© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 89. Păcatul, sacrificiul şi ispăşirea |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 91. Evoluţia rugăciunii |
90:0.1 EVOLUŢIA practicilor religioase a progresat de la liniştire, evitare, exorcism, coerciţie, împăcare şi îmbunare, până la sacrificiu, ispăşire şi izbăvire. Tehnica ritualului religios a trecut de la formele primitive de cult la fetişuri, apoi la magie şi la miracole. Pe măsură ce ritualul a devenit mai complicat ca răspuns la conceptele din ce în ce mai complexe pe care omul şi le forma despre tărâmurile spirituale, el a fost inevitabil dominat de vraci, de şamani şi de preoţi.
90:0.2 Odată cu progresul conceptelor lui, omul primitiv a sfârşit prin a considera lumea spiritelor ca insensibilă faţă de muritorii de rând. Numai fiinţele umane excepţionale se puteau bucura de atenţia zeilor; numai bărbatul extraordinar sau femeia extraordinară vor fi ascultaţi de spirite. Religia intră aşadar într-o nouă fază, un stadiu în care ea recurge treptat la intermediari; un vraci, un şaman sau un preot interveneau întotdeauna între persoana religioasă şi obiectul adorării lor. Astăzi, majoritatea sistemelor urantiene de credinţe religioase organizate trec prin acest nivel de dezvoltare evolutivă.
90:0.3 Religia evolutivă s-a născut dintr-o teamă simplă şi atotputernică, frica care a survenit în mintea umană confruntată cu necunoscutul, cu inexplicabilul şi cu incomprehensibilul. Religia ajunge în cele din urmă la realizarea extrem de simplă a unei iubiri atotputernice, iubirea care a copleşit irezistibil sufletul uman atunci când a descoperit conceptul de afecţiune nelimitată a Tatălui Universal pentru fiii universului. Dar între începerea şi încheierea evoluţiei religioase intervin lungile epoci ale şamanilor, care pretind că stau între om şi Dumnezeu ca intermediari, ca interpreţi şi ca mijlocitori.
90:1.1 Şamanul era vraciul cel mai eminent, omul fetiş al ceremoniilor şi personalitatea centrală pentru toate practicile religiei evolutive. În multe grupuri, şamanul era ierarhic superior comandantului de oaste, ceea ce marchează începutul dominării Statului de către Biserică. Şamanul activa uneori ca preot sau chiar şi ca preot-rege[1]. Mai târziu, unele triburi au avut simultan şamani-vraci (proroci) de tip primitiv şi şamani-preoţi de tip apărut ulterior[2].
90:1.2 Din moment ce în timpurile străvechi orice caracter anormal era atribuit posedării de către un spirit, orice anomalie şocantă, mentală sau fizică, constituia o îndreptăţire pentru a fi vraci. Mulţi bărbaţi de soiul acesta erau epileptici şi multe femei erau isterice; aceste două tipuri explică o bună parte din inspiraţia antică precum şi posedarea de către spirite şi de către demoni. Un mare număr dintre aceşti preoţi, întru totul primitivi, aparţineau unei categorii care este de atunci denumită paranoică.
90:1.3 Şamanii se poate să fi practicat înşelăciunea în problemele lor minore, însă, în marea lor majoritate, ei credeau că sunt posedaţi de spirite. Femeile capabile să cadă în transă sau într-o stare cataleptică au devenit puternice şamane; mai târziu, aceste femei au fost profetese şi spirite-medium.. Transele lor cataleptice implicau în general pretinse comunicări cu spiritele morţilor. Multe femei şaman erau şi dansatoare profesioniste.
90:1.4 Însă nu toţi şamanii se autoamăgeau; mulţi erau escroci şireţi şi abili. Când profesiunea lor s-a dezvoltat, novicilor li se pretindea o ucenicie de zece ani de aspre încercări şi de renunţare pentru a se califica ca vraci. Şamanii instaurau un fel specifică de îmbrăcăminte şi afectau o conduită misterioasă. Ei întrebuinţau frecvent droguri pentru a provoca anumite stări fizice destinate să-i impresioneze şi să-i inducă în eroare pe membrii tribului lor. Prestidigitaţia a fost considerată ca supranaturală de oamenii de rând, iar unii preoţi vicleni au fost primii care au folosit ventrilocismul, vorbirea din abdomen. Mulţi dintre şamanii antici descopereau din întâmplare hipnotismul; alţii provocau autohipnoza privindu-şi fix buricul perioade prelungite de timp.
90:1.5 Cu toate că mulţi dintre ei recurseseră la aceste şiretlicuri şi înşelăciuni, reputaţia lor, în calitate de clasă socială, contribuia până la urmă la aparenta lor reuşită. Când un şaman eşua în ceea ce întreprindea, dacă nu putea prezenta un alibi plauzibil, el era demis sau omorât. Astfel, şamanii oneşti au pierit curând; numai comedianţii şireţi au supravieţuit.
90:1.6 Şamanismul a fost cel care a luat din mâinile celor bătrâni şi ale celor tari conducerea treburilor tribului şi a încredinţat-o celor şireţi, celor isteţi şi abili.
90:2.1 Conjurarea spiritelor era o procedură foarte riguroasă şi extrem de complicată, comparabilă cu ritualurile ecleziastice de astăzi, conduse într-o limbă arhaică. Rasa umană a căutat de timpuriu ajutorul suprauman, revelaţia; iar oamenii credeau că şamanii aveau efectiv revelaţii. Şamanii utilizau în munca lor marea putere a sugestiei, dar aceasta era invariabil o sugestie negativă; tehnica sugestiei pozitive nu a fost folosită decât foarte recent. La începutul dezvoltării profesiunii lor, şamanii au început să se specializeze în domenii cum ar fi provocarea ploii, vindecarea bolilor şi detectarea criminalilor. Cu toate acestea, vraciul şaman nu avea ca funcţie principală să tămăduiască bolile, ci mai degrabă să cunoască şi să controleze riscurile vieţii.
90:2.2 Străvechea magie neagră, atât religioasă cât şi laică, era numită magie albă atunci când era practicată de preoţi, de proroci, de şamani sau de vraci. Adepţii magiei negre erau calificaţi drept vrăjitori, vrăjitoare, magi, magicieni, fermecători, descântători, necromanţi, exorcişti şi ghicitori. Cu timpul, toate aceste pretinse contacte cu lumea supranaturală au fost clasificate fie ca vrăjitorie fie ca şamanism.
90:2.3 Vrăjitoria îngloba magia făcută de spiritele primitive, dezordonate şi nerecunoscute[3]. Şamanismul se referea la miracolele făcute de spiritele ordonate şi de zeii recunoscuţi de trib. Mai târziu, vrăjitorii au fost asociaţi diavolului, şi scena era astfel pregătită pentru multe manifestări relativ recente de intoleranţă religioasă. Vrăjitoria era o religie pentru multe triburi primitive.
90:2.4 Şamanii credeau profund în misiunea hazardului pentru a revela voinţa spiritelor; ei trăgeau frecvent la sorţi pentru a ajunge la o decizie. Exemplele de supravieţuiri moderne ale acestei predispoziţii pentru tragerile la sorţi se regăsesc nu numai în numeroasele jocuri de noroc, ci şi în binecunoscutele 'numărători' rimate la jocuri. Cândva, persoana eliminată prin numărare trebuia să moară; astăzi ea e pur şi simplu cea care „ va fi „ în jocurile copilăreşti. Ceea ce era o problemă serioasă pentru primitivi, a supravieţuit ca joacă pentru copiii moderni.
90:2.5 Vracii aveau mare încredere în semne şi în prevestiri precum: „Dacă auzi un fâşâit în vârful duzilor, atunci să te grăbeşti să acţionezi”[4]. Foarte de timpuriu în istoria rasei, şamanii şi-au întors atenţia către stele. În lumea întreagă s-a crezut în astrologia primitivă, şi ea a fost practicată[5]. Interpretarea viselor a fost şi ea răspândită[6]. Toate astea au fost curând urmate de apariţia şamanelor temperamentale care se declarau capabile de a comunica cu spiritele celor morţi.
90:2.6 Cu toate că originea lor este antică, aducătorii de ploaie, şamanii vremii, au subzistat până astăzi de-a lungul vremurilor. O secetă severă semnifica moartea pentru agricultorii primitivi; magia antică s-a ocupat mult de controlul vremii. Oamenii vremii mai fac încă din ploaie şi din vremea bună tema comună a conversaţiilor. Populaţiile antice credeau toate în puterea şamanului de a aduce ploaia, dar ele aveau obiceiul de a-l ucide dacă nu reuşea, dacă nu venea cu o scuză plauzibilă pentru a da socoteală de eşecul său.
90:2.7 Astrologii au fost de nenumărate ori surghiuniţi de Cezari, dar ei au revenit invariabil din cauza credinţei populare în puterile lor. Ei nu puteau fi izgoniţi şi, chiar şi în cel de-al şaisprezecelea secol al erei creştine, administratorii Bisericilor şi ai Statelor occidentale protejau astrologia. Mii de persoane presupuse inteligente încă mai cred că se poate să te naşti sub dominaţia unei stele cu noroc sau cu ghinion, şi că juxtapunerea corpurilor cereşti determină rezultatul a diverse aventuri terestre[7]. Prezicătorii de noroc mai au încă o clientelă de creduli.
90:2.8 Grecii credeau în eficacitatea sfatului oracolelor, chinezii întrebuinţau magia pentru a se proteja de demoni, iar şamanismul a înflorit în India şi încă mai persistă deschis în Asia centrală. Într-o mare parte a lumii, practica lui nu a fost abandonată decât foarte recent.
90:2.9 Din când în când, îşi fac apariţia adevăraţi profeţi şi învăţători care să denunţe şi să demaşte şamanismul. Chiar şi oamenii roşii pe cale de dispariţie au avut un om de acest ordin în cursul secolului din urmă, Tenskwatawa shawnianul, care a prezis eclipsa de soare din 1808 şi a denunţat viciile oamenilor albi. Mulţi adevăraţi învăţători s-au ivit printre diversele triburi şi rase în cursul lungilor epoci ale istoriei evolutive. Ei vor continua mereu să apară pentru a-i provoca pe şamanii şi pe preoţii oricărei epoci, care se opun educaţiei generale şi care încearcă să contracareze progresul ştiinţific.
90:2.10 În multe feluri şi prin diferite metode sinuoase, şamanii de altădată şi-au stabilit reputaţia de voci ale lui Dumnezeu şi de ocrotitori ai providenţei. Ei stropeau cu apă pe nou-născuţi şi le confereau nume; ei făceau circumcizia masculilor. Ei prezidau toate ceremoniile de înhumare şi anunţau cum se cuvine sosirea cu bine a celor morţi pe tărâmul spiritelor.
90:2.11 Preoţii şi vracii şamani deveneau adesea foarte bogaţi prin cumulul diverselor lor onorarii care, în aparenţă, erau ofrande pentru spirite. Nu era rar ca un şaman să acapareze practic toată averea materială a tribului său. La moartea unui om bogat, se avea obiceiul de a se diviza moştenirea sa în părţi egale: una pentru şaman şi alta pentru vreun proiect public sau pentru vreo operă de caritate. Această practică mai prevalează încă în unele părţi ale Tibetului, unde jumătate din populaţia masculină aparţine acestei clase de neproducători.
90:2.12 Şamanii se îmbrăcau bine şi aveau în general un anumit număr de neveste. Ei au fost aristocraţia originară, scutită de toate restricţiile tribale. Mintea şi morala lor erau adesea de rang inferior. Ei îşi suprimau adesea rivalii prin denunţarea lor ca vrăjitori sau magicieni şi se ridicau la asemenea poziţii de influenţă şi de putere încât puteau frecvent să-i domine pe şefi şi pe regi.
90:2.13 Oamenii primitivi considerau şamanul ca un rău necesar; ei se temeau de el, fără a-l iubi câtuşi de puţin. Ei respectau ştiinţa; ei onorau şi recompensau înţelepciunea. Şamanii erau adesea şarlatani, dar venerarea şamanismului ilustrează bine prima acordată înţelepciunii în evoluţia rasei.
90:3.1 Din moment ce omul antichităţii considera că el însuşi şi mediul său înconjurător material erau direct sensibile la capriciile fantomelor şi la fanteziile spiritelor, este foarte natural ca religia sa să fie atât de exclusiv ocupată cu treburile materiale. Omul modern atacă direct problemele sale materiale; el recunoaşte că materia este docilă faţă de manipulările inteligente ale minţii. Omul primitiv dorea de asemenea să modifice, şi chiar să controleze, viaţa şi energiile domeniilor fizice, dar comprehensiunea lui limitată a cosmosului l-a determinat să creadă că fantomele, spiritele şi zeii se ocupau personal şi imediat cu controlul detaliat al vieţii şi al materiei. El îşi orienta deci logic eforturile de a câştiga favoarea şi sprijinul acestor agenţi supraumani.
90:3.2 Văzută în această lumină, o mare parte a elementelor inexplicabile şi iraţionale ale cultelor antice devin comprehensibile. Ceremoniile de cult erau tentativele oamenilor primitivi pentru a controla lumea materială în care se găseau. Iar o bună parte din eforturile lor căuta să prelungească viaţa şi să asigure sănătatea. Or, toate bolile şi moartea însăşi au fost la origine considerate ca fenomene cauzate de către spirite; era deci inevitabil ca şamanii, în timp ce activau ca vraci şi ca preoţi, să fi lucrat, de asemenea, ca medici şi ca chirurgi.
90:3.3 Mintea primitivă se poate să fie handicapată de lipsa de fapte constante, dar, în ciuda a toate astea, ea rămâne logică. Când oamenii chibzuiţi observă boala şi moartea, ei încearcă să determine cauzele acestor calamităţi, şi, conform cu înţelegerea lor, şamanii şi savanţii au propus următoarele teorii în legătură cu nenorocirile lor:
90:3.4 1. Fantomele-influenţe directe ale spiritelor. Prima ipoteză avansată pentru a explica boala şi moartea a fost că spiritele cauzau bolile, atrăgând sufletul afară din trup; dacă sufletul nu reuşea să revină, rezulta moartea. Anticii se temeau atât de mult de acţiunea răuvoitoare a fantomelor aducătoare de boli, încât îi abandonau adesea pe indivizii purtători de boală, fără ca măcar să le lase de mâncat şi de băut. Independent de premisele lor eronate, aceste credinţe izolau în mod eficient indivizii bolnavi şi împiedicau răspândirea bolilor contagioase.
90:3.5 2. Violenţa-cauze evidente. Cauzele unor accidente şi decese erau atât de uşor de identificat încât au fost devreme înlăturate din categoria activităţilor fantomelor. Rezultatele fatale şi rănile care veneau cu războiul, luptele cu animalele şi alţi factori uşor de identificat, au fost considerate ca evenimente naturale. Cu toate acestea, s-a crezut multă vreme că spiritele rămâneau responsabile de întârzierile în vindecări şi de infectările rănilor chiar şi datorate unor cauze 'naturale'. Dacă nu se putea descoperi nici un agent observabil, spiritele fantomă erau încă făcute responsabile de boală sau de moarte.
90:3.6 Astăzi, în Africa şi în alte locuri, se pot găsi popoare primitive care ucid pe cineva de fiecare dată când se produce o moarte neviolentă. Vracii lor îi indicau pe cei vinovaţi. Dacă o mamă murea când năştea, copilul era imediat strangulat - o viaţă pentru o viaţă.
90:3.7 3. Magia-influenţa duşmanilor. Se credea despre multe boli că erau cauzate de vrăji, de acţiunea deochiului şi de arcul cu săgeată magică. Într-o anumită epocă, era realmente riscant să arăţi pe cineva cu degetul; încă se consideră a fi un gest necuviincios. În cazurile de boală şi de moarte obscure, anticii făceau o anchetă oficială, disecau corpul, se opreau la o oarecare descoperire şi decideau că ea era cauza morţii; altminteri, ea s-ar fi atribuit vrăjitoriei şi ar fi trebuit astfel executată vrăjitoarea răspunzătoare. Aceste străvechi anchete judiciare au salvat viaţa multora dintre presupusele vrăjitoare. În unele triburi, se credea că un om putea muri ca rezultat al propriei lui vrăjitorii, caz în care nu era acuzat nimenea.
90:3.8 4. Păcatul-pedeapsa pentru a fi violat un tabu. Într-o epocă relativ recentă, s-a crezut că boala era o sancţionare a păcatului, personal sau rasial. La popoarele care traversează acest nivel de evoluţie, prevalează teoria că nimeni nu poate fi lovit de boală decât dacă a violat un tabuu. O formă tipică a acestei credinţe constă în a considera boala şi suferinţa ca fiind „săgeţile Atot-Puternicului din interiorul lor”[8]. Chinezii şi mesopotamienii au considerat multă vreme bolile ca rezultat al activităţii demonilor răi, deşi caldeenii, la rândul lor, priviseră stelele ca pe o cauză a suferinţei. Această teorie a bolii ca o consecinţă a mâniei divine prevalează încă printre numeroase colectivităţi urantiene civilizate reputate.
90:3.9 5. Cauzele naturale. Omenirii ia trebuit mult timp până să înveţe secretele materiale ale relaţiilor de la cauză la efect în domeniile fizice ale energiei, ale materiei şi ale vieţii. Grecii antici, după ce au păstrat tradiţiile învăţăturilor lui Adamson, au fost printre primii care să recunoască că orice boală rezulta din cauze naturale. Încet, dar sigur, dezvoltarea unei ere ştiinţifice a distrus teoriile milenare ale oamenilor asupra bolii şi ale morţii. Febra a fost una dintre primele indispoziţii scoase din categoria dezordinilor supranaturale; era ştiinţei a sfărâmat progresiv cătuşele ignoranţei care au încătuşat atâta vreme mintea omenească. Înţelegerea bătrâneţii şi a contagiunii a înlăturat treptat din mintea oamenilor frica de fantome, de spirite şi de zei, socotiţi ca autori ai mizeriei umane şi a suferinţelor muritorilor.
90:3.10 Evoluţia ajunge infailibil la sfârşiturile ei: ea impregnează omul cu frica superstiţioasă de necunoscut şi cu teama de invizibil, care reprezintă eşafodajul pentru atingerea conceptului de Dumnezeu. Apoi, după ce s-a constatat naşterea unei comprehensiuni elevate a Deităţii prin acţiunea coordonată a revelaţiei, aceeaşi tehnică de evoluţie a pus inevitabil în mişcare forţele gândirii, care vor distruge inexorabil eşafodajul a cărui misiune este îndeplinită.
90:4.1 Întreaga viaţă a anticilor era axată pe profilaxie; religia lor era, într-o mare măsură, o tehnică de prevenire a bolilor. Şi indiferent de eroarea teoriilor lor, ei erau sinceri în punerea lor în aplicare. Ei aveau o credinţă nelimitată în metodele lor de tratament, iar acest unic factor este deja, prin el însuşi, un puternic remediu.
90:4.2 Credinţa cerută pentru a te reface cu ajutorul îngrijirilor prosteşti ale unuia dintre aceşti antici şamani nu era, la urma urmei, diferită din punct de vedere material de aceea de care este nevoie astăzi pentru a se face o vindecare de către unul dintre succesorii lor lansat în tratamentul neştiinţific al bolilor.
90:4.3 Triburile cele mai primitive se temeau mult de boli; timp de îndelungate epoci, ele au fost evitate cu prudenţă, neglijate în mod ruşinos. Umanitarismul a făcut un mare pas înainte atunci când evoluţia profesiunii de şaman a produs preoţi şi vraci care să consimtă să trateze bolile. A devenit pe atunci ceva obişnuit faptul ca întregul clan să se îmbulzească în camera bolnavului, pentru a ajuta şamanul să alunge, prin urlete, fantoma bolii. Nu era rar ca şamanul care punea diagnosticul să fie o femeie, în timp ce un bărbat administra tratamentul. Metoda obişnuită de a diagnostica bolile consta în examinarea măruntaielor unui animal.
90:4.4 Boala se trata prin incantaţii, prin ţipete, prin pase cu mâinile, prin suflare asupra pacient, precum şi prin utilizarea a numeroase alte tehnici. Mai târziu, s-a recurs la dormitul în temple, pe durata căruia se presupunea că avea loc vindecarea, şi acest obicei s-a generalizat. Vracii au sfârşit prin a încerca veritabile operaţii chirurgicale pe durata somnului în templu. Trepanaţia cu un soi de burghiu, pentru a permite fuga unui spirit care pricinuia durerea de cap, a fost una dintre primele operaţii. Şamanii au învăţat să trateze fracturile şi luxaţiile, să deschidă furunculii şi abcesele; şamanele au devenit moaşe pricepute.
90:4.5 O metodă curentă de tratament constă în a freca ceva magic de un punct infectat sau pătat de pe corp, în a arunca farmecul, şi în a presupune că s-a obţinut o vindecare. Dacă din întâmplare cineva lua farmecul aruncat, se credea că acela dobândea imediat infecţia sau pata. A fost nevoie de mult timp pentru a se introduce plantele medicinale şi alte medicamente adevărate. Masajul s-a dezvoltat, în asociere cu incantaţiile, pentru a alunga spiritul din corp prin frecare; el a fost precedat de eforturi de a introduce medicamentele prin fricţionare, asemănătoare tentativelor moderne de a se face să pătrundă linimentele. S-a crezut că aplicând ventuze, sugând părţile afectate şi practicând luarea de sânge, se contribuia în mod util la debarasarea de un spirit generator de boli.
90:4.6 Apa era un puternic fetiş; ea a fost prin urmare folosită în tratarea unui mare număr de boli. Multă vreme s-a crezut că spiritul care cauza boala putea fi eliminat prin transpiraţie. Se acorda mult credit băilor de aburi. Staţiunile de tratament primitive au înflorit în jurul izvoarelor termale naturale. Primitivii au descoperit rolul căldurii în alinarea suferinţei; ei utilizau razele de soare, organele de animale proaspăt ucise, argila caldă, pietrele încălzite; multe dintre aceste metode mai sunt încă folosite astăzi. Omul s-a străduit să influenţeze spiritele practicând ritmurile; tam-tamurile au fost universal folosite.
90:4.7 La anumite popoare, s-a crezut că boala era o conspiraţie răutăcioasă între spirite şi animale. Aceasta a dat naştere credinţei că exista un remediu vegetal binefăcător pentru fiecare boală cauzată de un animal. Oamenii roşii erau cu precădere devotaţi teoriei plantelor ca remedii universale; ei lăsau întotdeauna să cadă o picătură de sânge în gaura lăsată de rădăcini atunci când se smulgea planta.
90:4.8 Se utilizau adesea postul, regimurile şi revulsivii ca măsuri curative. Secreţiile umane, fiind clar magice, se bucurau de o înaltă consideraţie; sângele şi urina figurau aşadar printre primele medicamente, şi li s-au adăugat în curând rădăcini şi diverse săruri. Şamanii credeau că spiritele de boală puteau fi alungate de medicamente cu mirosuri respingătoare şi cu gusturi greţoase. Purgaţia a devenit foarte devreme un tratament obişnuit, iar valoarea unor substanţe cum ar fi cacaoa şi chinina brute a reprezentat una din primele descoperiri farmaceutice.
90:4.9 Grecii au fost primii care să stabilească nişte metode cu adevărat raţionale pentru îngrijirea bolnavilor. Grecii şi egiptenii îşi extrăgeau cunoştinţele lor medicale de la locuitorii văii Eufratului. Uleiul şi vinul au fost folosite foarte de timpuriu pentru pansarea rănilor. Sumerienii utilizau uleiul de ricin şi opiumul. Multe dintre aceste remedii secrete străvechi şi eficace şi-au pierdut virtutea când au fost cunoscute; secretul a fost întotdeauna esenţial pentru practicarea cu succes a fraudei şi a superstiţiei. Numai faptele şi adevărul căută lumina deplină a înţelegerii şi se bucură de claritatea şi de iluminarea aduse de cercetarea ştiinţifică.
90:5.1 Esenţa ritualului este perfecţiunea îndeplinirii lui; printre sălbatici, el a trebuit să fie practicat cu o precizie perfectă. Ceremonia nu are putere coercitivă asupra spiritelor decât dacă a fost celebrată corect. Dacă ritualul este defectuos, el nu face decât să stârnească mânia şi resentimentul zeilor. Deci, din moment ce mintea evolua lent, oamenii şi-au închipuit că tehnica ritualului era factorul decisiv al eficienţei lui, era inevitabil ca şamanii primitivi să se transforme mai devreme sau mai târziu într-o preoţie pregătită să dirijeze practica meticuloasă a ritualului. Şi astfel, timp de zeci de mii de ani, interminabilele ritualuri au devenit nişte piedici pentru societate şi un blestem pentru civilizaţie, o povară intolerabilă pentru toate faptele vieţii, pentru toate întreprinderile rasiale.
90:5.2 Ritualul este tehnica de sanctificare a obiceiului; ritualul creează şi perpetuează miturile şi contribuie, de asemenea, la păstrarea obiceiurilor sociale şi religioase. Mai mult, ritualul însuşi a fost creat de mituri. Ritualurile începeau adesea prin a fi sociale, devenind apoi economice şi sfârşind prin a dobândi sanctitatea şi demnitatea ceremoniilor religioase. Practica ritualului poate fi personală sau colectivă - sau de ambele feluri - după cum s-a văzut ca exemplu în rugăciune, în dans şi în reprezentaţiile dramatice.
90:5.3 Cuvintele au devenit parte din ritual, după cum o arată uzul de termeni precum amin şi selah[9][10]. Obiceiul de a înjura, de a blestema, reprezintă o degradare a străvechii repetări rituale de nume sacre. Pelerinajele la sanctuare sunt un ritual foarte vechi. Ritualurile au devenit apoi un ceremonial riguros de purificare, de curăţare şi de sanctificare[11][12][13]. Ceremoniile de iniţiere din societăţile secrete ale triburilor primitive erau în realitate un rit religios grosolan. Tehnica de adorare a cultelor antice de mistere era pur şi simplu o lungă executare de ritualuri religioase acumulate. Ritualul a sfârşit prin a conduce tipurile moderne de ceremonii sociale şi de culte religioase, slujbele înglobând rugăciuni, cântece, versete şi alte devoţiuni spirituale individuale şi colective.
90:5.4 Preoţii au evoluat de la şamani, trecând prin stadiile de oracole, de ghicitori, de cântăreţi, de dansatori, de aducători de ploaie şi de vreme bună, de păzitori de relicve, de îngrijitori de temple şi de prezicători de evenimente, pentru a ajunge la statutul de administratori efectivi de cult religios. Sarcina lor a devenit în cele din urmă ereditară, şi s-a creat o castă ecleziastică permanentă.
90:5.5 Pe măsură ce religia a evoluat, preoţii au început să se specializeze conform talentelor lor înnăscute sau înclinaţiilor lor speciale. Unii deveneau cântăreţi, alţii rostitori de rugăciuni, iar alţii sacrificatori; mai târziu, au apărut oratorii - predicatorii. Când religia a devenit o instituţie, aceşti preoţi au pretins că 'deţin cheile cerurilor'.
90:5.6 Preoţii au căutat întotdeauna să impresioneze oamenii din popor şi să le inspire o teamă respectuoasă, conducând ritualul religios într-o limbă moartă şi făcând diverse pase magice pentru a-i deruta pe cei fideli, astfel încât să-şi pună în valoare propria lor pietate şi autoritate. Marea primejdie, în toate acestea, este că ritualul tinde să devină un substitut al religiei.
90:5.7 Preoţimea a contribuit întotdeauna la întârzierea dezvoltării ştiinţei şi la împiedicarea progresului spiritual, dar ele au contribuit la stabilizarea civilizaţiei şi la înălţarea anumitor aspecte ale culturii. Însă mulţi preoţi moderni au încetat să mai activeze ca conducători ai ritualului de adorare a lui Dumnezeu şi şi-au îndreptat atenţia spre teologie - încercarea de a-l defini pe Dumnezeu.
90:5.8 Nu se poate tăgădui faptul că preoţii au fost o piatră de moară atârnată de gâtul raselor, dar adevăraţii conducători religioşi au avut o valoare inestimabilă în indicarea căii spre realităţile mai înalte şi mai bune.
90:5.9 [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
| Capitolul 89. Păcatul, sacrificiul şi ispăşirea |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 91. Evoluţia rugăciunii |