© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 142. Paştele la Ierusalim |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 144. La Gilboa şi în Decapolis |
143:0.1 LA sfârşitul lunii iunie a anului 27, din cauza opozitiei tot mai mari a liderilor religioşi iudei, Iisus şi cei doisprezece au părăsit Ierusalimul după ce şi-au trimis corturile şi putinele lor bunuri personale spre a păstrare în casa lui Lazăr din Bethania. Mergând spre nord în Samaria, ei s-au oprit în Betel pentru sabat. Au predicat acolo vreme de mai multe zile oamenilor care veneau din Gofna şi din Efraim. Un grup de cetăteni din Arimatea şi din Tamna au venit ca să îl invite pe Iisus să le viziteze satele. Maestrul şi apostolii săi au petrecut mai mult de două săptămâni propovăduind iudeilor şi samaritenilor din această regiune; multi dintre cei de acolo veneau de la distante apreciabile, precum Antipatris, pentru a auzi vestea cea bună a regatului.
143:0.2 Populatiile din sudul Samarei l-au ascultat pe Iisus cu bucurie şi, în afară de Iuda Iscarioteanul, apostolii au reuşit să îşi învingă o mare parte din prejudecătile împotriva samaritenilor. În ultima săptămână din iulie, Iisus şi asociatii lui s-au pregătit să plece către noile oraşe greceşti, al Faselisului şi acela al Archelaisului, de lângă Iordan.
¶ 1. PREDICAREA ÎN ARCHELAIS
143:1.1 În timpul primelor săptămâni din august, grupul apostolic şi-a stabilit cartierul în oraşele greceşti Archelais şi Faselis; acolo au avut ei prima dată experienta predicării în fata unor adunări compuse aproape exclusiv din gentili - greci, romani şi sirieni - căci erau putini locuitori iudei în aceste două oraşe greceşti. La contactul cu aceşti cetăteni romani, apostolii au întâmpinat noi dificultăti în proclamarea mesajului regatului care vine, întâlnind în acelaşi timp noi obiectii la învătăturile lui Iisus. La una dintre numeroasele convorbiri de seară cu apostolii, Iisus a ascultat cu atentie aceste obiectii la evanghelia împărătiei, întâmpinate de cei doisprezece de când îşi reluaseră experientele cu oamenii interesati de munca lor personală.
143:1.2 O întrebare pusă de Filip descria în mod tipic greutătile lor. Filip a spus: „Maestre, aceşti greci şi aceşti romani tratează mesajul nostru cu uşurintă şi zic că aceste învătături nu sunt potrivite decât celor plăpânzilor şi sclavilor. Ei afirmă că religia păgânilor este superioară învătăturii noastre pentru că ea îndeamnă la dobândirea unui caracter tare, solid şi dinamic. Ei zic că noi căutăm să îi convertim pe toti oamenii în specimene debile de non-rezistenti pasivi, care vor pieri rapid şi vor dispărea de pe fata pământului. Ei te iubesc, Maestre, şi admit deopotrivă pe larg că învătătura ta este cerească şi ideală, dar refuză să ne ia în serios. Ei afirmă că religia ta nu este pentru această lume, că oamenii nu pot să trăiască după învătătura ta. Acum, Maestre, ce o să le zicem acestor gentili?”
143:1.3 După ce a ascultat obiectii similare contra evangheliei împărătiei prezentat de Toma, de Nataniel, de Simon Zelotul şi de Matei, Iisus le-a zis celor doisprezece:
143:1.4 ”Eu am venit în lumea aceasta pentru a face voia Tatălui meu şi pentru a revela, întregii omeniri, caracterul său iubitor. Aceasta, fratilor, este misiunea mea, şi acesta este unicul lucrul pe care îl voi face fără a mă sinchisi că învătăturile mele riscă să fie rău întelese de iudeii şi de gentilii din epoca noastră sau din oricare altă generatie. Nu ar trebui să treceti cu vederea că însăşi iubirea divină are disciplina ei severă. Iubirea unui părinte pentru fiul său obligă adesea părintele să înfrâneze activitătile necugetate ale odraslei sale nechibzuite. Copilul nu întelege întotdeauna motivele întelepte şi afectuoase ale disciplinei restrictive a părintelui. Dar eu vă declar că Tatăl meu din Paradis guvernează efectiv un univers de universuri prin puterea constrângătoare a iubirii sale. Iubirea este cea mai mare dintre toate realitătile spirituale. Adevărul este o revelatie eliberatoare, dar iubirea este relatia supremă. Oricare ar fi greşelile contemporanilor voştri din administratia actuală a lumii lor, evanghelia pe care v-o proclam eu va guverna această aceeaşi lume într-o epocă ce va fi să vină. Telul ultim al progresului uman constă în a recunoaşte cu respect paternitatea lui Dumnezeu şi în a materializa cu dragoste fraternitatea oamenilor.[1]
143:1.5 ”Cine v-a zis că evanghelia mea era destinată numai sclavilor şi celor slabi? Voi, apostolii mei aleşi, semănati oare cu nişte oameni slabi? Ioan avea o înfătişare plăpândă? Găsiti cumva că eu aş fi sclavul fricii? Este adevărat că evanghelia este predicată celor săraci şi asupriti din această generatie. Religiile acestei lumi i-au neglijat, dar Tatăl meu nu face nici o deosebire de persoană. Mai mult, săracii de astăzi sunt primii care să acorde atentie chemării la pocăintă şi acceptării filiatiei. Evanghelia împărătiei trebuie să fie predicată tuturor oamenilor - iudei şi gentili, greci şi romani, bogati şi săraci, liberi şi sclavi - şi deopotrivă tinerilor şi bătrânilor, bărbatilor şi femeilor[2].
143:1.6 ”Pentru că Tatăl meu este un Dumnezeu al iubirii şi se bucură să practice îndurarea, nu vă lăsati pătrunşi de ideea că serviciul regatului trebuie să fie de o uşurătate monotonă. Ascensiunea în Paradis este suprema aventură a tuturor timpurilor, greaua dobândire a veşniciei. Slujirea regatului pe pământ va face apel la toată bărbătia plină de curaj pe care o puteti manifesta voi şi colaboratorii voştri. Multi dintre voi veti fi trimişi la moarte din cauza loialitătii voastre fată de evanghelia acestei împărătii. Este uşor să mori pe câmpul de bătălie, într-un război material, când curajul vostru este întărit de prezenta camarazilor voştri de luptă, dar este nevoie o formă superioară şi mai profundă de curaj uman şi de devotament pentru a-ti jertfi viata, calm şi de unul singur, din dragostea fată de un adevăr păstrat cu sfintenie în inima voastră de muritor[3].
143:1.7 ”Astăzi, necredincioşii pot să vă reproşeze cu dispret că predicati o evanghelie a non-rezistentei şi că trăiti o viată a non-violentei, dar voi sunteti primii voluntari ai unui lung şir de credincioşi sinceri în evanghelia acestei împărătii, care vor uimi toată omenirea prin consacrarea lor eroică fată de aceste învătături. Nici o oştire n-a manifestat vreodată mai mult curaj şi vitejie decât voi şi loialii voştri succesori le veti arăta mergând să proclamati în toată lumea vestea cea bună - paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor. Curajul cărnii este forma inferioară a vitejiei. Vitejia mentală este un tip mai elevat de curaj omenesc, dar vitejia superioară şi supremă este o fidelitate intransigentă fată de convingerile iluminate legate de realitătile spirituale profunde. Un asemenea curaj constituie eroismul oamenilor care îl cunosc pe Dumnezeu. Or, voi sunteti cu totii oameni care îl cunoaşteti pe Dumnezeu; este cât se poate de adevărat că sunteti asociatii personali ai Fiului Omului.”
143:1.8 Aceasta nu este tot ce a zis Iisus cu acest prilej, dar este introducerea discursului său. El a continuat apoi îndelung asupra acestei declaratii pentru a o amplifica şi a o ilustra. Aceasta a fost una dintre cuvântările cele mai pasionante pe care le-a adresat Iisus celor doisprezece. Rareori vorbea Maestrul apostolilor săi cu atâta patimă, dar aceasta a fost una dintre rarele ocazii în care el a vorbit cu o intensitate manifestă şi însotită de o emotie pronuntată.
143:1.9 Rezultatul asupra predicării publice şi a slujirii personale a apostolilor a fost imediat; începând din ziua aceea, mesajul lor a luat un nou ton de stăpânire curajoasă. Cei doisprezece au continuat să dobândească spiritul de o dinamică pozitivă al noii evanghelii a regatului. De acum înainte, ei nu s-a mai ocupat tot atât de mult de predicarea virtutilor negative şi a îndemnurilor pasive ale învătăturii cu multiple fatete dată de Maestrul lor.
¶ 2. LECTIA DESPRE STĂPÂNIREA DE SINE
143:2.1 Maestrul era un exemplu, devenit perfect, al unui om stăpân pe sine[4]. Daca era ponegrit, el nu ponegrea; când a suferit, el nu a rostit nici o amenintare contra călăilor săi; când a fost acuzat de duşmanii lui, el s-a încredintat pur şi simplu justei judecăti a Tatălui din ceruri.
143:2.2 La una dintre convorbirile de seară, Andrei l-a întrebat pe Iisus: „Maestre, oare trebuie să practicăm renuntarea de sine după cum ne-a învătat Ioan, sau trebuie să căutăm stăpânirea de sine după cum ne înveti tu?” Iisus a răspuns: „În adevăr, Ioan v-a învătat calea dreptătii conformă cu lumina şi cu legile strămoşilor săi; aceasta era religia auto-examinării şi a negării de sine. Dar eu vin cu un nou mesaj, acela al uitării de sine şi al stăpânirii de sine. Eu vă arăt calea vietii aşa cum mi-a revelat-o Tatăl din ceruri.
143:2.3 ”În adevăr, în adevăr, eu v-o spun, cel care îşi domină propria personalitate este mai puternic decât cel care pune stăpânire pe un oraş. Stăpânirea de sine este măsura naturii morale a unui om şi indicele dezvoltării sale spirituale. În vechea ordine voi ati practicat postul şi rugăciunea. Ca nouă creatură a renaşterii din spirit, voi învătati să credeti şi să vă înveseliti. În regatul Tatălui voi veti deveni creaturi noi; vechile lucruri trebuie să dispară; iată, eu vă arăt cum au să devină noi toate lucrurile. Prin dragostea voastră reciprocă, voi o să convingeti lumea că ati trecut de la robie la libertate, de la moarte la viata veşnică[5].
143:2.4 ”Pe vechea cale, voi căutati să suprimati, să dati ascultare şi să vă conformati regulilor de viată; pe noua cale voi sunteti mai întâi transformati prin Spiritul Adevărului şi, tocmai prin aceea, întăriti în străfundul sufletului vostru de constanta reînnoire spirituală a mintii voastre; voi sunteti, aşadar, înzestrati cu puterea de a înfăptui cu certitudine şi cu bucurie gratioasa, acceptabila şi perfecta voie a lui Dumnezeu. Nu uitati - credinta voastră personală în făgăduintele extrem de mari şi de pretioase ale lui Dumnezeu este cea care vă garantează împărtăşirea voastră din natura divină. Astfel, prin credinta voastră şi prin transformarea spiritului, voi deveniti în realitate temple ale lui Dumnezeu, iar spiritul său locuieşte realmente în voi. Deci dacă spiritul sălăşluieşte în voi, atunci nu mai sunteti sclavi legati de carne, ci fii ai spiritului, liberi şi descătuşati. Noua lege a spiritului vă înzestrează cu libertatea datorată stăpânirii de sine, care înlocuieşte vechea lege a fricii de a fi robul sinelui şi a sclaviei negării de sine[6].
143:2.5 ”De multe ori, când ati făcut rău, voi v-ati gândit să atribuiti responsabilitatea faptelor voastre influentei răului, în timp ce în realitate v-ati lăsat pur şi simplu rătăciti de propriile voastre tendinte naturale. Profetul Ieremia nu ne-a zis el odinioară că inima omenească este mai mare înşelătoare decât orice, şi uneori chiar şi groaznic de perfidă? Cât este de uşor să vă amăgiti şi să vă lăsati pradă temerilor voastre prosteşti, poftelor de tot felul, plăcerilor înrobitoare, răutătii, invidiei şi chiar şi urii răzbunătoare![7]
143:2.6 ”Mântuirea vine prin regenerarea spiritului, iar nu prin actele fariseice ale cărnii. Voi sunteti justificati prin credintă şi admişi în comuniune prin gratie, iar nu prin frică sau prin negarea de sine a cărnii, deşi copiii Tatălui care sunt născuti din spirit sunt constant şi întotdeauna stăpânii sinelui lor şi a tot ceea ce tine de dorintele cărnii. Când ştiti că sunteti salvati prin credintă, voi posedati realmente pacea cu Dumnezeu. Toti cei care urmează calea acestei păci cereşti sunt meniti a fi sanctificati în serviciul veşnic al fiilor în continuu progres ai Dumnezeului veşnic. De acum înainte, nu este o datorie, ci mai degrabă privilegiul vostru exaltat, faptul de a vă curăti de toate relele mintii şi ale trupului în vreme ce căutati desăvârşirea în iubirea de Dumnezeu[8].
143:2.7 ”Filiatia voastră îşi are temelia în credintă, iar voi trebuie să rămâneti neclintiti în fata fricii. Bucuria voastră e născută din încrederea în cuvântul divin; voi nu veti fi deci făcuti să vă îndoiti de realitatea iubirii şi a milosteniei Tatălui. Chiar bunătatea lui Dumnezeu îi conduce pe oameni la o căintă sinceră şi autentică. Pentru voi, secretul stăpânirii de sine este legat de credinta voastră în spiritul care locuieşte în voi şi care actionează prin iubire. Şi chiar şi această credintă care salvează, voi nu o aveti prin voi înşivă; şi ea este un dar de la Dumnezeu. Dacă sunteti copiii acestei credinte vii, voi nu mai sunteti sclavii sinelui, ci mai degrabă stăpâni triumfători peste voi înşivă, fiii eliberati ai lui Dumnezeu[9].
143:2.8 ”Deci copiii mei, dacă sunteti născuti din spirit, voi sunteti dezrobiti pe veci din sclavia conştientă a unei vieti de renuntare şi de supraveghere atentă a dorintelor cărnii; voi sunteti transferati în voiosul regat al spiritului, de unde produceti spontan roadele spiritului în viata voastră cotidiană; or, roadele spiritului sunt esenta tipului celui mai înalt de autocontrol, care încântă şi înnobilează, mergând până pe culmile realizării muritorilor pământeni - veritabila stăpânire de sine.”[10]
¶ 3. DIVERTISMENTUL ŞI DESTINDEREA
143:3.1 Către această epocă, o stare de mare tensiune emotivă şi nervoasă se dezvoltă printre apostoli şi printre discipolii lor imediat asociati. Ei nu prea erau obişnuiti să trăiască şi să muncească împreună. Ei întâmpinau dificultăti tot mai multe în mentinerea unei armonii în relatiile cu discipolii lui Ioan. Contactul cu gentilii şi samaritenii era o mare încercare pentru aceşti iudei. În plus, recentele cuvinte ale lui Iisus sporiseră starea de confuzie a mintii lor. Andrei aproape că îşi pierdea mintile; nemaiştiind ce să facă, el s-a dus la Maestru cu problemele şi cu nedumeririle sale. Când Iisus a auzit-o pe căpetenia apostolică relatându-i necazurile, a zis: „Andrei, nu poti să îi scoti pe oameni din nedumeririle lor prin explicatii când ei se găsesc angajati într-un asemenea stadiu şi cât timp sunt implicate atâtea persoane cu simtăminte violente. Eu nu pot să fac ceea ce îmi ceri - nu mă voi amesteca în aceste dificultăti sociale personale - dar vom merge împreună ca să ne bucurăm de o perioadă de trei zile de odihnă şi de destindere. Mergi la fratii tăi, şi anuntă-le că o să urcati toti cu mine pe muntele Sartaba, unde doresc să mă odihnesc o zi sau două.
143:3.2 Acum, tu ar trebui să îi găseşti pe rând pe cei unsprezece frati ai tăi şi să le zici fiecăruia în parte: 'Maestrul doreşte ca noi să luăm, singuri cu el, o perioadă de repaus sau de destindere. Întrucât noi toti am trecut recent prin multă nemultumire a spiritului şi încordare a mintii, eu sugerez, ca în timpul acestei vacante, să nu se pomenească nimic de încercările şi de dificultătile noastre. Se poate oare să contez pe tine pentru a coopera cu mine în această chestiune ?' Ia astfel contact cu fiecare dintre fratii tăi personal şi între patru ochi.” Şi Andrei a făcut ceea ce îl povătuise Maestrul.
143:3.3 Acesta a fost un eveniment minunat în experienta fiecăruia dintre ei; ei nu au uitat niciodată această zi de urcare a muntelui. Pe tot parcursul călătoriei ei nu au precizat aproape nimic despre dificultătile lor. Ajungând pe creasta muntelui, Iisus i-a pus să se aşeze în jurul lui şi le-a zis: „Fratilor, trebuie să învătati cu totii valoarea odihnei şi eficienta destinderii. Întelegeti bine că cea mai bună metodă pentru a rezolva unele probleme încurcate constă în a le lăsa deoparte o vreme. După aceea, când reveniti împrospătati de odihnă sau de adorare, voi sunteti în măsură să atacati dificultătile voastre cu un cap mai limpede şi cu o mână mai fermă, fără a mai pomeni de o inimă mai hotărâtă. Pe de altă parte, voi veti constata foarte adesea că importanta şi proportiile problemei voastre se micşorează în timp ce vă odihniti mintea şi corpul.”
143:3.4 În ziua următoare, Iisus i-a dat fiecăruia dintre cei doisprezece câte o temă de discutie. Toată ziua a fost consacrată amintirilor şi conversatiilor asupra unor subiecte străine activitătilor religioase. Au fost momentan şocati atunci când Iisus a neglijat chiar şi a-şi aduce multumirile - verbal - pe când rupea pâinea pentru a prânzi. Aceasta era prima dată când îl vedeau omitând această formalitate.
143:3.5 În cursul urcării lor pe munte, capul lui Andrei era plin de probleme. Ioan era peste măsură de nedumerit în inima sa. Iacob era chinuitor de tulburat în sufletul său. Matei era în mare lipsă de bani, având în vedere că grupul stătuse printre gentili. Petru era istovit şi fusese recent mai instabil decât de obicei. Iuda suferea de un atac periodic de susceptibilitate şi de egoism. Simon era peste măsură de bulversat de eforturile lucide de a împăca patriotismul lui cu dragostea fraternitătii umane. Filip era din ce în ce mai încurcat de felul în care se derulau evenimentele. Nataniel avea mai putin umor de când contactul său cu populatia gentililor, iar Toma trecea printr-o perioadă de profundă depresie. Numai gemenii erau într-o stare normală şi lipsiti de orice griji. Toti erau extrem de nedumeriti, neştiind cum s-ar putea întelege paşnic cu discipolii lui Ioan.
143:3.6 În cea de-a treia zi, când s-au pornit să coboare muntele şi au revenit în tabăra lor, se produsese în ei o mare schimbare. Făcuseră importanta descoperire că multe dintre dilemele omeneşti nu au o existentă reală, că multe dificultăti presante sunt creatiile unei frici exagerate şi rezultatul unei nelinişti sporite. Ei învătaseră că cea mai bună manieră de a face fată tuturor necazurilor de soiul acesta consta în a le neglija. Plecând, ei lăsaseră aceste probleme să se rezolve de la sine.
143:3.7 Întoarcerea lor din această vacantă a marcat începutul unei perioade de relatii considerabil îmbunătătite cu partizanii lui Ioan. O mare parte a celor doisprezece s-a lăsat purtată de voioşie atunci când au băgat de seamă schimbarea mentală a fiecăruia şi au observat absenta iritării nervoase de care beneficiau ca urmare a celor trei zile ale lor de vacantă, departe de rutina îndatoririlor cotidiene ale vietii. Monotonia contactelor umane riscă întotdeauna să înmultească serios neîntelegerile şi să sporească dificultătile.
143:3.8 În cele două oraşe greceşti, al Archelaisului şi al Faselisului, nu erau foarte multi gentilii care să creadă în evanghelie, dar cei doisprezece apostoli au câştigat o pretioasă experientă în aceasta primă lucrare importantă a lor pe lângă populatiile compuse exclusiv din gentili. Într-o luni de dimineată către mijlocul lunii, Iisus i-a zis lui Andrei: „Să pătrundem în Samaria[11].” Şi cei doisprezece au plecat, numaidecât, către oraşul Sicarului, aproape de fântâna lui Iacob.
¶ 4. IUDEII ŞI SAMARITENII
143:4.1 De peste şase sute de ani, iudeii din Iudeea, şi mai târziu cei din Galileea, fuseseră învrăjbiti cu samaritenii. Iată cum se născuse discordia dintre iudei şi samariteni: cu vreo 700 de ani înainte de Iisus Cristos, Sargon, regele Asiriei, a înăbuşit o revoltă din Palestina centrală şi a pus în captivitate peste douăzeci şi cinci de mii de iudei din nordul regatului Israelului. El a instalat în locul lor un număr aproape egal de descendenti ai cutitilor, ai sefarvitilor şi ai hamatitilor. Mai târziu, Asurbanipal a mai trimis şi alte colonii să locuiască în Samaria.
143:4.2 Vrajba religioasă dintre iudei şi samariteni data de la reîntoarcerea iudeilor din captivitatea lor din Babilon, când samaritenii au încercat să împiedice reconstruirea Ierusalimului. Mai târziu, ei i-au ofensat pe iudei acordând ajutor oştirilor lui Alexandru. Drept multumire pentru prietenia lor, Alexandru le-a dat samaritenilor permisiunea de a construi un templu pe muntele Garizim; acolo ei l-au adorat pe Iehova şi pe zeii lor tribali, şi au oferit jertfe foarte asemănătoare cu acele de la slujbele templului din Ierusalim. Cel putin au continuat acest cult până în epoca macabeilor, când Ioan Hyrkan le-a distrus templul de pe muntele Garizim. În muncile lui pentru samariteni după moartea lui Iisus, apostolul Filip a tinut numeroase reuniuni pe locul acestui vechi templu samaritean.
143:4.3 Antagonismele dintre iudei şi samariteni deveniseră istorice şi consacrate prin uzante. De la epoca lui Alexandru, cele două grupuri aveau din ce în ce mai putine raporturi. Celor doisprezece apostoli nu le displăcea să predice în oraşele greceşti şi în alte oraşe ale gentililor din Decapolis şi din Siria, dar aceasta a fost pentru ei o aspră încercare a fidelitătii fată de Maestrul lor când acesta le-a zis: „Să mergem în Samaria.” Cu toate acestea, în decursul timpului, mai bine de un an, pe care îl petrecuseră cu Iisus, ei dobândiseră o formă de loialitate personală care transcende chiar şi credinta lor în învătăturile sale şi prejudecătile lor contra samaritenilor.
¶ 5. FEMEIA DIN SYCAR
143:5.1 Când Maestrul şi cei doisprezece au sosit la fântâna lui Iacob, Iisus, obosit de călătorie, s-a oprit lângă fântână, în vreme ce Filip îi ducea pe apostoli la Sycar pentru a ajuta la aducerea de merinde şi de corturi, căci îşi propuseseră să rămână o vreme în vecinătate[12][13]. Petru şi fiii lui Zebedeu ar fi vrut să stea cu Iisus, dar el i-a rugat să îi însotească pe colegii lor, spunând: „Să nu aveti teamă pentru mine. Samaritenii vor fi prietenoşi. Numai fratii noştri, iudeii, ei caută să ne facă rău.” Era aproape ora şase, în această seară de vară, când Iisus s-a aşezat lângă fântână pentru a aştepta reîntoarcerea apostolilor.
143:5.2 Apa din putul lui Iacob era mai putin sărată decât cea din putul lui Sycar; ea era deci foarte apreciată ca băutură. Lui Iisus îi era sete, dar nu avea nimic de scos apă din fântână. Aşadar, când o femeie din Sycar a venit cu urciorul ei şi a dat să scoată apă, Iisus îi zise: „Dă-mi să beau[14].” Această femeie din Samaria ştia că Iisus era un iudeu după port şi înfătişare, şi bănuia că era un iudeu din Galileea din pricina accentului său. Numele-i era Nalda, şi era o făptură amabilă. Mare i-a fost surprinderea să vadă un bărbat iudeu vorbindu-i în felul acesta lângă fântână şi cerându-i apă de băut, căci, în vremea aceea se socotea că nu se cuvine ca un bărbat respectabil să vorbească în public cu o femeie, şi cu atât mai putin pentru un iudeu de a adresa cuvinte unei samaritene. Nalda l-a întrebat deci pe Iisus: „Cum se face că tu, un iudeu, îmi ceri de băut mie, o samariteană?” Iisus răspunse: „E adevărat, eu ti-am cerut de băut, dar tu numai dacă ai putea întelege, mi-ai cere atunci o înghititură de apă vie[15].” Atunci, Nalda zise: „Dar, Domnule, n-ai nimic de scos apă, iar putul este adânc. De unde vei scoate această apă vie? Oare eşti mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână, care a băut de acolo el însuşi şi care le-a dat de băut şi fiilor lui şi vitelor lui?”[16][17]
143:5.3 Iisus a replicat: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar oricui bea din apa spiritului viu nu îi va fi sete niciodată. Această apă vie va deveni în el un izvor de reîmprospătare care va tâşni chiar până în viata veşnică. Nalda zise atunci: „Dă-mi această apă ca să nu îmi fie sete şi ca să nu mai fie nevoie să fac tot acest drum pentru a lua apă. În plus, tot ceea ce ar putea un samariteană să primească de la un iudeu atât de vrednic de laudă ca tine ar fi o plăcere[18].”
143:5.4 Nalda nu ştia cum să interpreteze dispozitia lui Iisus de a-i vorbi. Ea vedea pe chipul Maestrului expresia unui om just şi sfânt, dar ea a luat cordialitatea sa drept o familiaritate obişnuită şi a interpretat fals simbolismul său ca pe o manieră de a face avansuri. Fiind o femeie de o moralitate putin severă, ea era dispusă să devină în mod fătiş cochetă când Iisus, privind-o drept în ochi, i-a zis cu o voce poruncitoare: „Femeie, mergi de-l caută pe sotul tău şi adu-l aici.” Această poruncă a readus-o pe Nalda la realitate. A văzut că judecase greşit bunătatea Maestrului şi şi-a dat seama că interpretase greşit întelesul cuvintelor sale. A început să se teamă; a început să înteleagă că se găsea în fata unei persoane neobişnuite şi a căutat pe dibuite în mintea sa după un răspuns potrivit. În mare confuzie, ea zise: „Dar, Domnule, nu pot să îl chem pe sotul meu, căci nu am sot.” Atunci Iisus a reluat: „Ai spus adevărul, căci, deşi ai avut cândva un sot, bărbatul cu care trăieşti acum nu este sotul tău[19]. Mai bine ai înceta să mai iei cuvintele mele cu uşurătate, şi ai căuta apa vie pe care ti-am oferit-o astăzi.”
143:5.5 Nalda era acum dezmeticită, şi sinele ei superior se deşteptase. Nu era numai din voia ei că devenise o femeie imorală. Ea fusese brutal şi fără temei respinsă de sotul ei şi, în această situatie disperată, ea consimtise atunci să trăiască cu un grec, ca sotie a lui, dar fără căsătoria de rigoare. Nalda se simtea acum foarte ruşinată de a fi vorbit cu atâta nechibzuintă lui Iisus[20]. Foarte pocăită, ea îi zise atunci Maestrului: „Domnul meu, eu mă căiesc de felul în care ti-am vorbit, căci îmi dau seama că eşti un om sfânt sau poate un profet.” Ea era pe punctul de a-i cere un ajutor direct şi personal Maestrului când ea făcu ceea ce atâtea persoane au făcut până la ea şi după ea - ea a ocolit chestiunea salvării personale orientându-se către o discutie despre teologie şi filozofie. Ea a abătut rapid conversatia de la propriile ei nevoi către o controversă teologică. Arătând cu degetul spre muntele Garizim, ea continuă zicând: „Părintii noştri se închinau pe acest munte şi, totuşi, tu zici că locul în care ar trebui să se închine oamenii se află la Ierusalim. Unde este deci locul bun pentru a-l adora pe Dumnezeu?”[21]
143:5.6 Iisus a sesizat încercarea sufletului femeii de a evita contactul direct şi scrutător cu Creatorul ei, dar el a văzut, de asemenea, prezenta, în sufletul ei, a unei dorinte de a cunoaşte calea mai bună a vietii. La urma urmei, era, în inima Naldei, o adevărată sete de apă vie. El s-a purtat deci cu răbdare spunându-i: „Femeie, îngăduie-mi să-ti zic că va veni curând ziua în care nu te vei mai închina Tatălui nici pe acest munte, nici în Ierusalim. Actualmente tu te închini la ceva ce nu cunoşti, un amestec de religie a numeroşi zei păgâni şi filozofiile gentililor. Iudeii, cel putin, ştiu pe cine adoră; ei au risipit orice confuzie concentrându-şi adorarea asupra unui singur Dumnezeu, Iehova. Ar trebui să mă crezi atunci când îti zic că va veni în curând ceasul - chiar a venit deja - când toti adoratorii sinceri vor adora Tatăl în spirit şi în adevăr, căci tocmai astfel de adoratori caută Tatăl. Dumnezeu este spirit, şi cei care îl adoră trebuie să îl adore în spirit şi în adevăr[22]. Nu vei obtine mântuirea numai cunoscând un loc de cult sau modul în care ar trebui să se închine ceilalti. Mântuirea ta va veni când vei primi, în propria ta inimă, această apă vie pe care eu ti-o ofer chiar în clipa aceasta.”
143:5.7 Dar Nalda avea să încerce încă un efort de a ocoli discutarea problemei stânjenitoare a propriei ei vieti de pe pământ şi a statutului sufletului ei înaintea lui Dumnezeu. O dată mai mult, ea a recurs la întrebări generale despre religie spunând: „Da, ştiu, Domnule, că Ioan a predicat despre venirea 'Convertitorului', a celui care a fost numit Eliberatorul, şi că, la venirea sa, el ne va anunta toate lucrurile” - iar Iisus, întrerupând-o pe Nalda, i-a zis cu o încredintare impresionantă: „Eu, care îti vorbesc, eu sunt acela.”[23]
143:5.8 Aceasta era prima proclamare directă, pozitivă şi fătişă a naturii şi a filiatiei lui divine pe care Iisus a făcut-o pe pământ. Şi aceasta a fost făcută unei femei, unei samaritene, şi încă unei femei a cărei reputatie era până atunci îndoielnică în ochii oamenilor. Însă ochiul divin vedea mai mult, în această femeie, mai mult o victimă a păcatului altora decât o păcătoasă voluntară; ea era acum un suflet omenesc care dorea mântuirea; o dorea sincer şi din toată inima, şi asta era de ajuns.
143:5.9 Nalda era pe cale de a-şi exprima fierbintea ei dorintă reală şi personală pentru lucrurile mai bune şi pentru un mod de viată mai nobil, dar, tocmai în clipa când avea de gând să-şi expună adevărata dorintă din inima ei, cei doisprezece apostoli au revenit din Sycar[24]. Sosind pe scena unde vorbea Iisus atât de intim cu această femeie - o samariteană, şi totodată una singură - ei au fost mai mult decât uluiti. Ei şi-au depozitat repede proviziile şi s-au îndepărtat, neîndrăznind nici unul să facă vreo observatie, în timp ce Iisus îi spunea Naldei: „Femeie, mergi pe drumul tău, Dumnezeu te-a iertat. Vei trăi de acum înainte o nouă viată. Ai primit apa vie; o bucurie nouă va izvorî în sufletul tău şi vei deveni o fiică a Preaînaltului.” Sesizând dezaprobarea apostolilor, femeia şi-a abandonat urciorul şi a fugit către oraş.
143:5.10 Intrând în oraş, a declarat tuturor celor pe care îi întâlnea: „ieşiti din oraş şi mergeti iute la fântâna lui Iacob, căci veti întâlni acolo un om care mi-a spus tot ce am făcut în viata mea. El să fie oare Convertitorul?” Înainte de asfintitul soarelui, se adunase la fântâna lui Iacob o multime de oameni pentru a-l auzi pe Iisus. Şi Maestrul le-a vorbit mai pe larg despre apa vie, darul spiritului lăuntric[25].
143:5.11 Apostolii nu au încetat niciodată de a fi şocati de bunăvointa lui Iisus de a vorbi cu femeile, cu femei de reputatie îndoielnică, sau chiar imorale. I-a fost foarte greu lui Iisus să îi învete pe apostoli că femeile, chiar şi cele calificate ca imorale, au un suflet care poate să-l aleagă pe Dumnezeu drept Tată, şi că ele pot deveni astfel fiice ale lui Dumnezeu şi candidate la viata veşnică. Chiar şi cu nouăsprezece veacuri mai târziu, multi oameni arată aceeaşi rea-vointă în a pricepe învătăturile Maestrului. Până şi religia creştină a fost clădită în jurul faptului mortii lui Cristos în loc de a fi în jurul adevărului vietii sale. Lumea ar trebui să se ocupe mai mult de viata sa fericită, revelatoare de Dumnezeu, decât de moartea sa tragică şi dezolantă.
143:5.12 În ziua următoare, Nalda a istorisit toată povestea apostolului Ioan, dar el nu le-a dezvăluit-o niciodată în întregime celorlalti apostoli, iar Iisus nu le-a vorbit despre asta în detaliu celor doisprezece.
143:5.13 Nalda l-a informat pe Ioan că Iisus îi spusese „tot ceea ce făcuse ea în viată”. Ioan a vrut de multe ori să-l întrebe pe Iisus despre întâlnirea lui cu Nalda, dar n-a făcut-o niciodată. Iisus nu zisese samaritenei decât un singur lucru despre ea însăşi, dar privirea lui pironită în ochii ei şi modul în care se purtase cu ea o făcuseră să-şi readucă într-o clipă în minte o viziune panoramică a vietii ei frământate, astfel încât ea a asociat toată această auto-revelatie a vietii sale trecute cu privirea şi cuvintele Maestrului[26]. Iisus nu îi spusese niciodată că ea avusese cinci soti. Ea trăise cu patru bărbati diferiti de când o repudiase sotul ei[27]. În momentul în care a înteles clar că Iisus era un om al lui Dumnezeu, acest fapt şi tot trecutul ei i-a revenit în memorie cu atâta intensitate încât i-a repetat ulterior lui Ioan că Iisus îi povestise realmente totul despre ea însăşi.
¶ 6. REÎNNOIREA RELIGIOASĂ ÎN SAMARIA
143:6.1 La sfârşitul zilei în care Nalda a atras multimea în afara Sycarului pentru a-l vedea pe Iisus, cei doisprezece tocmai soseau din Sycar cu alimente. Ei l-au rugat pe Iisus să ia masa cu ei în loc de a vorbi populatiei, căci nu mâncaseră nimic toată ziua şi le era foame. Dar Iisus ştia că avea să se lase în curând întunericul, aşa că a stăruit în hotărârea sa de a vorbi oamenilor adunati înainte de a-i trimite de acolo[28][29]. Când Andrei a încercat să îl convingă să mănânce un pic înainte de a vorbi multimii, Iisus zise: „Eu am ceva de mâncat ce voi nu cunoaşteti.” Când apostolii au auzit asta, şi-au zis între ei: „Oare i-o fi adus cineva demâncare? I-o fi dat femeia şi hrană tot atunci când i-a dat apă?” Când Iisus i-a auzit vorbind între ei, s-a dus la cei doisprezece, înainte de a adresa o cuvântare multimii, şi le-a zis: „Hrana mea este aceea de a face voia celui care m-a trimis să îndeplinesc lucrarea lui. Voi ar trebui să încetati să mai spuneti că mai este atâta şi atâta timp până la cules. Vedeti-i pe aceşti oameni ce ies dintr-un oraş al Samariei ca să ne audă; eu vă zic că câmpiile sunt deja albite pentru recoltare. Cel care recoltează primeşte salariu, şi culege acest fruct pentru viata veşnică; în consecintă, semănătorii şi culegătorii se bucură împreună, căci în aceasta rezidă vechiul dicton: 'unul seamănă şi altul culege.' Eu vă trimit acum să culegeti o recoltă pentru care nu ati muncit; altii s-au trudit şi voi o să intrati în truda lor.” Aceasta a spus-o referindu-se la cele predicate de Ioan Botezătorul.
143:6.2 Iisus şi apostolii s-au dus în Sycar şi au predicat două zile înainte de a-şi aşeza tabăra pe muntele Garizim[30]. Multi locuitori din Sycar au crezut în evanghelie şi au cerut să fie botezati, dar apostolii lui Iisus nu botezau încă[31].
143:6.3 Cu prilejul primei nopti de tabără de pe muntele Garizim, apostolii se aşteptau la reproşurile lui Iisus la atitudinea lor fată de femeia de la fântâna lui Iacob, însă el nu a făcut nici o aluzie la această chestiune. În loc de aceasta, el le-a tinut memorabila cuvântare despre „realitătile care sunt centrale în regatul lui Dumnezeu”. În fiecare religie, este foarte uşor a se lăsa valorile să devină disproportionate şi de a se permite faptelor să ocupe, în teologia ei, locul adevărului. Faptul crucii a devenit chiar centrul creştinismului ulterior, dar acesta nu este adevărul central al religiei care se poate deduce din viata şi din învătăturile lui Iisus din Nazaret.
143:6.4 Tema învătăturii lui Iisus de pe muntele Gazirim a fost următoarea: el dorea ca toti oamenii să îl vadă pe Dumnezeu ca pe un Tată-prieten, tot aşa cum el (Iisus) este un frate-prieten. În repetate rânduri, el le-a insuflat faptul că dragostea este relatia majoră din lume - din univers - tot aşa cum adevărul este cea mai mare proclamare a respectării acestor relatii divine.
143:6.5 Iisus s-a dezvăluit într-un mod atât de deplin samaritenilor pentru că putea face aceasta în sigurantă şi pentru că ştia că nu va mai reveni niciodată în inima Samariei ca să predice evanghelia împărătiei.
143:6.6 Iisus şi cei doisprezece şi-au aşezat tabăra pe muntele Gazirim până la sfârşitul lui august. În cursul zilei, ei predicau vestea bună a regatului - paternitatea lui Dumnezeu - samaritenilor, în oraşe, şi îşi petreceau noaptea în tabără. Lucrarea pe care au făcut-o Iisus şi cei doisprezece în aceste oraşe din Samaria a adus multe suflete în regat şi a contribuit foarte mult la pregătirea căii pentru minunata lucrare a lui Filip în aceste regiuni, după moartea şi învierea lui Iisus, şi după răspândirea apostolilor până către marginile pământului ca urmare a cruzimii cu care au fost persecutati credincioşii în Ierusalim[32].
¶ 7. ÎNVĂTĂTURA DESPRE RUGĂCIUNE ŞI ADORAREA
143:7.1 La cuvântările de seară de pe muntele Gazirim, Iisus a propovăduit multe mari adevăruri; a insistat în mod deosebit pe următoarele:
143:7.2 Adevărata religie este actul unui suflet individual în relatiile sale auto-conştiente cu Creatorul. Religia organizată este încercarea oamenilor de a socializa adorarea persoanelor religioase individuale.
143:7.3 Adorarea - contemplarea spiritualului - trebuie să alterneze cu serviciul, contactul cu realitatea materială. Munca ar trebui să alterneze cu joaca; religia ar trebui să aibă umorul drept contragreutate. Filozofia profundă ar trebui să fie uşurată de poezia ritmată. Încordarea trăirii - tensiunea personalitătii în timp - ar trebui să fie uşurată de odihna pe care o procură adorarea. Sentimentul de nesigurantă născut din frica de izolare a personalitătii în univers ar trebui să aibă ca antidot contemplarea Tatălui prin credintă şi prin încercarea de realizare a Supremului.
143:7.4 Rugăciunea are menirea de a-i face pe oameni să gândească mai putin şi a-i face să realizeze mai mult. Ea nu-i destinată să provoace sporirea cunoştintelor, ci mai degrabă adâncirea clarviziunii.
143:7.5 Adorarea are drept tel anticiparea vietii mai bune pe care o aşteptăm, şi reflectarea după aceea a noilor semnificatii spirituale în viata actuală. Rugăciunea este un sprijin spiritual, dar adorarea este dumnezeieşte creativă.
143:7.6 Adorarea este tehnica ce constă în a se întoarce către Unul pentru a primi inspiratia care să permită servirea celor multi. Adorarea este etalonul care măsoară gradul în care sufletul se detaşează de universul material şi se ataşează totodată în sigurantă de realitătile spirituale ale întregii creatii.
143:7.7 Rugăciunea este o amintire de sine - un gând sublim. Adorarea este uitarea de sine - un supragând. Adorarea este atentia fără efort, adevărata odihnă ideală a sufletului, o formă de exercitiu spiritual odihnitor.
143:7.8 Adorarea este actul unei fractiuni care se identifică cu Totul, finitul cu infinitul, fiul cu Tatăl; timpul, în actiunea ce constă în a merge foarte aproape de eternitate. Adorarea este actul de comuniune personală a fiului cu Tatăl divin, adoptarea, prin sufletul-spirit al omului, a comportamentelor odihnitoare, creative, fraterne şi romantice.
143:7.9 Deşi apostolii nu au înteles decât o mică parte din învătăturile Maestrului în tabăra aceea, alte lumi le-au înteles, iar alte generatii de pe pământ le vor întelege şi ele.
| Capitolul 142. Paştele la Ierusalim |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 144. La Gilboa şi în Decapolis |
¶ Referințe
- ↑ Isus a venit să facă voia Tatălui: Mat 26:39,42,44; Marcu 14:36,39; Luca 22:42; Ioan 4:34; Ioan 5:30; Ioan 6:38-40; Ioan 15:10; Ioan 17:4. Reținerea iubitoare a copilului: Evr 12:5-11. Dumnezeu guvernează prin iubire: Mat 5:43-48; Mat 22:37-40; Marcu 12:29-33; Luca 10:27; Ioan 3:16; Ioan 13:34-35; Ioan 14:21-23; Ioan 15:9-13,17; Ioan 16:27; Ioan 17:22-23; Rom 5:8; 1 Cor 13:1-8; 2 Cor 13:11; Tit 3:4; 1 Ioan 3:1; 1 Ioan 4:7-19.
- ↑ Du-te să predici Evanghelia tuturor: Mat 24:14; Mat 28:19-20a; Marcu 13:10; Marcu 16:15; Luca 24:47; Ioan 17:18; Fapte 1:8b. Evanghelia împărăției: Mat 3:2; Mat 4:17,23; Mat 5:3,10,19-20; Mat 6:33; Mat 7:21; Mat 8:11; Mat 9:35; Mat 10:7; Mat 11:11-12; Mat 12:28; Mat 13:11,24,31-52; Mat 16:19; Mat 18:1-4,23; Mat 19:14,23-24; Mat 20:1; Mat 21:31,43; Mat 22:2; Mat 23:13; Mat 24:14; Mat 25:1,14; Marcu 1:14-15; Marcu 4:11,26,30; Marcu 9:1,47; Marcu 10:14-15,23-25; Marcu 12:34; Marcu 14:25; Marcu 15:43; Luca 4:43; Luca 6:20; Luca 7:28; Luca 8:1,10; Luca 9:2,11,27; Luca 9:60,62; Luca 10:9-11; Luca 11:20; Luca 12:31-32; Luca 13:18,20,28,29; Luca 14:15; Luca 16:16; Luca 17:20-21; Luca 18:16-17,24-25; Luca 19:11; Luca 21:31; Luca 22:16,18; Luca 23:51; Ioan 3:3,5; Rom 14:17; 1 Cor 4:20; 1 Cor 6:9-10. Evanghelia propovăduită săracilor: Isa 61:1-2; Mat 11:4-5; Luca 7:22. Aspectul personal al lui John: Mat 11:7-9; Luca 7:24-26. Tatăl Meu nu face respect pentru persoane: 2 Cron 19:7; Iov 34:19; Ecle 35:12; Fapte 10:34; Rom 2:11; Gal 2:6; Gal 3:28; Ef 6:9; Col 3:11.
- ↑ Dumnezeul Iubirii: Mat 5:43-48; Mat 22:37-40; Marcu 12:29-33; Luca 10:27; Ioan 3:16; Ioan 13:34-35; Ioan 14:21-23; Ioan 15:9-13,17; Ioan 16:27; Ioan 17:22-23; Rom 5:8; 1 Cor 13:1-8; 2 Cor 13:11; Tit 3:4; 1 Ioan 3:1; 1 Ioan 4:7-19. Dumnezeu se bucură de milă: Ex 20:6; 1 Cron 16:34; 2 Cron 5:13; 2 Cron 7:3,6; 2 Cron 30:9; Ezec 3:11; Ps 25:6; Ps 36:5; Ps 86:5,13,15; Ps 100:5:; Ps 103:8,11,17; Ps 107:1; Ps 116:5; Ps 117:2; Ps 118:1,4; Ps 136:1-26; Ps 1; Ps 1; Isa 55:7; Ier 3:12; Num 14:18-19; Mica 7:18; Dt 5:10; Evr 6:12. Cere servicii curajoase: Mat 5:10; Luca 21:12,16-17; Rom 5:3-5; Rom 8:35-39; 2 Cor 6:3-10; 1 Pet 4:12-14.
- ↑ Stăpânirea de sine a lui Isus: 1 Pet 2:23-24.
- ↑ Cel care se conduce pe sine este mare: Prov 16:32. Vechea ordine era postul si rugaciunea: Mat 9:14; Marcu 2:18; Luca 5:33. Lucruri vechi și noi: Mat 9:16-17; Marcu 2:21-22; Luca 5:36-38; Rom 7:6; 2 Cor 5:17. Martor prin iubirea ta: Ioan 13:35. De la robie la libertate: Rom 8:21.
- ↑ Transformare: Ps 51:10; Ezec 18:31; Ezec 36:26; Rom 12:2; 2 Cor 5:17-19. Credință în promisiuni: 2 Pet 1:4. Deveniți temple ale lui Dumnezeu: Luca 17:21; Rom 8:9-11; 1 Cor 3:16-17; 1 Cor 6:19-20; 2 Cor 6:16; 2 Tim 1:14; 1 Ioan 4:12-15; Apoc 21:3. Fii eliberați ai Duhului: Rom 8:2,15-16; 2 Cor 3:17; Gal 4:6-7.
- ↑ Inima omului este rea: Ier 17:9.
- ↑ Mântuit prin credință, nu prin fapte: Marcu 16:16; Ioan 3:36; Rom 3:27-30; Gal 2:16. Fiii-credință sunt stăpâni de sine: Rom 8:5,14; Gal 5:16. Pace cu Dumnezeu: Ioan 14:27; Ioan 16:33; Rom 5:1-2; 1 Tes 5:23. Curățirea de sine: Ps 51:10; 2 Cor 7:1; Iac 4:8.
- ↑ Fiii lui Dumnezeu eliberați: Ioan 1:12; Rom 8:14; Gal 3:26. Bunătatea lui Dumnezeu: Ps 86:5; Mat 19:17; Marcu 10:18; Luca 18:19; Rom 2:4. Credința este darul lui Dumnezeu: Ioan 6:40,65; Ef 2:8; Iac 1:17. Fiii lui Dumnezeu eliberați: 1 Cron 22:10; Ps 2:7; Isa 56:5; Mat 5:9,16,45; Luca 20:36; Ioan 1:12-13; Ioan 11:52; Fapte 17:28-29; Rom 8:14-15,19,21; Rom 9:26; 2 Cor 6:18; Gal 3:26; Gal 4:5-7; Ef 1:5; Flp 2:15; Evr 12:5-8; 1 Ioan 3:1-2,10; 1 Ioan 5:2; Apoc 21:7; 2 Sam 7:14.
- ↑ Eliberat din tăgăduire de sine: Rom 8:1-17. Fruits of the spirit: Gal 5:22-23; Ef 5:9.
- ↑ Prin Samaria: Ioan 4:3-5.
- ↑ fântâna lui Iacov: Ioan 4:6.
- ↑ Apostolii merg după mâncare: Ioan 4:8.
- ↑ Isus îi cere apă femeii: Ioan 4:7.
- ↑ Isus vorbește despre „apa vie”: Ioan 4:10.
- ↑ Răspunsul Naldei: Ioan 4:9.
- ↑ Cum pot extrage „apă vie”?: Ioan 4:11-12.
- ↑ Conversație cu Nalda: Ioan 4:13-15.
- ↑ Conversație în continuare: Ioan 4:16-18.
- ↑ „Om sfânt” sau profet: Ioan 4:19.
- ↑ Unde este „locul potrivit” pentru a te închina: Ioan 4:20.
- ↑ Pe nici munte: Ioan 4:21-22. Închinare în duh și în adevăr: Ioan 4:23-24.
- ↑ Isus este Mesia: Ioan 4:25-26.
- ↑ Discipolii se întorc: Ioan 4:27.
- ↑ Isus învață mulțimea de la fântână: Ioan 4:28-30.
- ↑ Isus i-a spus un singur lucru despre ea însăși: Ioan 4:18.
- ↑ Isus mi-a spus tot ce am făcut vreodată: Ioan 4:29.
- ↑ Isus a cerut să mănânce: Ioan 4:31.
- ↑ Isus a avut „carne” nimeni nu știe: Ioan 4:32-38.
- ↑ Predicarea pe Gherizim: Ioan 4:39-41.
- ↑ Apostolii lui Isus nu au botezat: Ioan 3:22b,26b.
- ↑ Lucrări de bază pentru Philip: Fapte 8:5-8.