© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 2. Natura lui Dumnezeu |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 4. Relaţiile lui Dumnezeu cu universul |
3:0.1 DUMNEZEU este prezent pretutindeni; Tatăl Universal guvernează cercul eternităţii. În universurile locale însă, el guvernează prin persoanele Fiilor săi Creatori Paradisiaci, la fel cum dăruieşte viaţă prin intermediul acestor Fii. „Dumnezeu ne-a dăruit viaţa eternă, iar această viaţă este în Fiii săi[1].” Aceşti Fii Creatori ai lui Dumnezeu sunt expresia personală de sine însuşi în sectoarele timpului şi pentru copiii planetelor care se rotesc în universurile evolutive ale spaţiului.
3:0.2 Fiii lui Dumnezeu intens personalizaţi pot fi distinşi cu claritate de ordinele inferioare ale inteligenţelor create. Ei compensează astfel invizibilitatea Tatălui care este infinit şi, prin urmare, mai dificil de recunoscut. Fiii Creatori Paradisiaci ai Tatălui Universal reprezintă o revelaţie a unei fiinţe care, altfel, ar fi invizibilă, din cauza caracterului absolut şi infinit, inerent cercului eternităţii şi al personalităţilor Deităţilor Paradisului.
3:0.3 Capacitatea de a crea nu reprezintă deloc un atribut al lui Dumnezeu; ea este mai degrabă ansamblul naturii sale în acţiune. Iar această funcţiune universală de creaţie este veşnic manifestată, tot aşa cum este şi condiţionată şi controlată de toate atributele coordonate ale realităţii infinite şi divine a Primei Surse-Centru. Avem sincere îndoieli asupra faptului că o caracteristică oarecare a naturii divine ar putea să fie considerată ca fiind anterioară altora. Dacă ar fi astfel, atunci natura creatoare a lui Dumnezeu ar avea întâietate asupra tuturor celorlalte caracteristici, activităţi şi atribute. Iar facultatea creatoare a Deităţii culminează în adevărul universal al Paternităţii lui Dumnezeu.
3:1.1 Aptitudinea Tatălui Universal de a fi prezent pretutindeni în acelaşi timp constituie omniprezenţa sa. Doar Dumnezeu poate fi în două locuri sau într-o multitudine de locuri în acelaşi timp. Dumnezeu este prezent simultan „sus în ceruri şi jos pe pământ”[2][3]. Psalmistul exclama: „Unde să mă îndepărtez de spiritul tău?” „ Unde să fug de prezenţa ta?”
3:1.2 ”Eu sunt un Dumnezeu aflat atât la îndemână cât şi în depărtare,” spune Domnul[4]. „Nu umplu eu cerul şi pământul?” Tatăl Universal este prezent simultan în toate părţile şi în toate inimile vastei sale creaţii. El este „plenitudinea celui care umple totul şi este în toate,” şi „care face totul în toate”. Mai mult, conceptul personalităţii sale este de aşa natură încât „cerul (universul) şi cerul cerurilor (universul universurilor) nu îl pot cuprinde[5][6][7].” Este literalmente adevărat că Dumnezeu este totul şi în toate. Însă nici măcar aceasta nu este totalitatea lui Dumnezeu. Infinitul poate fi revelat în cele din urmă numai în infinitate; cauza nu poate fi niciodată pe deplin înţeleasă printr-o analiză a efectelor. Dumnezeul viu este cu mult mai mare decât totalitatea creaţiei care a luat fiinţă ca rezultat al actelor creatoare ale voinţei sale nemărginite. Dumnezeu este revelat în întregul cosmos, însă cosmosul nu va putea niciodată să delimiteze sau să înglobeze în sânul lui eternitatea infinităţii lui Dumnezeu.
3:1.3 Prezenţa Tatălui străbate neîncetat Universul Principal. „El iese la iveală de la marginea cerurilor şi circulă până la capătul lor, şi nimic nu este ascuns luminii sale[8].”
3:1.4 Nu numai creatura există în Dumnezeu, dar şi Dumnezeu trăieşte în creatură. „Ştim că ne aflăm în el pentru că el trăieşte în noi; el ne-a dăruit spiritul lui. Acest dar de la Tatăl Paradisului este însoţitorul nedespărţit al omului[9].” „El este Dumnezeul mereu prezent şi atotpătrunzător[10].” „Spiritul Tatălui etern este ascuns în mintea oricărui copil muritor.” „Omul continuă să caute un prieten, în timp ce tocmai acel prieten trăieşte în propria sa inimă.” „Adevăratul Dumnezeu nu este departe, el este parte din noi, spiritul său vorbeşte dinăuntrul nostru[11].” „Tatăl trăieşte în copil. Dumnezeu este întotdeauna cu noi . El este spiritul călăuzitor al destinului etern[12].”
3:1.5 S-a spus, pe bună dreptate, despre rasa umană: „Sunteţi ai lui Dumnezeu”, căci „cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu în el[13][14].” Chiar şi în acţiunile voastre greşite voi chinuiţi darul lăuntric al lui Dumnezeu, deoarece Ajustorul Gândirii suportă consecinţele relei gândirii odată cu mintea umană în care este prizonier.
3:1.6 Omniprezenţa lui Dumnezeu este, de fapt, o parte din natura sa infinită. Spaţiul nu reprezintă o barieră pentru Deitate. Prezenţa lui Dumnezeu în perfecţiunea sa şi în infinitatea sa se pot distinge numai în Paradis şi în universul central. El nu este deci prezent sub o formă observabilă în creaţiile care înconjoară Havona, deoarece Dumnezeu şi-a limitat prezenţa sa directă şi efectivă pentru a recunoaşte suveranitatea şi prerogativele divine ale creatorilor şi ale conducătorilor coordonaţi ai universurilor timpului şi spaţiului. Prin urmare, conceptul prezenţei divine trebuie să permită un câmp larg de modalităţi şi de canale de manifestare, cuprinzând prezenţa circuitelor Fiului Etern, ale Spiritului Infinit şi ale Insulei Paradisului. Tot astfel, nu este întotdeauna posibil să se facă o distincţie între prezenţa Tatălui Universal şi acţiunile eternilor săi coordonaţi şi agenţi, atât de bine îndeplinesc aceştia toate cerinţele infinite ale ţelului său neschimbat. Însă nu tot aşa este cu circuitul personalităţii şi cu Ajustorii; în acest caz, Dumnezeu acţionează în mod unic, direct şi exclusiv.
3:1.7 Controlorul Universal este potenţial prezent în circuitele de gravitaţie ale Insulei Paradisului, în toate părţile universului, în orice clipă şi în acelaşi grad, corespunzător masei, răspunzând cerinţelor fizice pentru această prezenţă, şi datorită naturii inerente a oricărei creaţii care face ca toate lucrurile să adere la el şi să rămână în el[15]. Tot astfel este Prima Sursă-Centru potenţial prezentă în Absolutul Necalificat, depozitarul universurilor necreate ale eternului viitor. Dumnezeu pătrunde astfel potenţial universurile fizice ale trecutului, ale prezentului şi ale viitorului. El reprezintă fundamentul primordial al coerenţei aşa-numitei creaţii materiale. Acest potenţial nespiritual al Deităţii devine actual ici şi colo, pe întregul nivel al existenţelor fizice, prin intruziunea inexplicabilă a unora dintre intermediarii săi exclusivi în câmpul de acţiune al universului.
3:1.8 Prezenţa mentală a lui Dumnezeu este corelată cu mintea absolută a Autorului Comun, Spiritul Infinit; în creaţiile finite ea este însă percepută mai bine în funcţionarea atotprezentă a minţii cosmice a Spiritelor Maestru ale Paradisului. Aşa cum Prima Sursă-Centru este potenţial prezentă în circuitele mentale ale Autorului Comun, tot astfel ea e potenţial prezentă în tensiunile Absolutului Universal. Mintea ordinului uman este însă un dar al Fiicelor Autorului Comun, Divinele Slujitoare ale universurilor în evoluţie.
3:1.9 Spiritul mereu prezent al Tatălui Universal este coordonat cu funcţiunea prezenţei spiritului universal al Fiului Etern şi cu potenţialul divin perpetuu al Absolutului Deităţii. Însă nici activitatea spirituală a Fiului Etern şi a Fiilor săi Paradisiaci nici efuziunile minţii Spiritului Infinit nu par să excludă acţiunea directă a Ajustorilor Gândirii, fragmentele lăuntrice ale lui Dumnezeu din inimile creaturilor, copiii săi.
3:1.10 În ceea ce priveşte prezenţa lui Dumnezeu pe o planetă, pe un sistem, pe o constelaţie sau pe un univers, gradul acestei prezenţe din orice unitate de creaţie de acest fel se măsoară prin gradul prezenţei în evoluţie a Fiinţei Supreme. El este determinat de recunoaşterea în masă a lui Dumnezeu şi de loialitatea faţă de el din partea vastei orânduiri a universului, coborând până la sistemele şi la planetele însele. Prin urmare, uneori speranţa de a conserva şi păstra aceste faze ale preţioasei prezenţe a lui Dumnezeu face ca, atunci când unele planete (sau chiar sisteme) s-au cufundat adânc în întunericul spiritual, ele să fie oarecum puse în carantină, sau parţial izolate de interacţiunea cu unităţile mai mari ale creaţiei. Şi toate acestea, aşa cum se întâmplă şi pe Urantia, reprezintă o reacţie spirituală defensivă a majorităţii lumilor care se apără, pe cât posibil, pentru a nu suferi de izolarea care rezultă din acţiunile separatoare comise de o minoritate încăpăţânată, rea şi rebelă.
3:1.11 În timp ce Tatăl înglobează părinteşte în circuitele sale pe toţi fiii săi - toate personalităţile - influenţa sa în ei este limitată de îndepărtarea originii lor de a Doua şi de a Treia Persoană a Deităţii şi este sporită pe măsură ce realizarea destinului lor se apropie de astfel de nivele. Faptul prezenţei lui Dumnezeu în mintea unei creaturi este determinat de prezenţa sau de absenţa interioară a unui fragment al Tatălui, cum ar fi un Veghetor de Mister. Prezenţa sa efectivă este însă determinată de gradul de cooperare acordat acestor Ajustori Interiori de minţile în care locuiesc.
3:1.12 Fluctuaţiile prezenţei Tatălui nu se datorează variabilităţii lui Dumnezeu[16]. Tatăl nu se retrage în solitudine pentru că a fost subestimat, afecţiunea sa nu este înstrăinată din cauză că faptelor o creatură a acţionat greşit. Fiind înzestrate cu puterea de a alege (în ceea ce Îl priveşte pe El), copiii săi sunt mai degrabă cei care, exercitându-şi respectiva alegere, determină în mod direct gradul şi limitările influenţei divine a Tatălui în propriile lor inimi şi suflete. Tatăl s-a revărsat fără rezerve pe sine asupra noastră, fără limite şi fără favoruri. El nu face deosebire de persoane, de planete, de sisteme sau de universuri[17]. În sectoarele timpului, el nu conferă onoruri diferenţiate decât personalităţilor paradisiace ale Dumnezeului Septuplu, creatorii coordonaţi ai universurilor finite.
3:2.1 Toate universurile ştiu că „Domnul Dumnezeu atotputernic domneşte[18].” Problemele acestei lumi şi ale celorlalte sunt supravegheate prin putere divină. „El acţionează după voia sa în oastea cerurilor şi printre locuitorii pământului[19].” Este un adevăr etern că „nu există nici o putere în afară de a lui Dumnezeu[20].”
3:2.2 În limitele a ceea ce este compatibil cu natura divină, este literalmente adevărat că „cu Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă[21].” Procesele evolutive prelungite al popoarelor, ale planetelor şi ale universurilor sunt controlate cu desăvârşire de creatorii şi de administratorii universurilor şi se desfăşoară în acord cu ţelul etern al Tatălui Universal, urmându-şi cursul în armonie şi în ordine şi conformându-se preaînţeleptului plan al lui Dumnezeu. Există doar un singur legislator[22]. El susţine lumile în spaţiu şi pune universurile în mişcare pe orbita nesfârşită a circuitului etern.
3:2.3 Dintre toate însuşirile divine, cea mai bine înţeleasă este omnipotenţa sa, îndeosebi aşa predomină ea în universurile materiale. Privit ca un fenomen nespiritual, Dumnezeu este energie. Această afirmare a unui fapt fizic este sprijinită pe adevărul de neînţeles că Prima Sursă-Centru este cauza primordială a fenomenelor fizice universale din tot spaţiul. Din această activitate divină derivă întreaga energie fizică şi toate celelalte manifestări materiale. Lumina, adică lumina fără căldură, este tot una dintre manifestările non-spirituale ale Deităţilor. Şi mai există o formă de energie non-spirituală, care este practic necunoscută pe Urantia, căci este încă nerecunoscută.
3:2.4 Dumnezeu controlează întreaga putere; el a făcut „o cale pentru fulger[23].” El a ordonat circuitele tuturor energiilor. El a decretat ora şi modul de manifestare al tuturor formelor energiei-materii. Şi toate aceste lucruri sunt ţinute pentru totdeauna în perpetua sa îmbrăţişare - în controlul gravitaţional cu centrul în Paradisul inferior. Lumina şi energia Dumnezeului etern se rotesc astfel pentru totdeauna în jurul circuitului său maiestuos, format din procesiunea nesfârşită dar ordonată a roiurilor de stele care compun universul universurilor. Întreaga creaţie se învârteşte veşnic în jurul Personalităţii Paradisiace, centru al tuturor lucrurilor şi fiinţelor.
3:2.5 Omnipotenţa Tatălui este legată de predominanţa omniprezentă a nivelului absolut, în timp ce cele trei energii, materială, mentală şi spirituală nu se pot distinge în apropierea sa - Sursa tuturor lucrurilor[24]. Mintea creaturii, care nu este nici monota Paradisului, nici Spiritul Paradisului, nu corespunde decât Tatălui Universal. Dumnezeu se adaptează la mintea imperfecţiunii - cu muritorii de pe Urantia, prin intermediul Ajustorilor Gândirii.
3:2.6 Tatăl Universal nu este o forţă tranzitorie sau o putere schimbătoare, ori o energie fluctuantă. Puterea şi înţelepciunea Tatălui sunt pe deplin adecvate pentru a face faţă tuturor cerinţelor universului. Aşa cum apar situaţiile critice în cadrul experienţei umane, el le-a prevăzut pe toate şi, prin urmare, nu reacţionează cu detaşare la problemele universului, ci mai degrabă potrivit dictatelor înţelepciunii eterne şi în concordanţă cu toate hotărârile judecăţii infinite. În ciuda aparenţelor, puterea lui Dumnezeu nu funcţionează în univers ca o forţă oarbă.
3:2.7 Se ivesc uneori situaţii în care se pare că au fost stabilite reguli de urgenţă, în care legile naturale au fost suspendate, când unele neadaptări au fost recunoscute şi se face un efort pentru a restabili situaţia, însă nu este aşa. Aceste concepte despre Dumnezeu îşi au originea în orizontul mărginit al punctului vostru de vedere, în caracterul finit al înţelegerii voastre şi în domeniul limitat al viziunii voastre; o astfel de neînţelegere a lui Dumnezeu se datorează profundei ignoranţe în care vă aflaţi în ceea ce priveşte existenţa legilor superioare ale împărăţiei, dimensiunea caracterului Tatălui, infinitatea atributelor sale şi realitatea liberului său arbitru.
3:2.8 Creaturile planetare locuite de spiritul lui Dumnezeu şi dispersate prin universurile spaţiului sunt atât de aproape de a fi infinite ca număr şi ca ordine, intelectele lor sunt atât de diverse, minţile lor sunt atât de mărginite şi uneori atât de grosiere, viziunea lor este atât de îngustă şi de îngrădită, încât este aproape imposibil să se formuleze legi generale care să exprime adecvat atributele infinite ale Tatălui şi care să le rămână în acelaşi timp cât de cât inteligibile acestor inteligenţe create. De aceea, vouă, creaturilor, multe dintre acţiunile Creatorului atotputernic vi se par arbitrare, detaşate, şi nu de puţine ori necruţătoare şi crude. Vă asigur însă din nou că nu este aşa. Acţiunile lui Dumnezeu sunt toate intenţionate, inteligente, pline de înţelepciune, blânde şi veşnic vizând cel mai mare bine, nu întotdeauna al unei fiinţe individuale, al unei rase individuale sau al unei planete individuale; ori chiar al unui univers individual; ele sunt însă îndreptate spre bunăstarea şi binele tuturor celor interesaţi, de la cei mai mici la cei mai mari. În epocile timpului, se întâmplă ca bunăstarea unei părţi să pară că se deosebeşte de cea a întregului; în cercul eternităţii, astfel de deosebiri aparente sunt inexistente.
3:2.9 Noi facem cu toţii parte din familia lui Dumnezeu şi, de aceea, trebuie ca uneori să participăm la disciplina familiei[25]. Multe din acţiunile lui Dumnezeu care ne tulbură atât de mult şi ne derutează reprezintă rezultatul hotărârilor şi al deciziilor finale ale înţelepciunii totale, împuternicindu-l pe Autorul Comun să execute alegerea voinţei infailibile a minţii infinite şi să impună deciziile personalităţii perfecţiunii, a cărei privire de ansamblu, viziune, şi solicitudine îmbrăţişează bunăstarea eternă cea mai elevată a imensei şi a cuprinzătoarei sale creaţii.
3:2.10 Punctul vostru de vedere izolat, fragmentar, finit, grosier, şi extrem de materialist, precum şi limitele inerente naturii fiinţei voastre, constituie un handicap care vă împiedică să vedeţi, să înţelegeţi sau să cunoaşteţi înţelepciunea şi bunăvoinţa a numeroase acte divine, care vouă vi se par pline de o cruzime zdrobitoare şi caracterizate de o indiferenţă totală faţă de confortul şi bunăstarea semenilor voştri, faţă de fericirea planetară şi de prosperitatea lor personală. Numai din cauza limitelor viziunii umane, numai din cauza intelectului vostru mărginit şi a capacităţii voastre de pătrundere limitate, voi înţelegeţi în mod greşit motivele lui Dumnezeu şi îi denaturaţi intenţiile. În lumile în evoluţie apar însă multe lucruri care nu nu sunt înfăptuirea personală a Tatălui Universal.
3:2.11 Omnipotenţa divină este coordonată perfect cu celelalte atribute ale personalităţii lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu în manifestările lui spirituale din cadrul universului este limitată, de regulă, de numai trei condiţii sau situaţii:
3:2.12 1. De natura lui Dumnezeu, îndeosebi de iubirea sa infinită, de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate.
3:2.13 2. De voinţa lui Dumnezeu, de ajutorul lui mărinimos şi de relaţiile lui paterne cu personalităţile universului.
3:2.14 3. De legea lui Dumnezeu, de dreptatea şi de justeţea eternei Trinităţi a Paradisului
3:2.15 Dumnezeu este nelimitat în puterea sa, divin în natura sa, final în voinţa sa, infinit în atributele sale, etern în înţelepciunea sa şi absolut în realitatea sa. Toate aceste caracteristici ale Tatălui Universal sunt însă unificate în Deitate şi exprimate în mod universal în Trinitatea Paradisului şi în Fiii Divini ai Trinităţii. Altminteri, în afara Paradisului şi a Universului central al Havonei, tot ceea ce ţine de Dumnezeu este limitat de prezenţa evolutivă a Supremului, condiţionat de prezenţa în curs de actualizare a Ultimului şi coordonat de cele trei Absoluturi existenţiale - Absolutul Deităţii, Absolutul Universal şi Absolutul Necalificat. Şi prezenţa lui Dumnezeu este limitată astfel pentru că aceasta e voia lui Dumnezeu.
3:3.1 ”Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile[26].” „Mintea divină este conştientă de toate gândurile creaţiei şi familiară cu ele. Cunoaşterea sa în ceea ce priveşte evenimentele este universală şi perfectă. Entităţile divine care emană din el sunt o parte din el; cel care „precumpăneşte norii” este totodată „perfect în cunoaştere[27][28].” ”Ochii Domnului sunt în fiecare loc[29].” Marele vostru învăţător a spus, despre neînsemnatele vrăbii: „Nici una dintre ele nu va cădea la pământ fără de ştirea Tatălui meu” şi, de asemenea, „Până şi firele de păr din cap vă sunt numărate[30][31].” „El spune câte stele sunt şi le dă la toate un nume[32].”
3:3.2 Tatăl Universal este singura personalitate din întregul univers care cunoaşte efectiv numărul stelelor şi al planetelor din spaţiu. Toate lumile din fiecare univers sunt în permanenţă înlăuntrul conştiinţei lui Dumnezeu. El mai spune: „Am văzut desigur mâhnirea oamenilor mei, le-am auzit plânsetele şi le cunosc suferinţele[33].” Căci „Domnul se uită din ceruri; el îi priveşte pe toţi fiii oamenilor; de acolo, de unde locuieşte, el îi vede toţi locuitorii pământului[34].” Fiecare copil al creaţiei poate într-adevăr să zică: „El ştie calea pe care o apuc şi, după ce mă va fi încercat, voi ieşi la fel ca aurul[35].” „Dumnezeu cunoaşte căderile şi înălţările noastre; el ne înţelege gândurile de departe şi toate căile noastre îi sunt cunoscute[36].” „Toate lucrurile sunt dezgolite şi deschise ochilor celui cu care avem de a face[37].” Şi pentru fiecare fiinţă umană ar trebui să aducă o adevărată consolare înţelegerea că el „cunoaşte alcătuirea voastră; el îşi aminteşte că sunteţi doar pulbere[38].” „Vorbind despre Dumnezeul viu, Isus spunea: „Tatăl vostru ştie care vă este nevoia chiar înainte de a-i cere[39].”
3:3.3 Dumnezeu are o putere nelimitată de a cunoaşte toate lucrurile; conştiinţa sa este universală. Circuitul său personal îmbrăţişează toate personalităţile, iar ceea ce cunoaşte el despre creaturile sale, chiar şi despre cele inferioare, este completat indirect de seria descendentă a Fiilor divini şi direct prin intermediul Ajustorilor de Gândire lăuntrici. Şi, mai mult, Spiritul Infinit este în permanenţă prezent pretutindeni.
3:3.4 Nu ştim cu deplină certitudine dacă Dumnezeu alege sau nu să cunoască dinainte cazurile de păcat. Chiar dacă Dumnezeu ar cunoaşte dinainte actele de liber arbitru ale copiilor săi, o astfel de previziune nu ar abroga în cele din urmă liberul lor arbitru. Un lucru este sigur: Dumnezeu nu este niciodată luat prin surprindere.
3:3.5 Omnipoteţa nu implică puterea de a face ceea ce e de nefăcut, actul nedumnezeiesc. După cum nici atotcunoaşterea nu implică cunoaşterea a ceea ce este de necunoscut. Asemenea afirmaţii pot însă fi cu greu făcute inteligibile minţii finite. Greu poate creatura înţelege întinderea şi limitările voinţei Creatorului.
3:4.1 Faptul că Dumnezeu se revarsă peste universuri pe măsură ce sunt înfiinţate nu diminuează în nici un fel potenţialul de putere sau rezerva de înţelepciune, care continuă să rămână şi să se odihnească în personalitatea centrală a Deităţii. În potenţialul de forţă, de înţelepciune şi de iubire, Tatăl nu şi-a împuţinat niciodată din ceea ce a avut, nici nu a fost văduvit de vreunul din atributele glorioasei sale personalităţi pentru faptul de a se fi dăruit fără măsură Fiilor Paradisului, creaţiilor sale subordonate, şi diverselor creaturi ale acestora.
3:4.2 De fiecare dată când este creat un nou univers, este nevoie de o nouă ajustare a gravitaţiei; însă chiar dacă creaţia ar continua la nesfârşit, veşnic, chiar şi până la inifinitate, astfel încât creaţia materială ar exista fără de limite, chiar şi atunci s-ar constata că puterea de control şi de coordonare care există în Insula Paradisului rămâne suficientă ori adecvată pentru stăpânirea, controlul şi coordonarea unui astfel de univers infinit. Şi, ca urmare a acestei revărsări de forţă şi de putere nelimitate peste un univers nemărginit, Infinitul ar fi supraîncărcat cu acelaşi grad de forţă şi de energie. Absolutul Necalificat ar fi tot nediminuat. Dumnezeu ar avea încă acelaşi potenţial infinit, ca şi cum forţa, energia, şi puterea lui nu ar fi fost niciodată răspândite pentru a înzestra univers după univers.
3:4.3 La fel şi cu înţelepciunea: Faptul că mintea este atât de liber distribuită gândirii de pe diversele tărâmuri nu sărăceşte în nici un fel sursa centrală a înţelepciunii divine. Pe măsură ce universurile se înmulţesc, iar fiinţele din aceste ţinuturi sporesc la număr până la limitele imaginabilului, chiar dacă mintea continuă să fie acordată la nesfârşit acestor fiinţe de rang superior şi de rang inferior, personalitatea centrală a lui Dumnezeu va continua să conţină aceeaşi minte eternă, infinită şi pe deplin înţeleaptă[40].
3:4.4 Faptul că trimite de el însuşi mesageri spirituali pentru a locui în bărbaţii şi în femeile din lumea voastră şi din alte lumi nu diminuează cu nimic aptitudinea sa de a funcţiona ca un spirit personalitate divin şi atotputernic; şi nu este absolut nici o limită pentru mărimea şi numărul unor astfel de Monitori ai spiritului care îi poate trimite Dumnezeu. Această dăruire de sine faţă de creaturile sale le deschide muritorilor înzestraţi prin putere divină o posibilitate viitoare nelimitată şi aproape de neconceput de existenţe succesive şi progresive. Iar această exuberantă distribuire de sine, sub forma acestor entităţi spirituale tutelare, nu diminuează în nici un fel înţelepciunea şi perfecţiunea adevărului şi a cunoaşterii care se află în persoana Tatălui atotcunoscător, atotputernic şi infinit de atotînţelegător.
3:4.5 Pentru muritorii aflaţi în timp, există un viitor, însă Dumnezeu locuieşte în eternitate[41]. Cu toate că vin chiar de lângă locul în care se găseşte Deitatea, nu aş putea pretinde că vorbesc cu o înţelegere perfectă despre caracterul infinit al multora dintre atributele divine. Doar infinitatea minţii poate înţelege pe deplin infinitatea existenţei şi eternitatea acţiunii.
3:4.6 Oamenii muritorii nu au absolut deloc posibilitatea de a cunoaşte infinitatea Tatălui ceresc. Mintea finită nu poate concepe pe deplin un adevăr absolut sau un fapt absolut de felul acesta. Însă aceeaşi fiinţă umană finită poate să simtă efectiv - să experimenteze literalmente - impactul deplin şi nediminuat al acestei IUBIRI infinite a Tatălui. O astfel de iubire poate fi cu adevărat experimentată, însă în timp ce calitatea experienţei este nelimitată, cantitatea ei este strict limitată de capacitatea omului de a primi din punct de vedere spiritual şi de capacitatea asociată acesteia de a-l iubi pe Tată la rândul lui.
3:4.7 Aprecierea finită a calităţilor infinite transcende de departe capacităţile limitate de logică ale creaturilor, datorită faptului că omul muritor este creat după chipul lui Dumnezeu - un fragment de infinitate trăieşte în el[42]. De aceea, dacă omul vrea să se apropie de Dumnezeu pe cât se poate de mult şi de afectuos, el trebuie să o facă prin iubire, căci Dumnezeu este iubire[43]. Iar totalitatea acestei relaţii unice reprezintă o experienţă efectivă de sociologie cosmică, raporturile între Creator şi creatură, afecţiunea între Tată şi copil.
3:5.1 În contactele sale cu creaţiile posterioare Havonei, Tatăl Universal nu îşi exercită puterea infinită şi autoritatea finală prin transmitere directă, ci mai degrabă prin intermediul Fiilor săi şi a personalităţilor subordonate acestora. Iar Dumnezeu face toate acestea după voia sa liberă. Dacă s-ar ivi prilejul şi dacă mintea divină ar decide astfel, orice putere delegată ar putea fi exercitată în mod direct. Dar, ca regulă generală, o astfel de acţiune are loc numai dacă personalitatea delegată nu a reuşit să satisfacă pe deplin încrederea divină. În asemenea momente, în faţa unei asemenea slăbiciuni şi în limitele rezervei de putere şi de potenţial divin, Tatăl acţionează din proprie iniţiativă şi în acord cu preceptele pe care le-a ales el însuşi. În această alegere el manifestă în permanenţă o perfecţiune infailibilă şi o înţelepciune infinită.
3:5.2 Tatăl guvernează prin intermediul Fiilor săi; coborând scara ierarhică a organizării universale găsim un lanţ neîntrerupt de conducători, care se încheie cu Prinţii Planetari, care conduc destinele sferelor evolutive din vastele domenii ale Tatălui. Exclamaţiile următoare nu sunt doar expresii poetice: „Pământul aparţine Domnului în întreaga sa plenitudine[44].” „ El înlătură regii şi el aduce regii la putere[45].” „Cei Preaînalţi domnesc în regatele oamenilor[46].”
3:5.3 În chestiunile privitoare la inima oamenilor, se poate ca Tatăl Universal să nu îşi afle loc întotdeauna; însă în conduita şi în destinul unei planete, planul divin este cel care prevalează; ţelul etern al înţelepciunii şi al iubirii triumfă.
3:5.4 Isus a spus: „ Tatăl meu, care mi i-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu este în stare să îi smulgă din mâna Tatălui meu[47].” În timp ce aruncaţi o privire asupra multiplelor lucrări ale lui Dumnezeu şi contemplaţi uimitoarea imensitate a creaţiei sale aproape nelimitate, s-ar putea să ezitaţi a-i concepe întâietatea, însă voi nu ar trebui să refuzaţi a-l accepta pe Dumnezeu întronat în siguranţă şi pe vecie în centrul paradisiac al tuturor lucrurilor şi ca Tată binefăcător al tuturor fiinţelor inteligente. Nu există decât „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, şi care este deasupra tuturor şi în toţi,” „iar el este înainte de toate lucrurile şi toate lucrurile rămân în el[48].”
3:5.5 Incertitudinile vieţii şi vicisitudinile existenţei nu contrazic în nici un fel conceptul suveranităţii universale a lui Dumnezeu. Viaţa oricărei creaturi evolutive este asaltată de anumite inevitabilităţi, printre care:
3:5.6 1. Este oare curajul- tăria de caracter - de dorit? Atunci ar trebui ca omul să fie crescut într-un mediu în care să fie nevoie să înfrunte încercări dure şi să facă faţă la decepţii.
3:5.7 2. Este oare altruismul- servirea aproapelui - de dorit? Atunci trebuie ca experienţele vieţii să ducă la întâlnirea cu situaţii de inegalitate socială.
3:5.8 3. Este oare speranţa- nobleţea încrederii - de dorit? Existenţa umană trebuie atunci să fie confruntată mereu cu lipsa de siguranţă şi cu incertitudini recurente.
3:5.9 4. Este oare credinţa- confirmarea supremă a gândirii umane - de dorit? Atunci mintea umană trebuie să se pomenească în acea situaţie stânjenitoare în care cunoaşte mereu mai puţin pe lângă ceea ce poate să creadă.
3:5.10 5. Este oare iubirea de adevăr- cu acceptarea de a o urma oriunde ar duce - de dorit? Omul trebuie să crească atunci într-o lume în care eroarea este prezentă, iar falsitatea întotdeauna posibilă.
3:5.11 6. Este oare idealismul- apariţia conceptului de divin - de dorit? Atunci omul trebuie să lupte într-un mediu de bunătate şi de frumuseţe relative, într-un cadru care stimulează tendinţa de nestăvilit către lucruri mai bune.
3:5.12 7. Este oare loialitatea- devotamentul faţă de datoria superioară - de dorit? Omul trebuie să îşi urmeze atunci calea printre posibilităţile de trădare şi părăsire. Valoarea devoţiunii faţă de datorie constă în pericolul implicit al erorii .
3:5.13 8. Este lipsa de egoism- spiritul uitării de sine - de dorit? Omul muritor trebuie atunci să trăiască faţă în faţă cu cerinţele permanente ale unui eu care doreşte neîncetat recunoaştere şi renume. Omul nu ar putea alege în mod dinamic viaţa divină dacă nu ar exista o viaţă a eului de care să se dezbare. Omul nu ar putea niciodată să se bucure de justeţea salvării sale dacă nu ar fi fost răul potenţial prin contrast cu care să fie exaltat şi diferenţiat binele.
3:5.14 9. Este plăcerea- satisfacţia fericirii - de dorit? Omul trebuie să trăiască atunci într-o lume în care alternativa durerii şi probabilitatea suferinţei să fie posibilităţi de experienţă mereu prezente.
3:5.15 În întregul univers, fiecare unitate este considerată ca o parte a întregului[49]. Supravieţuirea fragmentului depinde de cooperarea cu planul şi cu ţelul întregului, de dorinţa sinceră şi de consimţământul perfect de a îndeplini voia divină a Tatălui. Singura lume evolutivă lipsită de eroare, de posibilitatea unei judecăţi neînţelepte, ar fi o lume lipsită de inteligenţă liberă. În universul Havonei există un miliard de lumi perfecte împreună cu locuitorii lor perfecţi, însă omul aflat în evoluţie trebuie să fie failibil dacă este să fie liber. Posibilitatea judecăţii eronate (a răului) devine păcat numai atunci când voinţa umană îşi însuşeşte în mod conştient şi îmbrăţişează cu bună ştiinţă o judecată imorală intenţionată.
3:5.16 Aprecierea deplină a adevărului, a frumuseţii şi a bunătăţii este inerentă perfecţiunii universului divin. Locuitorii lumii Havonei nu au nevoie de potenţialul nivelelor de valoare relativă pentru a le stimula alegerea. Aceste fiinţe perfecte sunt capabile să identifice şi să aleagă binele în absenţa oricăror situaţii morale care să facă contrast şi care să stimuleze gândirea. Toate aceste fiinţe perfecte posedă natura lor morală şi starea lor spirituală prin însăşi virtutea existenţei lor. Ele nu au avansat prin intermediul experienţei decât în limitele statutului lor inerent. Omul muritor îşi câştigă până şi statutul său de candidat la ascensiune prin propria sa credinţă şi prin propria sa speranţă. Toate lucrurile divine pricepute de mintea umană şi dobândite de sufletul uman reprezintă o încununare a experienţei. Ele sunt realităţi ale experienţei personale şi deci posesiuni unice, spre deosebire de bunătatea şi de justeţea inerente personalităţilor infailibile ale Havonei.
3:5.17 Creaturile Havonei sunt brave din fire, însă nu sunt curajoase în sensul omenesc. Ele au născute prietenoase şi pline de consideraţie, însă nu sunt altruiste într-un fel omenesc. Ele se aşteaptă la un viitor plăcut, însă speranţa lor nu este intensă precum a muritorilor încrezători aflaţi pe sferele evolutive nesigure. Ele au încredere în stabilitatea universului, însă sunt cu totul străine de credinţa salvatoare prin intermediul căreia omul muritor se ridică de la statutul de animal până la porţile Paradisului. Ele iubesc adevărul, însă nu ştiu nimic despre însuşirile lui de salvator al sufletului; sunt idealiste, însă aşa s-au născut ele; nu-şi dau câtuşi de puţin seama de extazul de a deveni astfel prin alegeri exaltante. Ele sunt loiale, însă nu au experimentat niciodată emoţia vie a devotamentului sincer şi inteligent faţă de datorie în opoziţie cu tentaţiile greşelii. Ele sunt lipsite de egoism, însă n-au atins niciodată acest nivel al experienţei prin victoria magnifică asupra egoului beligerant. Ele se bucură de plăcere, însă nu înţeleg savoarea plăcerii dată de scăparea de potenţialul durerii.
3:6.1 Cu un dezinteres divin şi cu o generozitate desăvârşită, Tatăl Universal renunţă la autoritate şi dă împuterniciri, însă rămâne primordial. Mâna sa este pe mânerul puternic al împrejurărilor de pe tărâmurile universului. El şi-a rezervat toate hotărârile finale şi mânuieşte în mod infailibil atotputernicul sceptru de veto al planului său etern cu o autoritate indiscutabilă asupra bunăstării şi a destinului vastei creaţii care se învârte şi se roteşte perpetuu.
3:6.2 Suveranitatea lui Dumnezeu este nelimitată; este un fapt fundamental al oricărei creaţii. Universul nu era inevitabil. El nu este un accident, dar nici ceva care există prin sine. Universul este o lucrare de creaţie şi, de aceea, în întregime supus voinţei Creatorului. Voinţa lui Dumnezeu este adevărul divin, iubirea vie; aşadar, creaţiile perfectibile ale universurilor evolutive sunt caracterizate prin bunătate - apropierea de divinitate; prin răul potenţial - îndepărtarea de divinitate.
3:6.3 Toate filozofiile religioase ajung, mai devreme sau mai târziu, la conceptul unei guvernări universale unificate, al unui unic Dumnezeu. Cauzele universului nu pot fi inferioare efectelor universului. Sursa curenţilor vieţii universale şi ai minţii cosmice trebuie să se găsească mai presus de nivelele manifestării lor. Mintea umană nu poate fi explicată în mod coerent prin termenii ordinelor inferioare de existenţă. Mintea umană poate fi înţeleasă cu adevărat doar prin recunoaşterea realităţii unor ordine mai înalte de gândire şi de voinţă intenţionată. Nu putem explica omul ca fiinţă morală fără recunoaşterea realităţii Tatălui Universal.
3:6.4 Filozofii mecanicişti profesează respingerea ideii unei voinţe universale şi suverane, respectând în acelaşi timp în mod profund însăşi activitatea respectivei voinţe, suverană în elaborarea legilor universului. Ce omagiu involuntar aduce filozoful mecanicist Creatorului legilor când consideră că astfel de legi acţionează şi se explică de la sine!
3:6.5 Este o mare gafă aceea de a-l umaniza pe Dumnezeu, mai puţin în cadrul conceptului Ajustorului de Gândire interior, însă nici măcar acest fapt nu este atât de prostesc ca acela de a mecaniciza complet ideea Primei Mari Surse-Centru.
3:6.6 Suferă oare Tatăl Paradisului? Nu ştiu. Este însă sigur că Fii Creatori pot suferi, şi uneori suferă, chiar asemenea muritorilor. Fiul Etern şi Spiritul Infinit suferă într-un sens modificat. Cred că Tatăl Universal poate suferi, însă nu pot înţelege cum : poate prin intermediul circuitului personalităţii sau prin individualitatea Ajustorilor Gândirii şi a altor efuziuni ale naturii sale eterne. El a spus despre rasele muritoare: „În toate durerile voastre, eu sunt cel îndurerat[50].” El experimentează neîndoielnic o înţelegere părintească şi plină de simpatie; s-ar putea ca el să sufere cu adevărat, însă nu înţeleg natura acestei suferinţe.
3:6.7 Conducătorul infinit şi etern al universului universurilor este putere, formă, energie, proces, arhetip, principiu, prezenţă şi realitate idealizată. Însă este şi mai mult de atât. El este personal, exercită o voinţă suverană, experimentează conştiinţa divinităţii sale, execută ordinele unei minţi creatoare, urmăreşte satisfacţia de a realiza un ţel etern, şi manifestă iubirea şi afecţiunea unui Tată faţă de copiii săi din univers. Toate aceste trăsături mai personale ale Tatălui pot fi mai bine înţelese observându-le aşa cum au fost revelate în viaţa de dăruire a lui Mihail, Fiul vostru Creator, pe când era încarnat pe Urantia.
3:6.8 Dumnezeu Tatăl iubeşte oamenii. Dumnezeu Fiul serveşte oamenii. Dumnezeu Spiritul inspiră copiii universului în aventura mereu ascendentă de a-l găsi pe Dumnezeu Tatăl pe căile stabilite de Dumnezeu Fiii prin intermediul şi graţia Dumnezeului Spirit.
3:6.9 [Fiind Consilierul Divin desemnat pentru a prezenta revelaţia Tatălui Universal, am continuat cu această declaraţie despre atributele Deităţii.]
| Capitolul 2. Natura lui Dumnezeu |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 4. Relaţiile lui Dumnezeu cu universul |