© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 98. Învăţăturile lui Melchizedek în Occident |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 100. Religia în experienţa umană |
99:0.1 NUMAI atunci când religia are cele mai puţine legături cu instituţiile laice poate să îşi îndeplinească maximul serviciului ei social. În epocile trecute, reformele sociale erau limitate mai cu seamă la domeniul moral; prin urmare religia, nu era obligată să-şi ajusteze atitudinea la schimbările importante din sistemele economice şi politice. Principala problemă a religiei era tendinţa ei de a înlocui răul prin bine în interiorul ordinii sociale a culturii economice şi politice a epocii. Aşadar, religia a tins indirect la perpetuarea ordinii stabilite a societăţii, la încurajarea menţinerii tipului de civilizaţie existent.
99:0.2 Însă religia nu ar trebui să se ocupe direct nici de crearea de noi ordini sociale, nici de păstrarea celor vechi. Adevărata religie se opune de fapt violenţei ca tehnică de evoluţie socială, dar nu se opune eforturilor inteligente ale societăţii pentru adaptarea uzanţelor ei şi pentru ajustarea instituţiilor ei la condiţiile economice şi la cerinţele culturale noi.
99:0.3 Religia a aprobat incidental reformele sociale ale veacurilor trecute, însă, în secolul al douăzecilea, ea este în mod necesar pusă în poziţia de a se ajusta la o reconstrucţie socială extinsă şi continuă. Condiţiile de viaţă se schimbă atât de rapid, încât trebuie treptat accelerate modificările instituţionale. Trebuie deci ca religia să se grăbească să se adapteze ordinii sociale noi şi mereu în mişcare.
99:1.1 Invenţiile mecanice şi răspândirea cunoştinţelor modifică civilizaţia. Se impun anumite ajustări economice şi schimbări sociale dacă se vrea evitarea unui dezastru cultural. Această nouă ordine socială care se apropie nu se va instala în pace vreme de un mileniu. Rasa umană trebuie să se adapteze la o serie de modificări, de ajustări şi de reajustări. Omenirea se îndreaptă către un nou destin planetar nerevelat.
99:1.2 Religia trebuie să devină o puternică influenţă în favoarea stabilităţii morale şi a progresului spiritual; ea trebuie să funcţioneze dinamic în mijlocul condiţiilor schimbătoare şi a ajustărilor economice fără sfârşit.
99:1.3 Societatea Urantiei nu poate spera niciodată să se stabilizeze ca în epocile trecute. Vasul social a ieşit din micile porturi adăpostite ale tradiţiei stabilite; el şi-a început croaziera pe înaltele mări ale destinului evolutiv; mai mult ca oricând în istoria lumii, sufletul omului are nevoie să scruteze cu grijă hărţile moralităţii şi să respecte cu minuţiozitate busola călăuzirii religioase. Suprema misiune a religiei, ca influenţă socială, constă în stabilizarea idealurilor umanităţii pe durata acestor primejdioase perioade de tranziţie de la o fază de civilizaţie la alta, de la un nivel de cultură la altul.
99:1.4 Religia nu are noi îndatoriri de îndeplinit, dar ea este urgent solicitată să acţioneze ca ghid prudent şi consilier experimentat în toate noile situaţii umane care se schimbă atât de rapid. Societatea devine mai mecanică, mai compactă, mai complexă şi mai primejdios de interdependentă. Religia trebuie să se manifeste pentru a împiedica ca aceste noi şi apropiate asocieri să genereze regrese sau chiar să se distrugă reciproc. Religia trebuie să acţioneze ca şi sarea cosmică, împiedicând fermenţii progresului să anihileze savoarea culturală a civilizaţiei. Aceste noi relaţii sociale şi prefaceri economice pot să ducă la o fraternitate durabilă.
99:1.5 Omeneşte vorbind, un umanitarism fără dumnezeu este un gest nobil, dar adevărata religie este singura putere susceptibilă să sporească într-o manieră permanentă sensibilitatea unui grup social la nevoile şi la suferinţele altor grupuri. În trecut, religia instituţională putea să rămână pasivă în vreme ce clasele superioare ale societăţii rămâneau surde la suferinţele şi la oprimarea claselor inferioare lipsite de apărare, însă, în timpurile moderne, ordinele sociale inferioare nu mai sunt scufundate într-o ignoranţă atât de abjectă sau atât de neputincioasă din punct de vedere politic.
99:1.6 Religia nu trebuie să se implice organic în munca laică de reconstrucţie socială şi de reorganizare economică, dar ea trebuie să ţină activ pasul cu înaintarea civilizaţiei în reafirmarea cu hotărâre şi cu vigoare a imperativelor morale şi a preceptelor spirituale, filozofia sa progresivă de viaţă umană şi de supravieţuire transcendentă. Spiritul religiei este etern, dar forma expresiei sale trebuie să fie pusă din nou la punct la fiecare revizuire a dicţionarului limbii umane.
99:2.1 Religia instituţională este neputincioasă în procurarea inspiraţiei şi în darea directivelor pentru reconstrucţia socială şi pentru reorganizarea economică iminente la scară mondială, deoarece ea a devenit din nefericire mai mult sau mai puţin o parte organică a ordinii sociale şi a sistemului economic care sunt menite să fie reconstruite. Numai adevărata religie a experienţei spirituale personale poate să funcţioneze util şi creativ în prezenta criză a civilizaţiei.
99:2.2 Religia instituţională este prinsă acum în impasul unui cerc vicios. Ea nu poate reconstrui societatea decât reconstruindu-se mai întâi pe sine şi, datorită faptului că ea face în mare măsură parte integrantă din ordinea stabilită, ea nu poate să se reconstruiască înainte ca societatea să se fi reclădit radical.
99:2.3 Persoanele religioase trebuie să muncească în societate, în industrie şi în politică în calitate de indivizi, iar nu ca grupuri, ca partide sau ca instituţii. Un grup religios care-şi permite să acţioneze ca atare în afara activităţilor lui religioase, devine imediat un partid politic, o organizaţie economică sau o instituţie socială. Colectivismul religios trebuie să-şi limiteze eforturile la promovarea cauzelor religioase.
99:2.4 Persoanele religioase nu au mai multă valoare decât persoanele nereligioase în sarcinile de reconstrucţie socială, afară de cazul în care religia lor le-a conferit o mai mare clarviziune cosmică şi le-a înzestrat cu o înţelepciune socială superioară născută din dorinţa sinceră de a-l iubi în mod suprem pe Dumnezeu şi de a-i iubi pe toţi oamenii ca fraţi în împărăţia cerurilor. Ordinea socială ideală este cea în care fiecare om îşi iubeşte vecinul aşa cum se iubeşte pe sine.
99:2.5 Biserica instituţionalizată poate să dea aparenţa că ar fi servit societatea în trecut prin glorificarea ordinii politice şi economice stabilite, însă, dacă vrea să supravieţuiască, ea trebuie să înceteze rapid orice activitate de acest gen. Singura sa atitudine potrivită constă propovăduirea non-violenţei, doctrina evoluţiei paşnice, în locul revoluţiei violente - pacea pe pământ şi bunăvoinţa printre oameni.
99:2.6 Dacă religia modernă găseşte dificil să-şi adapteze atitudinea la rapidele schimbări sociale, este aşa numai pentru că ea şi-a îngăduit să devină complet tradiţională, dogmatică şi instituţională. Religia experienţei vii nu încearcă nici o dificultate în anticiparea cu privire la dezvoltările sociale şi la prefacerile economice, în mijlocul cărora operează mereu ca stabilizator moral, ca ghid social şi ca o călăuză spirituală. Adevărata religie duce de la o epocă la alta cultura valabilă şi înţelepciunea născută din experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu şi din strădania de a-i semăna.
99:3.1 Creştinismul primitiv era cu desăvârşire liber de amestecurile civile, de angajamentele sociale şi de alianţele economice. Doar mai târziu a devenit creştinismul instituţionalizat o parte organică a structurii politice şi sociale a civilizaţiei occidentale.
99:3.2 Împărăţia cerurilor nu este nici ordine socială, nici ordine economică; ea este o fraternitate exclusiv spirituală de indivizi cunoscători de Dumnezeu. Nu este mai puţin adevărat că această fraternitate constituie prin ea însăşi un fenomen social nou şi uimitor, însoţit de repercusiuni economice şi sociale stupefiante.
99:3.3 Persoanele religioase nu sunt nici indiferente la suferinţele sociale, nici neatente la nedreptăţile civile, nici izolate de gândirea economică, nici insensibile la tirania politică. Religia influenţează direct reconstrucţia socială, deoarece îl spiritualizează şi îl idealizează pe fiecare cetăţean individual. Indirect, civilizaţia culturală este influenţată de atitudinea acestor credincioşi individuali pe măsură ce ei devin membrii activi şi influenţi ai unor diverse grupuri sociale, morale, economice şi politice.
99:3.4 Pentru a atinge o înaltă civilizaţie culturală, se cere, în primul rând, tipul ideal de cetăţean, şi, apoi, mecanisme sociale ideale şi adecvate care să permită acestor cetăţeni să controleze instituţiile economice şi politice ale acestei societăţi umane evoluate.
99:3.5 În urma unui exces de falsă sentimentalitate, Biserica şi-a oferit multă vreme serviciul celor defavorizaţi şi nenorociţi, şi aceasta era întru totul bine, dar aceeaşi sentimentalitate a condus la perpetuarea imprudentă a neamurilor rasial degenerate care au întârziat enorm progresul civilizaţiei.
99:3.6 Mulţi reconstructori sociali individuali, în vreme ce repudiază cu vehemenţă religia instituţională, sunt la urma urmei religioşi zeloşi în propagarea reformelor lor sociale. Acesta este modul în care o motivaţie religioasă personală şi mai mult sau mai puţin recunoscută joacă un mare rol în programul de reconstrucţie socială din zilele noastre.
99:3.7 Marea slăbiciune a tuturor acestor tipuri de activităţi religioase nerecunoscute şi inconştiente rezidă în incapacitatea lor de a beneficia de critica religioasă deschisă şi de a atinge, pe această cale, nivele profitabile de autocorectare. Este un fapt că religia nu se dezvoltă decât dacă este disciplinată printr-o critică constructivă, amplificată de filozofie, purificată de ştiinţă şi hrănită de o camaraderie loială.
99:3.8 Religia este întotdeauna ameninţată de marea primejdie de a se deforma şi de a se denatura în urmărirea ţelurilor ei false, cum este cazul în vreme de război, unde fiecare naţiune aflată în luptă îşi prostituează religia pentru a o transforma în propagandă militară. Zelul fără dragoste este întotdeauna dăunător religiei, şi persecuţiile abat activităţile religioase spre înfăptuirea unor imbolduri sociologice ori teologice.
99:3.9 Religia nu poate rămâne liberă de alianţele seculare profane decât prin următoarele mijloace:
99:3.10 1. O filozofie corectivă prin critică.
99:3.11 2. Independenţa de orice alianţă socială, economică şi politică.
99:3.12 3. Comunităţile creative, care încurajează şi dezvoltă iubirea.
99:3.13 4. Înflorirea progresivă a clarviziunii spirituale şi aprecierea valorilor cosmice.
99:3.14 5. Prevenirea fanatismului echilibrându-l printr-o atitudine mentală ştiinţifică.
99:3.15 Ca grup, persoanele religioase nu trebuie niciodată să se ocupe de altceva decât de religie, deşi cu titlu individual, oricare dintre ele poate să devină conducătorul eminent al unei mişcări de reconstrucţie socială, economică sau politică.
99:3.16 Rolul religiei este de a crea, de a susţine şi de a inspira la fiecare cetăţean loialitatea cosmică care îl va orienta către reuşita în progresul tuturor serviciilor sociale dificile, dar dezirabile.
99:4.1 Religia autentică dă unei persoane religioase o aureolă socială precum şi cunoştinţe intime cu privire la comunitatea umană; cu toate acestea, formalizarea grupurilor religioase a distrus foarte adesea chiar valorile pentru care aceste grupuri fuseseră organizate. Prietenia umană şi religia divină se întrajutorează şi se iluminează reciproc într-o manieră semnificativă, cu condiţia ca ele să crească ambele în echilibru şi în armonie. Religia a introdus noi semnificaţii în toate asocierile de grup - familii, şcoli şi cercuri. Ea aduce noi valori în joc şi exaltă umorul veritabil.
99:4.2 Funcţiunea de dirijare socială este transformată de clarviziunea spirituală; religia împiedică toate mişcările colective de la pierderea din vedere a adevăratelor lor obiective. Împreună cu copiii, religia este marele factor de unificare a vieţii de familie, cu condiţia ca ea să fie o credinţă vie şi în creştere. Nu poate exista viaţă de familie fără copii; nu poţi trăi o viaţă fără religie, însă acest handicap a înmulţit enorm dificultăţile acestei intime asocieri umane. În primele decenii ale celui de-al douăzecilea secol, viaţa de familie este cea care, după religia personală, are cel mai mult de suferit de pe urma decadenţei care rezultă din tranziţia de la vechile obedienţe religioase la noile semnificaţii şi valori care se ivesc.
99:4.3 Adevărata religie este un mod plin de înţeles de a trăi în mod dinamic faţă în faţă cu realităţile obişnuite ale vieţii de fiecare zi. Însă, dacă religia trebuie să stimuleze dezvoltarea individuală a caracterului şi să mărească integrarea personalităţii, ea nu trebuie să fie uniformizată. Dacă ea trebuie să stimuleze aprecierea experienţei şi să servească ca valoare de atracţie, nu trebuie să fie stereotipă. Dacă religia trebuie să promoveze loialităţi supreme, atunci nu trebuie să fie formalizată.
99:4.4 Puţin contează prefacerile care pot însoţi creşterea economică şi socială a civilizaţiei; religia este autentică şi valabilă dacă întreţine în individ o experienţă în care prevalează suveranitatea adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii, căci acela este adevăratul concept spiritual al realităţii supreme. Prin iubire şi prin adorare, ea devine plină de sens în calitate de comuniune cu oamenii şi de filiaţie cu Dumnezeu.
99:4.5 La urma urmei, mai degrabă ceea ce crezi decât ceea ce cunoşti este ceea ce determină conduita şi domină realizările personale. Cunoaşterea pur faptică exercită foarte puţină influenţă asupra omului obişnuit, dacă ea nu este stimulată emoţional. Dar stimularea religiei este supraemoţională; ea unifică toată experienţa umană pe nivele transcendente prin contact cu energiile spirituale din viaţa muritoare, precum şi prin eliberarea acestora.
99:4.6 De-a lungul timpurilor tulburi din punct de vedere psihologic ale secolului al douăzecilea, printre prefacerile economice, contra-curentele morale şi frământările sociologice periodice care însoţeau tranziţiile vijelioase ale unei ere ştiinţifice, mii şi mii de bărbaţi şi de femei au devenit marionete; ei sunt îngrijoraţi, agitaţi, temători, nesiguri şi instabili. Mai mult ca oricând în istoria lumii, ei au nevoie de consolarea şi de stabilitatea unei religii sfinte. În faţa realizărilor ştiinţifice şi a dezvoltărilor mecanice fără precedent, se constată o stagnare spirituală şi un haos filozofic.
99:4.7 Nu este ceva primejdios ca religia să devină tot mai mult o chestiune privată - o experienţă personală - numai să nu piardă din vedere motivaţia sa de servire socială dezinteresată şi iubitore. Religia a suferit multe influenţe secundare: amestecurile subite de culturi, întrepătrunderile de credinţe, diminuarea autorităţii ecleziastice, modificarea vieţii de familie, precum şi urbanizarea şi mecanizarea.
99:4.8 Cel mai mare pericol spiritual pentru oameni este progresul parţial, situaţia deplorabilă a unei credinţe neîmplinite: abandonarea religiilor evolutive ale fricii fără a pricepe imediat religia revelatoare a iubirii. Ştiinţa modernă, şi mai cu seamă psihologia, n-au slăbit decât religiile dependente esenţialmente de frică, de superstiţii şi de emoţii.
99:4.9 O tranziţie este întotdeauna însoţită de confuzie. Lumea religioasă se va bucura prea puţin de liniştea dinaintea marii lupte dintre cele trei filozofii ale religiei care şi-au disputat supremaţia:
99:4.10 1. Credinţa spiritistă (într-un Dumnezeu providenţial) a multor religii.
99:4.11 2. Credinţele umaniste şi idealiste ale multor filozofii.
99:4.12 3. Concepţiile mecaniciste şi naturaliste ale multor ştiinţe.
99:4.13 Aceste trei abordări parţiale ale realităţii cosmosului trebuie să sfârşească prin a se armoniza graţie prezentării revelatoare a religiei, a filozofiei şi a cosmologiei care descriu existenţa triunică a spiritului, a minţii şi a energiei ca provenind de la Trinitatea Paradisului şi atingând unificarea temporal-spaţială în Deitatea Supremului.
99:5.1 Religia este exclusiv o experienţă spirituală personală - cunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată - dar corolarul acestei experienţe - cunoaşterea omului ca frate al tău - atrage după sine ajustarea „sine”-lui la alţi „sine”, ceea ce implică aspectul social sau colectiv al vieţii religioase. Religia este mai întâi o ajustare interioară şi personală; ea devine apoi o chestiune de servire socială sau de ajustare la un grup. Formarea grupurilor religioase decurge forţat din caracterul gregar al oamenilor, iar soarta acestor grupuri religioase depinde mult de inteligenţa conducătorilor lor. În societatea primitivă, gruparea religioasă nu este totdeauna foarte diferită de grupările economice şi politice. Religia a fost întotdeauna o conservatoare a moralei şi o stabilizatoare a societăţii. Acest lucru rămâne adevărat, cu toate că numeroşi socialişti şi umanişti moderni propovăduiesc contrariul.
99:5.2 Nu uitaţi niciodată aceasta: adevărata religie constă în a-l cunoaşte pe Dumnezeu ca fiind Tatăl vostru şi pe om ca fiind fratele vostru. Religia nu constă în a crede orbeşte în ameninţările cu pedeapsa sau în promisiunile magice de recompense mistice viitoare.
99:5.3 Religia lui Isus este influenţa cea mai dinamică care a stimulat vreodată rasa umană. Isus a spulberat tradiţiile, a distrus dogmele şi a chemat omenirea la realizarea celor mai înalte idealuri ale ei din timp şi din eternitate - să fie perfectă aşa cum Tatăl care este în ceruri este perfect[1].
99:5.4 Religia are puţine şanse să îşi joace rolul înainte ca grupul religios să se separe de toate celelalte grupuri şi să formeze asocierea socială a membrilor spirituali ai împărăţiei din ceruri.
99:5.5 Doctrina depravării totale a omului a distrus o mare parte a potenţialului de care dispunea religia pentru a produce repercusiuni sociale înălţătoare prin natura lor şi inspiratoare prin valoarea lor. Isus a căutat să restabilească demnitatea omului proclamând că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu[2].
99:5.6 Orice credinţă religioasă care reuşeşte să-l spiritualizeze pe credincios are în mod sigur o repercusiune puternică în viaţa socială a acestui credincios. Experienţa religioasă produce infailibil „roadele spiritului” în viaţa cotidiană a muritorului călăuzit de spirit[3].
99:5.7 Tot atât de sigur pe cât oamenii îşi împărtăşesc credinţele lor religioase, ei creează un fel de grupare religioasă, care creează în cele din urmă ţeluri comune. Într-o bună zi, persoanele religioase se vor reuni şi vor începe să coopereze realmente pe baza unităţii de idealuri şi de ţeluri, mai degrabă decât să ajungă acolo bazându-se pe opinii psihologice şi pe credinţe teologice. Ţelurile mai degrabă decât crezurile sunt cele care ar trebui să reunească persoanele religioase. Din moment ce adevărata religie este o chestiune de experienţă spirituală personală, este inevitabil ca, în mod individual, fiecare persoană religioasă să aibă propria sa interpretare personală a modului de realizare a acestei experienţe spirituale. Cuvântul „credinţă” ar trebui să reprezinte relaţia individului cu Dumnezeu, mai degrabă decât o formulă a unui crez după care un grup de muritori a ajuns să se acorde în calitate de atitudine religioasă comună. „Aveţi voi credinţă? Atunci aveţi-o pentru voi înşivă[4].”
99:5.8 Credinţa nu se ocupă decât cu priceperea valorilor ideale; aceasta este pusă în evidenţă în definiţia Noului Testament care declară că credinţa este substanţa lucrurilor la care se speră şi demonstrarea celor care nu se văd[5].
99:5.9 Omul primitiv a făcut puţine eforturi pentru a exprima în cuvinte convingerile sale religioase. El mai mult şi-a dansat religia decât şi-a exprimat-o în gândire. Oamenii moderni au conceput multe credinţe şi au creat multe criterii ale credinţei religioase. Viitoarele persoane religioase trebuie să-şi trăiască religia, să se consacre cu toată inima slujirii fraternităţii umane. Este de mult timpul ca oamenii să aibă o experienţă religioasă atât de personală şi atât de sublimă cum nu se poate concepe şi manifesta decât prin „sentimente prea profunde pentru a se exprima prin cuvinte”.
99:5.10 Isus nu cerea discipolilor săi să se reunească periodic pentru a recita combinaţii de cuvinte care să indice credinţele lor comune. El le-a cerut doar să se reunească pentru a face efectiv ceva- să ia parte la cina comună în amintirea vieţii sale de consacrare pe Urantia.
99:5.11 Ce greşeală au făcut creştinii care, în vreme ce-l prezintă pe Cristos ca ideal suprem de călăuză spirituală, îndrăznesc să le ceară bărbaţilor şi femeilor conştienţi de Dumnezeu să respingă conducerea istorică a oamenilor cunoscători de Dumnezeu care au contribuit la iluminarea naţiunii lor sau a rasei lor particulare de-a lungul epocilor trecute.
99:6.1 Sectarismul este o boală a religiei instituţionale, iar dogmatismul este o înrobire a naturii spirituale. Este mult mai bine să ai o religie fără Biserică decât o Biserică fără religie. Tumultul religios al celui de-al douăzecilea secol nu este în sine şi prin sine însuşi un indice al decadenţei spirituale. Confuzia apare atât înaintea creşterii cât şi înaintea distrugerii.
99:6.2 Există un scop real în socializarea religiei. Activităţile religioase colective au ca scop punerea în scenă a fidelităţii faţă de religie; ridicarea în slăvi a seducţiilor adevărului, ale frumuseţii şi ale bunătăţii; întreţinerea atracţiei valorilor supreme; amplificarea serviciului fraternităţii dezinteresate; glorificarea potenţialurilor vieţii de familie; promovarea educaţiei religioase; darea de sfaturi înţelepte şi de îndrumări spirituale şi încurajarea adorării în grup. Toate religiile vii încurajează prietenia umană, păstrează moralitatea, favorizează bunăstarea vecinătăţii şi facilitează difuzarea evangheliei esenţiale a mesajelor lor respective de mântuire eternă.
99:6.3 Însă, pe măsură ce religia se conformează instituţiilor, puterea ei de a face bine se reduce, în timp ce posibilităţile de a face rău sporesc considerabil. Pericolele religiei formaliste sunt următoarele: fixarea credinţelor şi cristalizarea sentimentelor; acumularea de drepturi dobândite odată cu creşterile secularizării; tendinţa de a uniformiza şi de a fosiliza adevărul; religia abătută de la slujirea lui Dumnezeu către slujirea Bisericii; înclinaţia conducătorilor de a deveni administratori în loc de slujitori; tendinţa de a forma secte şi diviziuni în concurenţă; stabilirea unei autorităţi ecleziastice opresive; naşterea stării de spirit aristocratice de „popor ales”; întreţinerea ideilor false şi exagerate cu privire la sacru; religia făcută cu rutină şi pietrificarea adorării; tendinţa de a venera trecutul ignorând nevoile prezente; inaptitudinea de a da o interpretare modernă religiei; amestecarea în funcţiile din instituţiile laice; mai mult, religia formalistă creează penibila discriminare a castelor religioase, devine un judecător intolerant al ortodoxiei, nu reuşeşte să reţină interesul tineretului aventuros şi pierde treptat mesajul salvator al evangheliei mântuirii eterne.
99:6.4 Religia oficială împiedică oamenii în activităţile lor spirituale personale în loc de a-i elibera pentru o servire mai elevată a clăditorilor împărăţiei.
99:7.1 Biserica şi toate celelalte grupări religioase ar trebui să se ţină deoparte de la orice activitate laică, însă, în acelaşi timp, religia nu trebuie să facă nimic pentru a stânjeni sau a întârzia coordonarea socială a instituţiilor umane. Viaţa trebuie să continue să crească în semnificaţie; omul trebuie să îşi continue reforma filozofiei şi clarificarea religiei.
99:7.2 Ştiinţa politică trebuie să reconstruiască economia şi industria prin tehnici pe care le învaţă de la ştiinţele sociale şi prin clarviziunea şi motivele oferite de viaţa religioasă. În orice reconstrucţie socială, religia aduce o fidelitate stabilizatoare faţă de un obiect transcendent, un ţel echilibrant situat dincolo şi mai presus de obiectivul temporal imediat. În mijlocul confuziilor unui mediu înconjurător care se schimbă rapid, omul muritor are nevoie să fie susţinut de o vastă perspectivă cosmică.
99:7.3 Religia inspiră omului curajul şi bucuria de a trăi pe pământ; ea uneşte răbdarea cu pasiunea, clarviziunea cu zelul, simpatia cu puterea şi idealurile cu energia.
99:7.4 Un om nu poate lua niciodată o decizie înţeleaptă cu privire la chestiunile temporale, nici nu poate transcende egoismul intereselor personale decât dacă meditează în prezenţa suveranităţii lui Dumnezeu şi dacă ia în consideraţie realităţile semnificaţiilor divine şi ale valorilor spirituale.
99:7.5 Interdependenţa economică şi fraternizarea socială vor conduce în cele din urmă la fraternitate. Omul este prin natură un visător, dar ştiinţa îl trezeşte din reverie şi îi permite religiei să-l însufleţească riscând atunci mult mai puţin să stârnească reacţii fanatice. Necesităţile economice leagă omul de realitate, iar experienţa religioasă personală îl aduce pe acelaşi om faţă în faţă cu realităţile eterne ale unei cetăţenii cosmice aflate într-o expansiune şi într-un progres constante.
99:7.6 [Prezentat de un Melchizedek din Nebadon]
| Capitolul 98. Învăţăturile lui Melchizedek în Occident |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 100. Religia în experienţa umană |