebuloasa Crabului, care s-a născut în urmă cu aproximativ nouă sute de ani, şi arată încă globul său mamă ca o mică stea izolată, în apropierea de centrul acestei mase nebulare neregulate.
¶ 9. STABILITATEA SORILOR
41:9.1 Cei mai mari sori conservă pe electronii lor un control gravitaţional suficient pentru ca lumina să nu scape decât cu ajutorul puternicelor raze X. Aceste raze auxiliare penetrează întregul spaţiu şi servesc la menţinerea asocierilor ultimatonice fundamentale ale energiei. Pe parcursul tinereţii unui soare, marile pierderi de energie survenind după ce a atins temperatura sa maximă - peste 19.500.000 de grade - nu sunt cauzate atât de scăparea luminii, cât de fugii ultimatonilor. Aceste energii ultimatonice scapă în spaţiu, în epoca adolescenţei solare, ca o veritabilă explozie de energie, pentru a se lansa în aventura asociaţiei electronice şi a materializării energiei.
41:9.2 Atomii şi electronii sunt supuşi gravitaţiei. Ultimatonii nu sunt supuşi gravitaţiei locale, efectului reciproc al atracţiei materiale, însă ei se supun pe deplin gravitaţiei absolute sau gravitaţiei Paradisului, în direcţia şi în ritmul cercului universal şi etern al universului universurilor. Energia ultimatonică nu se supune atracţiei gravitaţionale liniare sau directe a maselor materiale apropiate sau îndepărtate, ci se învârte întotdeauna cu fidelitate pe circuitul marii eclipse a vastei creaţii.
41:9.3 Propriul vostru centru solar iradiază, anual, aproape o sută de miliarde de tone de materie efectivă, în timp ce sorii giganţi pierd materie la o alură prodigioasă pe parcursul creşterii lor iniţiale, primul miliard de ani al existenţei lor. Viaţa unui soare devine stabilă după ce a atins maximul temperaturii sale interne, şi energiile subatomice încep să fie eliberate. Tocmai în acest punct critic, cei mai mari sori suportă pulsaţii convulsive.
41:9.4 Stabilitatea sorilor depinde în întregime de echilibrul în rivalitate al gravitaţiei şi căldurii - presiuni formidabile contrabalansate de temperaturi inimaginabile. Elasticitatea gazelor solare interioare susţine straturile externe de materiale variate şi, când gravitaţia şi căldura se echilibrează, greutatea materialelor exterioare egalează exact presiunea temperaturii gazelor interioare subiacente. În numeroase stele tinere, condensarea continuă datorată gravitaţiei produce temperaturi interne întotdeauna crescătoare şi, pe măsură ce căldura internă creşte, presiunea interioară a razelor X provenind din vânturile de supergaz devine atât de puternică încât, în legătură cu mişcarea centrifugă, un soare începe să arunce straturile sale exterioare în spaţiu, ceea ce reface dezechilibrul dintre gravitaţie şi căldură.
41:9.5 Soarele vostru a atins de mult un echilibru relativ între ciclurile sale de expansiune şi de contracţie, aceste perturbaţii care provoacă gigantele pulsaţii ale numeroaselor stele mai tinere. Soarele vostru a depăşit recent vârsta de şase miliarde de ani. Funcţionarea sa trece în prezent prin perioada de cea mai mare economie. El va străluci cu eficienţa sa prezentă peste douăzeci şi cinci de miliarde de ani. Apoi va trece printr-o perioadă de declin, parţial eficientă, la fel de lungă ca ansamblul perioadelor tinereţii sale şi a funcţionării sale stabilizate.
¶ 10. ORIGINEA LUMILOR LOCUITE
41:10.1 Unele dintre stelele variabile care se găsesc în stare de pulsaţie maximă, sau care se apropie de ea, sunt pe cale de a da naştere unor sisteme subsidiare, din care multe vor sfârşi prin a fi asemănătoare soarelui vostru şi planetelor sale în rotaţie. Soarele vostru se găsea tocmai în această stare de puternică pulsaţie când sistemul masiv al Angonei s-a apropiat considerabil. Suprafaţa exterioară a soarelui vostru a început să emită, prin erupţie, veritabili curenţi - pânze continue - de materie. Acest fapt a continuat cu o violenţă tot mai mare până la maximul de apropiere, când limitele coeziunii solare au fost atinse, şi o altă ţâşnire de materie, mai bătrână decât planetele sistemului vostru solar, a fost emisă. În împrejurări asemănătoare, proximitatea maximă a corpului care atrage extrage uneori de pe un soare întregi planete, şi chiar un sfert sau o treime din soare. Aceste extruziuni majore formează anumite tipuri speciale de lumi înconjurate de nori, sfere semănând mult cu Jupiter sau cu Saturn.
41:10.2 Majoritatea sistemelor solare au avut, cu toate acestea, o origine în întregime diferită de acea a soarelui vostru, şi acest lucru este adevărat chiar şi pentru cei care au fost produşi prin tehnica mareelor gravitaţionale. Însă, oricare ar fi tehnica care prevalează pentru formarea lumilor, gravitaţia produce întotdeauna tipul de creaţie al sistemului solar, adică un soare central şi o insulă întunecată cu planete, sateliţi, subsateliţi şi meteori.
41:10.3 Aspectele fizice ale lumilor individuale sunt larg determinate de modul lor de origine, de situaţia lor astronomică şi de mediul lor fizic. Vârsta, mărimea, viteza de rotaţie şi viteza prin spaţiu sunt, de asemenea, factori determinanţi. Lumile provenind fie din contracţii gazoase, fie din conglomerate solide, sunt caracterizate de munţi şi, pe parcursul vieţii lor primitive, dacă ele nu sunt prea mici, de prezenţa apei şi a aerului. Lumile scindate ale unui astru în fuziune şi lumile colizionale sunt uneori lipsite de mari lanţuri muntoase.
41:10.4 În epocile primitive ale tuturor acestor noi lumi, cutremurele de pământ sunt frecvente, şi ele sunt toate caracterizate de importante perturbări fizice. Aceasta este adevărat mai ales pentru sferele de contracţie gazoasă, lumile născute din imensele inele de origine nebulară lăsate în urmă pe parcursul primelor condensări şi contracţii ale anumitor sori individuali. Planetele având o origine dublă, ca Urantia, trec printr-o carieră de tinereţe mai puţin violentă şi mai puţin furtunoasă. Chiar astfel, lumea voastră a suportat o fază primitivă de puternice bulversări caracterizate de erupţii vulcanice, cutremure de pământ, inundaţii şi ploi violente.
41:10.5 Urantia este relativ izolată la periferia Sataniei. Cu o singură excepţie, sistemul vostru este cel mai îndepărtat de Jerusem. Satania însăşi este vecină cu sistemul cel mai exterior al Norlatiadekului, iar această constelaţie circulă acum pe bordura exterioară a Nebadonului[3][4]. Lumea voastră se numără, cu adevărat, printre cele mai puţin importante ale întregii creaţii, înainte ca efuziunea lui Mihail să fi ridicat planeta voastră la o poziţie de onoare şi de mare interes pentru univers. Ultimul este uneori primul, însă cu adevărat cel care este mai mic a devenit cel mai mare.
41:10.6 [Prezentat de un Arhanghel în colaborare cu Şeful Centrelor de Putere al Nebadonului.]
| Capitolul 40. Fiii ascendenţi ai lui Dumnezeu |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 42. Energia — mintea şi materia |
¶ Referințe
- ↑ Centru de putere: Iov 26:7.
- ↑ Asociații noștri înstelați: Gen 1:14-15; Iov 9:9; Iov 38:31-33; Ps 147:4; Amos 5:8.
- ↑ Ultimul devine primul: Mat 19:30; Mat 20:16; Marcu 9:35; Marcu 10:31; Luca 13:30.
- ↑ Cine ar fi cel mai mare: Mat 18:1-4; Mat 20:26-27; Mat 23:11-12; Marcu 10:43-44; Luca 9:46-48; Luca 22:26.