© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 120. Manifestarea lui Mihail pe Urantia |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 122. Naşterea şi pruncia lui Iisus |
121:0.1 ACŢIONÂND sub supravegherea unei comisii de doisprezece membrii a Fraternităţii Unite a Medianilor Urantiei, garantat concomitent de preşedintele în exerciţiu al ordinului nostru şi de Melchisedecul raportor, eu sunt medianul secundar care a fost odinioară ataşat apostolului Andrei, şi sunt autorizat să redactez povestirea actelor vieţii lui Iisus din Nazaret, aşa cum au fost ele observate de ordinul meu de creaturi terestre şi aşa cum au fost apoi parţial raportate de subiectul uman încredinţat temporar în paza mea. Ştiind cu câtă scrupulozitate evita maestrul său să lase urme scrise ale trecerii sale, Andrei a refuzat ferm să multiplice copiile istorisirii sale scrise. O atitudine similară a celorlalţi apostoli ai lui Iisus a întârziat considerabil redactarea Evangheliilor.
¶ 1. OCCIDENTUL ÎN PRIMUL SECOL DUPĂ CHRISTOS
121:1.1 Iisus nu a venit în această lume în cursul unei epoci de decadenţă spirituală. În momentul naşterii sale, Urantia trecea printr-o renaştere a gândirii spirituale şi a vieţii religioase cum nu mai cunoscuse în toată istoria ei anterioară de la Adam, şi cum nu a mai avut de atunci în nici o epocă. Atunci când Mihail s-a întrupat pe Urantia, lumea oferea, pentru manifestarea Fiului Creator, condiţiile cele mai favorabile care au prevalat vreodată anterior sau care s-au prezentat cu timpul. În cursul secolelor imediat anterioare acestei epoci, cultura şi limba greacă se răspândiseră în Occident şi în Orientul Apropiat. Iudeii erau o rasă levantină de natură în parte occidentală şi în parte orientală; ei erau deci eminamente calificaţi pentru a utiliza acest cadru cultural şi lingvistic în vederea răspândirii cu eficienţă a unei noi religii atât în Orient, cât şi în Occident. Aceste împrejurări foarte favorabile erau şi mai puse în valoare de toleranţa politică a guvernării lumii mediteraneene de către romani.
121:1.2 Toată această combinaţie de influenţe mondiale este bine ilustrată de activităţile lui Pavel, a cărui cultură religioasă era cea a unui evreu dintre evrei şi care proclama, în limba greacă, Evanghelia unui Mesia iudeu, în vreme ce el însuşi era cetăţean roman[1][2][3].
121:1.3 Nimic asemănător civilizaţiei de pe vremea lui Iisus nu a fost întâlnit în Occident înainte sau după această epocă. Civilizaţia europeană a fost unificată şi coordonată sub o triplă influenţă extraordinară:
121:1.4 1. Sistemele politice şi sociale romane.
121:1.5 2. Limba şi cultura Greciei - şi, într-o anumită măsură, filozofia ei.
121:1.6 3. Influenţa în rapidă expansiune a învăţăturilor morale şi religioase ale iudeilor.
121:1.7 La naşterea lui Iisus, întreaga lume mediteraneană era un imperiu unificat. Pentru prima dată în istoria lumii, drumuri bune legau numeroase centre majore. Mările erau debarasate de piraţi, şi o mare eră a comerţului şi a călătoriilor se deschidea rapid. Europa nu a mai cunoscut o asemenea perioadă de comerţ şi de călătorii până în secolul al XIX-lea după Cristos.
121:1.8 Cu toată pacea interioară şi cu toată prosperitatea superficială a lumii greco-romane, majoritatea locuitorilor imperiului se menţineau într-o mizerie sordidă. Clasa superioară puţin numeroasă era bogată; o clasă inferioară mizerabilă şi sărăcită îngloba marea masă a omenirii. În zilele acelea nu exista nici o clasă de mijloc fericită şi prosperă; ea începuse să îşi facă apariţia în societatea romană.
121:1.9 Primele lupte dintre statele în expansiune ale romanilor şi ale parţilor luaseră sfârşit într-un trecut încă recent, lăsând Siria în mâinile romanilor. În epoca lui Iisus, Siria şi Palestina se bucurau de o perioadă de prosperitate, de pace relativă şi de raporturi comerciale foarte întinse cu ţările Orientului şi ale Occidentului.
¶ 2. POPORUL IUDEU
121:2.1 Iudeii făceau parte din rasa semitică cea mai veche care îi includea şi pe babilonieni, pe fenicieni, precum şi pe cei mai recenţi inamici ai Romei, cartaginezii. În cursul primei părţi din primul secol al erei creştine, iudeii erau grupul cel mai influent al popoarelor semitice, şi s-a întâmplat ca ei să ocupe o poziţie geografică şi strategică particulară în lume, aşa cum era ea atunci guvernată şi organizată pentru comerţ.
121:2.2 Multe dintre marile drumuri care legau naţiunile antichităţii treceau prin Palestina, care a devenit astfel punctul de contact, răscrucea de drumuri a trei continente. Călătorii, comerţul, şi armatele Babilonului, ale Asiriei, ale Egiptului, ale Siriei, ale Greciei, ale Partei şi ale Romei au trecut succesiv prin Palestina. Încă din timpuri imemoriale, numeroase itinerarii de caravane din Orient au trecut printr-o parte sau alta a acestei regiuni, îndreptându-se către puţinele porturi bune ale mării de la extremitatea orientală a Mediteranei, de unde vasele îşi transportau încărcăturile în tot Occidentul maritim. Peste jumătate din traficul acestor caravane trecea prin micul oraş Nazaret din Galileea, sau prin apropiere.
121:2.3 Cu toate că Palestina a fost căminul culturii religioase iudaice şi leagănul creştinismului, iudeii erau răspândiţi în lume, implantaţi în multe naţiuni, şi practicau comerţul în toate provinciile statelor romane şi parte.
121:2.4 Grecia aducea o limbă şi o cultură, Roma construia drumurile şi unifica un imperiu, însă dispersarea iudeilor, cu peste două sute de sinagogi şi cu comunităţile lor religioase bine organizate răspândite pe ici pe colo în întreaga lume romană, furniza centrele culturale în care noua evanghelie a împărăţiei cerurilor a fost primită iniţial, şi de unde ea s-a răspândit, mai apoi, până la marginile pământului.
121:2.5 Fiecare sinagogă iudaică tolera o mulţime de credincioşi care veneau de la gentili, oamenii 'devotaţi' sau 'temători de Dumnezeu', şi în cadrul acestui mănunchi de prozeliţi a operat Pavel cea mai mare parte a primelor sale convertiri la creştinism[4][5]. Chiar şi templul din Ierusalim avea o curte bogat decorată pentru gentili. Cultura, comerţul şi cultul Ierusemului erau foarte strâns legate cu cele din Antiohia.[6]
121:2.6 Discipolii lui Pavel au fost numiţi pentru prima dată „creştini” în Antiohia. Centralizarea cultului iudeu din templu în Ierusalim constituia atât secretul supravieţuirii monoteismului iudeu, cât şi promisiunea că el va nutri şi va răspândi în lume un nou concept lărgit despre acest Dumnezeu unic al tuturor naţiunilor şi Tată al tuturor muritorilor. În Ierusalim, slujba templului reprezenta supravieţuirea unui concept cultural religios în faţa declinului unei succesiuni de suzerani naţionali gentili şi persecutori rasiali.
121:2.7 Deşi poporul iudeu din vremea aceea s-a aflat sub suzeranitatea romană, el se bucura de o foarte mare autonomie guvernamentală şi, amintindu-şi de faptele eroice de eliberare pe atunci recent înfăptuite de către Iuda Macabeu şi de către succesorii săi imediaţi, el vibra în aşteptarea imediatei apariţii a unui eliberator şi mai mare, Mesia cel multă vreme aşteptat.[7]
121:2.8 Secretul supravieţuirii Palestinei, regatul Iudeilor, ca stat semi-independent, era intim legat de politica străină a guvernării romane, care dorea să păstreze controlul marelui drum Palestinian de tranzit dintre Siria şi Egipt, precum şi terminalele occidentale ale drumurilor de caravane dintre Orient şi Occident. Roma nu dorea ca vreo putere să se poată ridica în Levant, fapt care ar fi putut diminua expansiunea ei viitoare în aceste regiuni. Politica de intrigi, care avea ca obiect să se opună Siriei seleucide şi Egiptului ptolemeilor, conducea la păstrarea Palestinei ca un stat separat şi independent. Politica romană, degenerarea Egiptului şi slăbirea progresivă a selucizilor în faţa puterii crescânde a parţilor explică de ce, timp de mai multe generaţii, un grup mic şi slab de iudei a ajuns să îşi menţină independenţa atât împotriva selucizilor la nord, cât şi a ptolemeilor la sud. Iudeii atribuiau această libertate fortuită şi această independenţă faţă de tirania popoarelor vecine mai puternice faptului că ei erau 'poporul ales', intervenţiei directe a lui Iehova[8]. O astfel de atitudine de superioritate rasială a făcut să fie cu atât mai greu pentru ei să îndure suzeranitatea romană, atunci când ea a căzut în cele din urmă asupra ţărilor lor. Chiar şi în acel trist moment, iudeii au refuzat să înveţe că misiunea lor mondială era spirituală, şi nu politică.
121:2.9 Iudeii erau anormal de temători şi suspicioşi în epoca lui Iisus, deoarece erau atunci guvernaţi de un străin, Irod Idumeanul, care a pus mâna pe suzeranitatea asupra Iudeei insinuându-se cu abilitate în graţiile conducătorilor romani[9]. Deşi Irod şi-a declarat loialitatea în practicile ceremoniale evreieşti, el a început să construiască temple pentru mulţi zei străini.
121:2.10 Relaţiile amicale ale lui Irod cu conducătorii romani permiteau evreilor să călătorească în lume în condiţii de siguranţă. Ele au deschis deci calea unei pătrunderi sporite a iudeilor, chiar şi în regiunile îndepărtate ale imperiului roman şi în cadrul naţiunilor străine cu care romanii aveau tratate; evreii puteau să ducă acolo noua evanghelie a împărăţiei cerurilor. Domnia lui Irod a contribuit totodată mult la creşterea ulterioară a contopirii filozofiilor ebraice şi elenistice.
121:2.11 Irod a clădit portul Cezareei, care a mai contribuit şi la a transforma Palestina în răscrucea de drumuri a lumii civilizate. El a murit în anul 4 înaintea erei creştine, iar fiul său Irod Antipa a guvernat Galileea şi Pereea în timpul tinereţii şi călăuzirii lui Iisus, până în anul 39 al erei creştine. Ca şi tatăl său, Antipa era un mare ziditor. El a reconstruit multe dintre oraşele Galileii, inclusiv importantul centrul comercial din Sepphoris.
121:2.12 Galileenii nu se bucurau din plin de favoarea şefilor religioşi şi a maeştrilor rabini ai Ierusalimului. La naşterea lui Iisus, Galileea era mai mult sub influenţa gentililor decât a iudeilor.
¶ 3. PRINTRE GENTILI
121:3.1 Deşi condiţiile economice şi sociale ale statului roman nu au fost de cel mai înalt ordin, pacea şi prosperitatea generale era propice manifestării lui Mihail. În primul secol al erei creştine, societatea lumii mediteraneene era formată din cinci pături bine definite:
121:3.2 1. Aristocraţia. Clasele superioare care posedau averea şi puterea oficială - grupurile conducătoare şi privilegiate.
121:3.3 2. Grupurile de afaceri. Prinţii negustori şi bancherii - neguţătorii - marii importatori şi exportatori - comercianţii internaţionali.
121:3.4 3. Clasa mijlocie puţin numeroasă. Cu toate că acest grup a fost într-adevăr restrâns, el era foarte influent şi a furnizat osatura morală a Bisericii creştine primitive, care încuraja aceste grupuri să continue să-şi exercite diversele lor meserii şi comerţuri. Printre iudei, numeroşi farisei aparţineau acestei clase de comercianţi.
121:3.5 4. Proletariatul liber. Acest grup a avut un statut social minim sau inexistent. Deşi erau mândri de libertatea lor, ei erau foarte dezavantajaţi, deoarece erau forţaţi să intre în concurenţă cu mâna de lucru a sclavilor. Clasele superioare îi priveau cu dispreţ, socotind că erau inutili, fiind buni numai pentru 'reproducere'.
121:3.6 5. Sclavii. Jumătate din locuitorii Statului roman se compunea din sclavi. Un număr destul de mare dintre ei erau indivizi superiori, care îşi croiau rapid drumul ridicându-se la nivelul proletariatului liber, şi chiar al negustorilor, dar, în majoritate, ei erau mediocri sau mult inferiori.
121:3.7 Reducerea la sclavie, chiar şi la popoarele superioare, era una dintre trăsăturile cuceririi militare romane. Puterea stăpânului asupra sclavilor era absolută. Biserica creştină primitivă era compusă, în mare parte, din aceşti sclavi şi din clasele inferioare ale populaţiei.
121:3.8 Sclavii superiori primeau adesea salarii din care economiseau pentru a-şi răscumpăra libertatea. Mulţi dintre aceşti sclavi emancipaţi se ridicau la înalte poziţii în Stat, în Biserică sau în lumea afacerilor. Tocmai aceste posibilităţi sunt cele care au făcut ca Biserica creştină primitivă să fie atât de tolerantă faţă de această formă modificată de sclavie.
121:3.9 Nu exista nici o problemă socială generală în Imperiul roman din primul secol de după Cristos. Cea mai mare parte a populaţiei se considera ca aparţinând grupului în care hazardul o făcuse să se nască. Exista întotdeauna o poartă deschisă, prin care indivizii înzestraţi şi capabili puteau să se înalţe de la clasele inferioare la clasele superioare ale societăţii romane, dar oamenii erau în general mulţumiţi de rangul lor social. Ei nu aveau conştiinţă de clasă, şi nici nu considerau aceste distincţii de clasă ca fiind ceva rău sau nedrept. Creştinismul nu era în nici un sens o mişcare economică având ca scop atenuarea mizeriei claselor defavorizate.
121:3.10 Deşi femeile aveau mai multă libertate peste tot în imperiul roman decât în Palestina, unde statutul lor era limitat, devotamentul familial şi afecţiunea naturală a Iudeilor le întrecea pe departe pe cele ale lumii gentililor.
¶ 4. FILOZOFIA GENTILILOR
121:4.1 Din punct de vedere moral, gentilii erau întrucâtva inferiori iudeilor, însă exista în inima gentililor cei mai nobili un vast teren de bunătate naturală şi un potenţial de afecţiune umană în care sămânţa creştinismului putea să încolţească şi să producă o recoltă abundentă de caractere morale şi de reuşite spirituale. Lumea gentililor era atunci dominată de patru mari filozofii, toate mai mult sau mai puţin derivate din platonismul grec primitiv. Aceste şcoli de gândire erau următoarele:
121:4.2 1. Epicurienii. Această şcoală de gândire era consacrată urmăririi fericirii. Cei mai buni epicurienii mai buni nu se dedau exceselor senzuale. Cel puţin această doctrină a contribuit la eliberarea romanilor de o formă de fatalism şi mai nefastă; ea propovăduia că oamenii puteau să facă ceva pentru a îmbunătăţi statutul lor terestru. Ea combătut eficient superstiţiile ignorante.
121:4.3 2. Stoicii. Stoicismul era filozofia superioară a claselor mai bune. Stoicii credeau că un Destin-raţiune conducător domina întreaga natură. Ei propovăduiau că sufletul omului era divin şi întemniţat într-un corp rău, de natură fizică. Sufletul omului atingea libertatea trăind în armonie cu natura, cu Dumnezeu, şi astfel virtutea devenea propria sa recompensă. Stoicismul s-a înălţat la o moralitate sublimă, la idealuri care nu au fost niciodată întrecute de atunci de nici un sistem de filozofie pur omenească. Cu toate că stoicii se declarau 'urmaşi ai lui Dumnezeu', ei nu au reuşit să îl cunoască şi, prin urmare, să îl găsească[10]. Stoicismul a rămas o filozofie; el nu a devenit niciodată o religie. Adepţii lui căutau să-şi pună mintea la unison cu armonia Minţii Universale, însă ei nu au ajuns să se considere ca fiind copiii unui Tată iubitor. Pavel avea tendinţe net stoice atunci când scria: „În orice stare mă aflu, am învăţat să fiu mulţumit în ea”[11].
121:4.4 3. Cinicii. Cu toate că cinicii au la originea filozofiei pe Diogene Atenianul, ei extrag o mare parte a doctrinei lor din vestigiile învăţăturii lui Machiventa Melchisedec. Altădată, cinismul aparţinuse mai mult religiei decât de filozofiei. Cel puţin, cinicii şi-au făcut democratică filozofia lor religioasă. La ţară şi în pieţe, ei au predicat mereu doctrina lor, conform căreia „omul putea să se salveze dacă voia”. Ei proslăveau simplitatea şi virtutea, şi îndemnau oamenii să înfrunte moartea cu neînfricare. Aceşti predicatori cinici rătăcitori au contribuit foarte mult la pregătirea populaţiei înfometată din punct de vedere spiritual pentru venirea misionarilor creştini care au sosit mai târziu. Predicile lor populare se asemănau mult cu Epistolele lui Pavel prin planul şi prin stilul lor.
121:4.5 4. Scepticii. Scepticismul afirma că cunoaşterea era înşelătoare, iar convingerea şi încredinţarea erau imposibile. Era o atitudine pur negativă, care nu s-a răspândit niciodată foarte mult.
121:4.6 Aceste filozofii erau semi-religioase şi adesea fortifiante, etice şi înnobilatoare, însă nivelul lor era în general prea elevat pentru muritorii de rând. Cu excepţia, poate, a cinismului, acestea erau filozofii pentru cei tari şi înţelepţi, şi nu religii de mântuire destinate în acelaşi timp celor săraci şi slabi.
¶ 5. RELIGIILE GENTILILOR
121:5.1 În cursul epocilor precedente, religia fusese în principal o chestiune de trib sau de naţiune; ea nu fusese prea adesea un subiect de interes pentru individ. Dumnezeii erau tribali sau naţionali, nu personali. Asemenea sisteme religioase nu aduceau aproape deloc satisfacţie aspiranţilor spirituali individuali din rândul oamenilor obişnuiţi.
121:5.2 În epoca lui Iisus, religiile Occidentului cuprindeau:
121:5.3 1. Cultele păgâne. Acestea erau combinaţii de mitologii, de patriotism şi de tradiţii elenistice şi latine.
121:5.4 2. Adorarea împăratului. Această zeificare a omului ca simbol al Statului i-a ofensat profund pe iudei şi pe primii creştini; ea a condus direct la crudele persecuţii ale celor două Biserici de către guvernul roman.
121:5.5 3. Astrologia. Această pseudo-ştiinţă a Babilonului s-a transformat într-o religie în întreg imperiul greco-roman. Nici chiar în secolul al douăzecilea, oamenii nu sunt în întregime eliberaţi de această credinţă superstiţioasă.
121:5.6 4. Religiile de mistere. Asupra unei lumi atât de înfometate din punct de vedere spiritual se năpustise un curent de culte de mistere, de religii noi şi străine din Levant, care seduseseră oamenii de rând şi le promiseseră mântuirea individuală. Aceste religii au devenit rapid credinţa acceptată de clasele inferioare din lumea greco-romană, şi au contribuit mult la pregătirea căii pentru difuzarea rapidă a învăţăturilor creştine, considerabil superioare, care prezentau oamenilor inteligenţi un concept maiestuos despre Zeitate, asociat cu o teologie potrivită pentru a stârni curiozitatea, şi, tuturor, o profundă ofertă de mântuire, inclusiv omului mediu din această epocă, ignorant, dar în mod spiritual înfometat.
121:5.7 Religiile de mistere au marcat sfârşitul credinţelor naţionale şi au dus la naşterea a numeroase culte personale. Misterele erau numeroase, însă toate prezentau următoare caracteristici:
121:5.8 1. Un mit legendar, un mister - de unde şi numele lor. Ca regulă generală, acest mister ţinea de istoria vreunui zeu, viaţa, moartea şi învierea sa. Se găseşte un exemplu în învăţăturile mithraismului, care a fost o anumită vreme contemporan cu cultul în creştere al creştinismului după Pavel, şi i-a făcut concurenţă.
121:5.9 2. Misterele erau inter-rasiale şi nenaţionale; ele erau personale şi fraterne, dând la iveală confrerii religioase şi numeroase societăţi sectare.
121:5.10 3. Slujbele religioase ale misterelor se caracterizau prin ceremonii de iniţiere complicate şi prin impresionante sacramente de cult. Riturile şi ritualurile lor secrete erau uneori macabre şi revoltătoare.
121:5.11 4. Indiferent de natura ceremoniilor lor sau de gradul exceselor lor, aceste sisteme făgăduiau invariabil mântuirea adepţilor lor înfocaţi, „izbăvirea de rău, supravieţuirea după moarte şi o viaţă durabilă pe tărâmurile beatitudinii de dincolo de această lume de tristeţe şi de robie”[12][13][14][15].
121:5.12 Nu comiteţi însă greşeala de a confunda învăţăturile lui Iisus cu misterele. Popularitatea misterelor vădeşte că oamenii caută să supravieţuiască, ceea ce înfăţişează o foame şi o sete reale de religie personală şi de dreptate individuală. Deşi misterele nu satisfăceau aceste aspiraţii de o manieră adecvată, ele au pregătit efectiv calea pentru apariţia subsecventă a lui Iisus, care aducea cu adevărat în această lume pâinea vieţii şi apa vieţii.
121:5.13 Într-un efort de a utiliza aderarea generalizată la tipurile mai bune de religii de mistere, Pavel a adus anumite adaptări învăţăturilor lui Iisus, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru un mare număr de persoane susceptibile de a fi convertite. Însă chiar compromisul lui Pavel în ceea ce priveşte învăţăturile lui Iisus era superior celui mai bun dintre mistere, în sensul că:
121:5.14 1. Pavel propovăduia o mântuire morală, o salvare etică. Creştinismul se orienta către o nouă viaţă şi proclama un nou ideal. Paul a renunţat la riturile magice şi la farmecele ceremoniale.
121:5.15 2. Creştinismul prezenta o religie care ataca soluţii definitive la problema umană, căci el nu numai că se oferea să vă salveze de durere şi chiar şi de moarte, ci promitea de asemenea să vă elibereze de păcat, după care veţi fi înzestraţi cu un caracter drept, comportând calităţi de supravieţuire eternă.
121:5.16 3. Misterele erau întemeiate pe mituri. Creştinismul, aşa cum îl predica Pavel, era bazat pe un fapt istoric: consacrarea lui Mihail, Fiul lui Dumnezeu, peste omenire.
121:5.17 Moralitatea la gentili nu era în mod necesar legată de filozofie sau de religie. În afara Palestinei, oamenii nu aveau întotdeauna ideea că un preot era de presupus că duce o viaţă morală. Religia iudaică, apoi învăţăturile lui Iisus, şi mai târziu creştinismul ce evolua al lui Pavel, au fost primele religii europene care să prindă într-o mână morala şi în cealaltă etica, insistând ca persoanele religioase să acorde o oarecare atenţie ambelor.
121:5.18 Într-o asemenea generaţie de oameni dominaţi de astfel de sisteme filozofice incomplete, şi tulburate de astfel de culte religioase complexe, s-a nimerit să se nască Iisus în Palestina. Tocmai aceste generaţii a dat el ulterior evanghelia sa de religiei personală - filiaţia cu Dumnezeu.
¶ 6. RELIGIA EBRAICĂ
121:6.1 Către sfârşitul primului secol dinainte de Cristos, gândirea religioasă a Ierusalimului fusese profund influenţată şi întrucâtva modificată de învăţăturile culturale greceşti, şi chiar de filozofia greacă. În lungul diferend dintre poziţiile şcolilor orientale şi occidentale de gândire ebraică, Ierusalimul şi restul Occidentului precum şi Levantul au adoptat, în general, punctul de vedere al iudeilor din vest, punctul de vedere elenist modificat.
121:6.2 În perioada lui Iisus, în Palestina dominau trei limbi: oamenii obişnuiţi foloseau un dialect aramaic, preoţii şi rabinii vorbeau ebraica, iar clasele educate şi păturile superioare ale populaţiei iudee vorbeau, în general, greaca. Faptul că Scripturile ebraice fuseseră traduse foarte devreme în greacă, în Alexandria, a fost în mare parte răspunzător de predominanţa ulterioară a aripii greceşti a culturii şi a teologiei iudaice. Scrierile învăţătorilor creştini nu urmau curând să apară în aceeaşi limbă. Renaşterea iudaismului datează de la traducerea în greacă a Scripturilor ebraice. Această influenţă a fost decisivă pentru a determina ulterior devierea cultului creştin a lui Pavel spre Occident, şi nu spre Orient.
121:6.3 Cu toate că credinţele iudaice elenizate au fost foarte puţin influenţate de învăţăturile epicurienilor, ele au fost influenţate substanţial de filozofia lui Platon şi de doctrinele de abnegaţie ale stoicilor. Marea invazie a stoicismului este ilustrată de A Patra Carte a Macabeilor. Dubla pătrundere a filozofiei platoniciene şi a doctrinelor stoice reiese din Înţelepciunea lui Solomon. Iudeii elenizaţi aduc Scripturilor Evreilor o asemenea interpretare alegorică încât ei nu găsesc nici o dificultate în a conforma teologia ebraică la filozofia aristoteliană, pe care o respectau. Toate acestea însă au condus la o confuzie dezastruoasă, până când aceste probleme au fost preluate de Filon din Alexandria, care a încercat să armonizeze şi să organizeze filozofia greacă şi teologia ebraică într-un sistem compact şi relativ coerent de credinţe şi de practici religioase. Această învăţătură ulterioară a filozofiei greceşti şi a teologiei ebraice conjugate este ceea ce a prevalat în Palestina în momentul în care Iisus a trăit şi a propovăduit acolo, şi pe care Pavel a utilizat-o ca temelie pentru a construi cultul său creştin mai elevat şi mai luminos decât celelalte.
121:6.4 Filon era un mare învăţător. De la Moise, nu s-a văzut om care să exercite o influenţă atât de profundă asupra gândirii etice şi religioase a lumii occidentale. În ce priveşte combinarea elementelor mai bune rezultate din sistemele contemporane de învăţătură etică şi religioasă, au existat şapte educatori umani excepţionali: Sethard, Moise, Zoroastru, Lao-Tse, Buddha şi Pavel.
121:6.5 Filon comisese unele inconsecvenţe în efortul său de a combina filozofia mistică greacă şi doctrinele romane ale stoicilor cu teologia legalistă a evreilor. Pavel a recunoscut multe dintre aceste inconsecvenţe, dar nu toate, şi le-a eliminat cu înţelepciune din teologia sa fundamentală precreştină. Filon i-a deschis drumul lui Pavel pentru ca acesta din urmă să restabilească mai bine conceptul de Trinitate a Paradisului, care fusese un timp îndelungat latent în teologia iudaică. Asupra acestui subiect, Pavel nu a reuşit nici să se menţină la înălţimea lui Filon nici să întreacă învăţăturile acestui iudeu bogat şi instruit din Alexandria; era vorba de doctrina răscumpărării. Filon propovăduia că trebuia să te eliberezi de doctrina conform căreia iertarea nu se obţine decât vărsând sânge. Este de asemenea posibil ca, mai bine decât Pavel, el să fi întrevăzut realitatea şi prezenţa Ajustorului Gândirii. Dar teoria lui Pavel asupra păcatului originar, doctrinele culpabilităţii ereditare, ale răului înnăscut şi ale izbăvirii, erau parţial de origine mithriacă şi aveau puţine puncte comune cu teologia ebraică, cu filozofia lui Filon, sau cu învăţăturile lui Iisus. Unele aspecte ale învăţăturii lui Pavel referitoare la păcatul originar şi la răscumpărare, proveneau de la Pavel însuşi.
121:6.6 Evanghelia lui Ioan, ultima dintre istorisirile vieţii pământeşti a lui Iisus, era adresată popoarelor occidentale, şi îşi prezintă istoria inspirându-se foarte mult din punctul de vedere al creştinilor din Alexandria de mai târziu, care erau şi ei discipoli ai învăţăturilor lui Filon.
121:6.7 Aproape de epoca lui Cristos, în Alexandria a avut loc un straniu reviriment al sentimentului faţă de iudei şi, din acest străvechi bastion iudeu, a pornit un val virulent de persecuţii, care s-a întins până şi la Roma, de unde mii dintre ei u fost izgoniţi. Însă o asemenea campanie care denatura faptele a fost de scurtă durată; guvernul imperial a restabilit în integralitatea lor, foarte curând, şi pe toată întinderea imperiului, libertăţile iudeilor ce fuseseră restrânse.
121:6.8 Indiferent de locul din lumea largă în care iudeii se găseau dispersaţi de comerţ sau de opresiune, ei îşi păstrau de comun acord inima centrată asupra templului sacru al Ierusalimului. Teologia iudaică a supravieţuit efectiv aşa cum era ea interpretată şi practicată în Ierusalim, deşi ea fusese salvată de uitare în mai multe rânduri de intervenţia oportună a anumitor învăţători babilonieni.
121:6.9 Până la două milioane şi jumătate dintre aceşti iudei dispersaţi aveau obiceiul de a veni în Ierusalim pentru celebrarea sărbătorilor lor religioase naţionale. Oricare ar fi fost deosebirile teologice sau filozofice dintre iudeii din est (babilonieni) şi cei din vest (elenistici), ei erau cu toţii de acord să păstreze Ierusalimul drept centrul cultului lor şi să aştepte cu speranţă venirea lui Mesia.
¶ 7. IUDEII ŞI GENTILII
121:7.1 În epoca lui Iisus, iudeii ajunseseră la un concept stabil al originii lor, al istoriei şi destinului lor. Ei construiseră un zid rigid de separare între ei şi lumea gentililor, şi priveau toate obiceiurile gentililor cu dispreţ suprem. Cultul lor urma litera legii, iar ei se complăceau într-o formă de mulţumire de sine bazată pe falsul orgoliu al genealogiei lor. Ei formaseră noţiuni preconcepute cu privire la Mesia promis, şi cele mai multe dintre aceste speranţe luau în considerare un Mesia care va veni ca un element al istoriei lor naţionale şi rasiale. Pentru evreii din vremea aceea, teologia iudaică era irevocabil stabilită şi fixată pentru totdeauna.
121:7.2 Învăţăturile şi practicile lui Iisus privitoare la toleranţă şi la bunătate mergeau contra străvechii atitudini a iudeilor faţă de celelalte popoare, pe care le considerau păgâne. Vreme de generaţii, iudeii nutriseră faţă de lumea exterioară o atitudine care făcea imposibil să accepte învăţăturile Maestrului despre fraternitatea spirituală a oamenilor. Ei nu voiau să-l împărtăşească pe Iehova la egalitate cu gentilii, şi cu atât mai mult să accepte, ca Fiu al lui Dumnezeu, pe cineva care propovăduia doctrine atât de noi şi de străine.
121:7.3 Scribii, fariseii, şi preoţimea, îi menţineau pe iudei într-o teribilă robie de ritualism şi de legalism, o sclavie mult mai reală decât cea a autorităţii politice romane. Iudeii din epoca lui Iisus nu numai că erau aserviţi legii, ci erau şi legaţi prin exigenţele servile ale tradiţiilor care implicau şi invadau toate domeniile vieţii personale şi sociale. Aceste reguli de conduită minuţioase îi urmăreau şi îi dominau pe toţi iudeii loiali. Şi nu este nimic surprinzător în aceea că ei s-au grăbit să respingă pe unul dintre ai lor care le cerea să nu ţină cont de tradiţiile lor sacre şi care îndrăznea să-şi bată joc de regulile lor de conduită socială, onorate de atât de multă vreme. Ei nu puteau deloc să privească cu toleranţă învăţăturile cuiva care nu ezita să intre în conflict cu dogmele pe care ei le considerau ca fiind stabilite de Tatăl lor Avraam în persoană. Moise le dăduse legea lor, iar ei nu voiau să facă nici un compromis.
121:7.4 În primul secol al erei creştine, interpretarea orală a legii de către învăţătorii cunoscuţi, scribii, dobândise o autoritate mai înaltă decât legea scrisă însăşi. Toate acestea făceau să fie mai uşor anumitor şefi religioşi ai iudeilor să incite poporul împotriva acceptării unei noi evanghelii.
121:7.5 Împrejurările le făceau imposibil iudeilor să îşi împlinească destinul lor divin ca mesageri ai noii evanghelii de independenţă religioasă şi de libertate spirituală; ei nu reuşiseră să sfărâme lanţurile tradiţiei. Ieremia anunţase „legea care trebuia să fie scrisă în inima oamenilor”. Ezechiel vorbise de un „nou spirit care trebuia să trăiască în sufletul omului”, iar psalmistul se rugase pentru ca Dumnezeu „să creeze o inimă interioară pură şi să reînnoiască un spirit drept”[16]. Dar, atunci când religia iudaică a lucrărilor bune şi a sclaviei legii a sucombat în faţa stagnării inerţiei tradiţionaliste, mişcarea de evoluţie religioasă s-a deplasat către vest, la popoarele europene[17][18].
121:7.6 Şi astfel, un alt popor a fost chemat să aducă lumii o teologie în progres, un sistem de învăţământ, care încorpora filozofia grecilor, legea romanilor, moralitatea evreilor şi evanghelia care proclama caracterul sacru al personalităţii şi al libertăţii spirituale, formulat de Pavel şi întemeiat pe învăţăturile lui Iisus.
121:7.7 Cultul creştin al lui Pavel îşi etala moralitatea ca un semn din naştere iudaic. Iudeii considerau istoria ca fiind providenţa lui Dumnezeu - Iehova la lucru. Grecii au adus în noua învăţătură concepte mai clare asupra vieţii eterne. Doctrinele lui Pavel au fost influenţate în conţinutul lor teologic şi filozofic nu numai de învăţăturile lui Iisus, ci şi de Platon şi de Filon. Etica sa a fost inspirată nu numai de Cristos, ci şi de stoici.
121:7.8 Evanghelia lui Iisus, aşa cum o încorporase Pavel în cultul creştinismului din Antiohia, s-a amestecat cu următoarele învăţături:
121:7.9 1. Raţionamentele filozofice ale prozeliţilor greci ai iudaismului, inclusiv unele dintre conceptele lor asupra vieţii eterne.
121:7.10 2. Învăţăturile atrăgătoare ale cultelor predominante ale misterelor, şi în special doctrinele mithriace ale izbăvirii, ale răscumpărării şi ale salvării prin sacrificiul făcut de un anumit zeu.
121:7.11 3. Moralitatea robustă a religiei iudaice stabilite.
121:7.12 În epoca lui Iisus, imperiul roman de la Marea Mediterană, regatul parţilor şi popoarele adiacente, aveau toate idei sumare şi primitive despre geografia lumii, despre astronomie, despre sănătate şi despre boală; în chip firesc, ei au fost stupefiaţi de declaraţiile noi şi surprinzătoare ale tâmplarului din Nazaret. Ideile despre posedarea de spiritele bune sau de cele rele nu se aplicau numai fiinţelor umane; mulţi oameni considerau că fiecare arbore şi fiecare piatră erau posedate de câte un spirit. Aceasta era o epocă a farmecelor, şi fiecare considera miracolele ca pe nişte incidente obişnuite.
¶ 8. SCRIERILE ANTERIOARE
121:8.1 În măsura posibilităţilor şi a consistenţei cu mandatul nostru, noi ne-am străduit să utilizăm şi, într-o oarecare măsură, să coordonăm arhivele existente aflate în legătură cu viaţa lui Iisus pe Urantia. Deşi noi am putut profita de accesul la scrierile pierdute ale apostolului Andrei, şi am beneficiat de colaborarea unei vaste mulţimi de fiinţe celeste care se găseau pe pământ în timpul efuziunii lui Mihail (în particular Ajustorul său acum personalizat), intenţia noastră a fost de a ne servi în egală măsură de aşa-numitele Evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
121:8.2 Aceste scrieri ale Noului Testament îşi au originea în următoarele împrejurări:
121:8.3 1. Evanghelia lui Marcu. Cu excepţia notelor lui Andrei, Ioan Marcu este cel care a scris prima, cea mai scurtă şi cea mai simplă istorie a vieţii lui Iisus. El l-a prezentat pe Maestru ca pe un slujitor, un om printre oameni. Deşi Marcu era un tânăr care evolua în împrejurimile imediate ale scenelor pe care le descrie, povestirea sa este, în realitate, Evanghelia după Simion Petru. Marcu s-a asociat de devreme cu Petru, şi mai târziu cu Pavel. El şi-a scris relatarea la îndemnul lui Petru şi la cererea stăruitoare a Bisericii din Roma. Ştiind cu ce persistenţă refuzase Maestrul să îşi scrie învăţăturile în timpul încarnării sale pe pământ, Marcu, ca şi apostolii şi alţi discipoli eminenţi, ezita să le pună în scris. Dar Petru avea sentimentul că în Roma Biserica avea nevoie să se sprijine pe o relatare scrisă, iar Marcu a consimţit să întreprindă pregătirea ei. El a redactat multe note înainte de moartea lui Petru din anul 67. Conform cadrului aprobat de Petru, el a început povestirea pentru Biserica din Roma la puţin timp după moartea lui Petru. Evanghelia a fost terminată către sfârşitul anului 68. Marcu a scris în întregime din memorie, şi după amintirile lui Petru. Acest document a fost considerabil modificat de atunci. Numeroase pasaje au fost suprimate, şi s-au făcut adăugiri ulterioare pentru a înlocui ultima cincime din Evanghelia originară, care a fost detaşată de primul manuscris înainte chiar de a fi fost copiată. Documentul lui Marcu, în combinaţie cu notele lui Andrei şi ale lui Matei, au reprezentat baza scrisă a tuturor povestirilor evanghelice ulterioare care au căutat să zugrăvească viaţa şi învăţăturile lui Iisus.
121:8.4 2. Evanghelia lui Matei. Aşa-numita Evanghelie după Matei este relatarea vieţii Maestrului scrisă pentru edificarea iudeilor creştini. Autorul acestui document caută constant să arate că, în viaţa lui Iisus, multe dintre lucruri au fost făcute „pentru a împlini cuvântul profetului”[19]. Evanghelia lui Matei îl prezintă pe Iisus ca pe un fiu al lui David şi îl înfăţişează ca arătând un mare respect pentru lege şi pentru profeţi[20].
121:8.5 Nu apostolul Matei este cel ce a scris această evanghelie, ci Isador, unul dintre discipolii săi care, pentru a facilita munca sa, dispunea nu numai de amintirile personale ale lui Matei în legătură cu aceste evenimente, ci şi un anumit memento asupra lecţiilor lui Iisus, pe care Matei îl redactase îndată după crucificare. Aceste note ale lui Matei erau scrise în aramaică. Isador a scris în greacă. El nu avea nici o intenţie de înşelătorie atribuindu-i lucrarea lui Matei. Pe vremea aceea, elevii aveau obiceiul de a-i onora astfel pe maeştrii lor.
121:8.6 Relatarea originală a lui Matei a fost editată şi a primit adăugirile ei în anul 40, chiar înainte ca Matei să părăsească Ierusalimul pentru a se lansa în predicarea evanghelică. Acesta era un document privat, a cărui copie a fost distrusă în incendiul unei mănăstiri siriene în anul 416.
121:8.7 Isador a fugit din Ierusalim în anul 70, după ce oraşul a fost asediat de armatele lui Titus. El a dus cu el în Pella o copie a notelor lui Matei şi, în anul 71, în vreme ce locuia în Pella, a scris Evanghelia după Matei. Isador poseda de asemenea primele patru cincimi ale povestirii lui Marcu.
121:8.8 3. Evanghelia lui Luca. Luca, un medic din oraşul Antiohia din Pisidia, era un gentil convertit de Pavel. El a scris o cu totul altă istorie a vieţii Maestrului. El a început să îl urmeze pe Pavel în anul 47, şi să afle despre viaţa şi învăţăturile lui Iisus[21]. Luca a păstrat în povestirea sa foarte mult din „graţia Domnului Iisus Cristos”, căci el a adunat aceste fapte de la Pavel şi de la alte persoane[22]. Luca îl prezintă pe Maestru ca pe „prietenul vameşilor şi al păcătoşilor”. El a reunit aceste numeroase note într-o Evanghelie numai după moartea lui Pavel. El a scris-o în anul 82, în Achaia. El a proiectat trei cărţi care tratau istoria lui Crist şi a creştinismului, dar a murit în anul 90, chiar înainte de a termina pe cea de-a doua dintre aceste lucrări, 'Faptele Apostolilor'.
121:8.9 Ca materiale de compilaţie pentru Evanghelia sa, Luca a recurs mai întâi la istoria vieţii lui Iisus aşa cum i-o povestise Pavel. Evanghelia lui Luca este deci, în anumite privinţe, Evanghelia după Pavel. Luca avea însă alte surse de informaţie. El nu numai că interoga zeci de martori oculari ai numeroaselor episoade din viaţa lui Iisus pe care o relatează, ci el poseda şi o copie a Evangheliei lui Marcu (adică primele patru cincimi ale acestei cărţi), povestirea lui Isador, precum şi o scurtă povestire realizată în Antiohia în anul 78 de un credincios numit Cedes. Luca avea şi o copie mutilată şi considerabil modificată a câtorva note presupuse a fi fost făcute de apostolul Andrei.
121:8.10 4. Evanghelia lui Ioan. Evanghelia după Ioan relatează multe dintre lucrările înfăptuite de Iisus în Iudeea şi în împrejurimile Ierusalimului, şi a căror descriere nu figurează în alte relatări. Aceasta este aşa-numita Evanghelie după Ioan, fiul lui Zebedeu; cu toate că nu Ioan a scris-o, el a inspirat-o. De la manuscrisul originar, această Evanghelie a fost modificată în mai multe rânduri pentru a o face să pară a fi scrisă de Ioan însuşi. În momentul compunerii povestirii sale, Ioan avea celelalte Evanghelii, şi a văzut că multe dintre lucruri fuseseră omise în ele. În consecinţă, în anul 101, el l-a încurajat pe asociatul său Nathan, un iudeu grec din Cezareea, să înceapă o povestire scrisă, căreia el, Ioan, îi furniza materialele din memorie şi referindu-se la cele trei scrieri existente atunci. El nu avea documente scrise personale. Epistola cunoscută sub titlul de 'Primul Ioan' a fost scrisă de Ioan însuşi ca scrisoare de prezentare a lucrării pe care Nathan o executa la indicaţiile sale.
121:8.11 Toţi aceşti scriitori au prezentat descrieri oneste ale lui Iisus aşa cum îl văzuseră, aşa cum şi-l aminteau sau după ceea ce învăţaseră de la el, ori potrivit conceptelor lor despre aceste evenimente îndepărtate, influenţate de ralierea lor ulterioară la teologia creştină a lui Pavel. Oricât de imperfecte ar fi aceste documente, ele au fost suficiente pentru a schimba cursul istoriei Urantiei timp de aproape două mii de ani.
121:8.12 [Mulţumiri: Executând misiunea mea de a expune din nou învăţăturile lui Iisus din Nazaret şi de a repovesti lucrările sale, m-am inspirat în mare măsură din sursele arhivelor şi ale informaţiilor planetare. Motivul meu călăuzitor a fost să pregătesc un document care nu numai că va ilumina generaţia de oameni actualmente în viaţă, ci şi unul care va reprezenta totodată un ajutor pentru toate generaţiile viitoare. Din vasta rezervă a informaţiilor puse la dispoziţia mea, le-am ales pe acelea care au convenit cel mai bine atingerii acestui scop. Pe cât este posibil, mi-am extras informaţiile din surse pur umane. Numai atunci când aceste surse au lipsit am recurs la arhivele supraumane. Atunci când ideile şi conceptele asupra vieţii şi învăţăturilor lui Iisus au fost exprimate acceptabil de o minte umană, am dat invariabil prioritate unor astfel de modele de gândire aparent omeneşti. Deşi m-am străduit să adaptez terminologia pentru a conforma cât am putut de bine la modul în care concepem noi sensul real şi veritabila importanţă a vieţii şi învăţăturilor Maestrului, în măsura posibilului, am aderat, în toate expunerile mele, la veritabilele concepte şi modele de gândire ale oamenilor. Eu ştiu foarte bine că aceste concepte care şi-au aflat originea în mintea umană se vor vădi mai acceptabile şi mai utile minţii tuturor celorlalţi oameni. Când am fost incapabil să găsesc conceptele necesare în analele sau în expresiile omeneşti, am recurs, în al doilea rând, la memoria propriului meu ordin de creaturi terestre, medianii. În sfârşit, când această sursă secundară de informaţie s-a vădit insuficientă, am recurs fără ezitare la sursele de informaţie supraplanetare.
121:8.13 Memorandumurile pe care le-am reunit şi din care am pregătit această povestire a vieţii şi a învăţăturilor lui Iisus - separat de amintirea a ceea ce înregistrase apostolul Andrei - conţin perle ale gândirii şi concepte foarte elevate ale lecţiilor lui Iisus provenind de la peste două mii de fiinţe umane care au trăit pe pământ, din epoca lui Iisus până în ziua în care au fost redactate prezentele revelaţii, sau mai exact aceste reexpuneri. Permisiunea de a revela nu a fost utilizată decât dacă analele şi conceptele oamenilor nu reuşeau să ne ofere modele de gândire adecvate. Misiunea mea de revelaţie îmi interzicea să recurg la sursele extraumane, atât informaţii, cât şi expresii, înainte de a putea dovedi că eşuasem în eforturile mele de a găsi, în surse pur umane, expresia conceptuală necesară.
121:8.14 Cu toate că am descris eu însumi, în colaborare cu cei unsprezece colegi mediani ai mei şi sub supravegherea Melchisedecului raportor, evenimentele acestei povestiri în acord cu concepţia mea asupra derulării ei reale şi răspunzând alegerii mele spontane de expresie, totuşi, majoritatea ideilor, şi chiar expresiile proprii pe care le-am utilizat astfel, şi-au avut originea în mintea oamenilor proveniţi din numeroase rase, care au trăit pe pământ în timpul generaţiilor care au trăit până în prezent, inclusiv cele aflate încă în viaţă în perioada prezentei lucrări. În numeroase privinţe, eu am servit mai mult în calitate de colector şi editor decât de povestitor original. Eu mi-am apropiat fără şovăială ideile şi conceptele de preferinţă umane, care trebuiau să-mi permită să creez tabloul cel mai efectiv al vieţii lui Iisus şi care m-ar califica pentru a reexpune învăţăturile sale incomparabile cu frazeologia cea mai util frapantă şi cea mai universal inspiratoare. În numele Fraternităţii Medianilor Uniţi ai Urantiei, eu recunosc, cu cea mai mare gratitudine, faptul că suntem îndatoraţi tuturor surselor arhivelor şi conceptelor care au fost utilizate după cum urmează pentru a elabora noua noastră expunere a vieţii lui Iisus pe pământ.]
| Capitolul 120. Manifestarea lui Mihail pe Urantia |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 122. Naşterea şi pruncia lui Iisus |
¶ Referințe
- ↑ Pavel, un evreu al evreilor: 2 Cor 11:22; Flp 3:5.
- ↑ Pavel a vorbit în limba greacă: Fapte 21:37-40; Fapte 22:2-3.
- ↑ Pavel era cetățean roman: Fapte 16:37-39; Fapte 22:24-29.
- ↑ Neamuri „devotați”: Fapte 10:7; Fapte 17:4,17.
- ↑ Neamuri „temători de Dumnezeu”: Fapte 10:2,22.
- ↑ Numiți mai întâi „creștini” în Antiohia: Fapte 11:26.
- ↑ Majoritatea evreilor îl așteaptă pe Mesia: Luca 3:15.
- ↑ Oameni aleși: 1 Reg 3:8; 1 Cron 17:21-22; Ps 33:12; Ps 105:6,43; Ps 135:4; Isa 41:8-9; Isa 43:21; Isa 44:1; Dt 7:6; Dt 14:2.
- ↑ Irod regele: Mat 2:1; Luca 1:5a.
- ↑ Stoicii „odrasle lui Dumnezeu”: Fapte 17:28-29.
- ↑ Învață să fii mulțumit: Flp 4:11.
- ↑ Eliberarea de rău: Iov 5:19; Ps 140:1; Prov 2:12; Mat 6:13; Luca 11:4; Gal 1:4; 2 Tim 4:18.
- ↑ Supraviețuirea morții: învierea: Mat 22:30-33; Mat 27:52-53; Marcu 12:24-27; Luca 14:14; Luca 20:35-38; Ioan 5:28-29.
- ↑ Tărâmuri fericite: Ioan 14:2-3; Apoc 3:12; Apoc 21:2-4.
- ↑ Viața după moarte: Dan 12:2; Mat 19:16,29; Mat 25:46; Marcu 10:17,30; Luca 10:25; Luca 18:18,30; Ioan 3:15-16,36; Ioan 4:14,36; Ioan 5:24,39; Ioan 6:27,40,47; Ioan 6:54,68; Ioan 8:51-52; Ioan 10:28; Ioan 11:25-26; Ioan 12:25,50; Ioan 17:2-3; Fapte 13:46-48; Rom 2:7; Rom 5:21; Rom 6:22-23; Gal 6:8; 1 Tim 1:16; 1 Tim 6:12,19; Tit 1:2; Tit 3:7; 1 Ioan 1:2; 1 Ioan 2:25; 1 Ioan 3:15; 1 Ioan 5:11,13,20; Iuda 1:21; Apoc 22:5.
- ↑ Legea scrisă în inimile oamenilor: Ier 31:33; Ier 32:40.
- ↑ Spirit nou, trăiește în inimile oamenilor: Ezec 11:19; Ezec 18:31; Ezec 36:26-27; Ioel 2:28-29; Luca 24:49; Ioan 7:39; Ioan 14:16-18,23,26; Ioan 15:4,26; Ioan 16:7-8,13-14; Ioan 17:21-23; Fapte 1:5,8a; Fapte 2:1-4,16-18; Fapte 2:33; 2 Cor 13:5; Gal 2:20; Gal 4:6; Ef 1:13; Ef 4:30; 1 Ioan 4:12-15.
- ↑ Creați inimă curată, spirit nou: Ps 51:10.
- ↑ Profeția 1) O fecioară va rămâne însărcinată și va naște un fiu și îi va pune numele Emanuel: Isa 7:14: Mt 1:22-23. Profeția 2) Din Bet-leem va veni Mesia: Mica 5:2: Mt 2:5-6. Profeția 3) L-am chemat pe fiul meu din Egipt: Osea 11:1: Mt 2:15. Profeția 4) Se aude un glas în Rama: Ier 31:15: Mt 2:17-18. Profeția 5) El va fi numit nazireu: Jud 13:5: Mt 2:23. Profeția 6) Oamenii lui Zabulon și Neftali au văzut o mare lumină: Isa 9:1-2: Mt 4:14-16. Profeția 7) El a purtat durerile noastre: Isa 53:4: Mt 8:17. Profeția 8) Iată, robul meu, pe care l-am ales: Isa 42:1-4: Mt 12:17-21. Profeția 9) Ascultați cu adevărat, dar nu înțelegeți: Isa 6:9-10: Mt 13:14. Profeția 10) Îmi voi deschide gura într-o pildă: Ps 78:2: Mt 13:35. Profeția 11) Regele călare pe un măgar: Zah 9:9: Mt 21:4-5. Profeţia 12) Au cântărit pentru plata mea treizeci de arginţi: Zah 11:12: Mt 27:9-10. Profeția 13) Îmi împart hainele între ei: Ps 22:18: Mt 27:35.
- ↑ descendența lui David: Mat 1:1,6-17; Mat 9:27; Mat 12:23; Mat 15:22; Mat 20:30-31; Mat 21:9,15; Mat 22:42.
- ↑ Harul Domnului Isus Hristos: Luca 2:40; Fapte 11:23; Fapte 13:43; Fapte 14:3,26; Fapte 15:11,40; Fapte 18:27; Fapte 20:24,32; 1 Cor 13:14.
- ↑ Prieten al vameșilor, al păcătoșilor: Luca 5:29-30; Luca 7:29,34; Luca 15:1-2; Luca 19:2-6.