© 2004 Fundația Urantia
| Capitolul 96. Yahweh — Dumnezeul evreilor |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 98. Învăţăturile lui Melchizedek în Occident |
97:0.1 CONDUCĂTORII spirituali ai evreilor au înfăptuit ceea ce nimeni înaintea lor nu reuşise să facă - ei „dezantropomorfizaseră” conceptul lor de Dumnezeu fără a-l converti într-o abstracţie a Deităţii, inteligibilă doar pentru filozofi. Sub acest concept matur, chiar şi oamenii obişnuiţi au fost capabili să-l considere pe Yahweh ca pe un Tată, dacă nu al individului, cel puţin al rasei.
97:0.2 Conceptul de personalitate a lui Dumnezeu fusese clar propovăduit în Salem în epoca lui Melchizedek, în vreme ce el era vag şi confuz în vremea exodului din Egipt, şi nu a evoluat decât treptat, din generaţie în generaţie, în mintea evreilor, ca răspuns la învăţăturile conducătorilor spirituali. Percepţia personalităţii lui Yahweh a urmat o evoluţie mult mai constantă decât aceea a multor alte atribute ale Zeităţii. De la Moise până la Maleahi, ideaţia personalităţii lui Dumnezeu a suferit o creştere aproape neîntreruptă în mintea ebraică, şi, în cele din urmă, acest concept a fost exaltat şi glorificat de învăţăturile lui Isus despre Tatăl care este în ceruri.
97:1.1 Presiunea ostilă a popoarelor înconjurătoare în Palestina i-a învăţat curând pe şeicii evrei că nu puteau spera să supravieţuiască fără a-şi uni într-o organizaţiile lor tribale într-o confederaţie, formând astfel un guvern centralizat. Această centralizare a autorităţii administrative i-a oferit lui Samuel o mai bună ocazie de a activa ca învăţător şi ca reformator[1].
97:1.2 Samuel se trăgea dintr-o lungă linie de învăţători ai Salemului care stăruise în menţinerea adevărurilor lui Melchizedek ca o parte a formelor lor de cult. Acest învăţător era un om viguros şi hotărât. Numai marea lui devoţiune, dublată de extraordinara lui determinare, i-au permis să reziste opoziţiei aproape universale pe care a întâmpinat-o la începutul eforturilor sale de a readuce Israelul la adorarea supremului Yahweh al epocii lui Moise. Chiar şi atunci, el nu a obţinut decât un succes parţial; el nu a câştigat de partea conceptului superior al lui Yahweh decât jumătatea cea mai inteligentă a evreilor; cealaltă jumătate a continuat cu adorarea zeilor tribali ai ţării şi cu concepţiile vulgare despre Yahweh.
97:1.3 Samuel era un tip de om grosolan însă energic, un reformator practic care era în stare să iasă într-o zi cu tovarăşii săi şi să demoleze douăzeci de locuri rezervate lui Baal[2]. Progresul pe care la făcut s-a produs pur şi simplu prin forţa constrângerii; el nu a predicat decât puţin, a instruit şi mai puţin, însă a acţionat. Într-o zi, el îşi bătea joc de un preotul al lui Baal, în ziua următoare tăia în bucăţi vreun rege captiv[3]. El credea cu devoţiune în Dumnezeul unic şi avea o concepţie clară despre acest Dumnezeu ca fiind creator al cerului şi al pământului: „Coloanele pământului aparţin Domnului, şi pe ele a pus el lumea”[4].
97:1.4 Însă marea contribuţie pe care a adus-o Samuel dezvoltării conceptului Deităţii a fost anunţul său răsunător cum că Yahweh era neschimbător, că întruchipa pentru totdeauna aceeaşi perfecţiune şi aceeaşi divinitate infailibile. În această epocă, se credea că Yahweh era un Dumnezeu cu o dispoziţie schimbătoare, care avea accese de gelozie, care se căia mereu de a fi făcut una sau alta. Însă, acum, pentru prima dată de când ieşiseră din Egipt, evreii au auzit aceste cuvinte impresionante: „Forţa Israelului nu minte şi nu se căieşte, căci ea nu este un om ca să se căiască[5].” Stabilitatea în relaţiile cu Divinitatea erau proclamată. Samuel a repetat alianţa lui Melchizedek cu Abraham şi a declarat că Domnul Dumnezeu al Israelului era sursa întregului adevăr, a oricărei permanenţe şi a oricărei constanţe. Evrei îl consideraseră întotdeauna pe Dumnezeul lor ca pe un om, un supraom, un spirit elevat de origine necunoscută, dar, acum, ei auzeau spiritul lui Horeb de odinioară exaltat ca un Dumnezeu imuabil în perfecţiunea sa de creator. Samuel a ajutat la înălţarea conceptului în evoluţie al lui Dumnezeu deasupra stării schimbătoare a minţii umane şi a vicisitudinilor existenţei de muritor. Sub influenţa învăţăturilor sale, Dumnezeul evreilor şi-a început ascensiunea, pornind de la o idee privitoare la ierarhia zeilor tribali pentru a ajunge la idealul unui Creator atotputernic şi imuabil, Supraveghetor al întregii creaţii.
97:1.5 Din nou, el a predicat povestea sincerităţii lui Dumnezeu şi a încrederii care se putea pune în el pentru a se menţine alianţa. Samuel a zis: „Domnul nu va abandona poporul său[6].” „El a stabilit cu noi o alianţă eternă, bine ordonată în toate privinţele, şi sigură[7].” Astfel răsuna, în toată Palestina, chemarea la reîntoarcerea la adorarea lui Yahweh cel suprem. Energicul învăţător proclama mereu: „Tu eşti mare, o Doamne Dumnezeule, căci nu există nimeni asemeni ţie, şi nu există nici un alt Dumnezeu în afară de tine[8].”
97:1.6 Până atunci, evreii consideraseră în principal favoarea lui Yahweh în termeni de prosperitate materială. Proclamaţia următoare pe care Samuel a îndrăznit să o facă a reprezentat un mare şoc pentru Israel şi a fost cât pe ce să îl coste viaţa pe autorul său: „Domnul îmbogăţeşte şi sărăceşte; el înalţă şi el coboară. El îi ridică pe săraci din praf şi el înalţă cerşetori la rangul de prinţi pentru a-i face să moştenească tronul de glorie[9].” Niciodată, de la Moise, nu mai fuseseră proclamate făgăduinţe atât de încurajatoare pentru cei umili şi cei mai puţin norocoşi; miile de disperaţi dintre cei săraci au început să spere că ar putea să-şi îmbunătăţească statutul lor spiritual.
97:1.7 Însă Samuel nu a avansat prea departe de conceptul unui zeu tribal. El a proclamat un Yahweh creator al tuturor oamenilor, dar s-a interesat în principal de evrei, poporul său ales. Chiar şi atunci, ca şi pe vremea lui Moise, conceptul de Dumnezeu zugrăvea o Deitate sfântă şi integră: „Nimeni nu este sfânt ca Domnul. Cine poate să se compare cu acest sfânt care este Domnul Dumnezeu?”[10]
97:1.8 Cu trecerea anilor, bătrânul conducător care începuse să încărunţească a progresat în înţelegerea lui Dumnezeu, căci el a declarat: „Domnul este un Dumnezeu al cunoaşterii, şi de el sunt cântărite acţiunile. Domnul va judeca hotarele pământului, arătând îndurare celor îndurători, şi va fi, de asemenea, drept cu omul drept[11].” Chiar aici se află începutul îndurării, deşi ea se limitează la cei care o practică. Mai târziu, Samuel a făcut încă un pas înainte atunci când şi-a îndemnat poporul aflat în adversitate: „Să ne punem acum din nou în mâinile Domnului, căci binefacerile lui sunt mari[12].” „Nimic nu-l împiedică pe Domnul să salveze oameni, fie mulţi, fie puţini[13].”
97:1.9 Iar această dezvoltare treptată a conceptului caracterului lui Yahweh a continuat sub călăuzirea succesorilor lui Samuel. El a încercat să-l prezinte pe Yahweh ca un Dumnezeu care îşi păstra alianţa, însă ei au reuşit cu greu să păstreze pacea stabilită de Samuel; ei nu au reuşit să dezvolte ideea îndurării divine aşa cum ajunsese Samuel să o conceapă. S-a produs o abatere regulată înapoi către recunoaşterea altor zei, în ciuda afirmaţiei că Yahweh era deasupra tuturor. „Regatul este al tău, o Doamne, şi tu eşti înălţat ca un conducător peste toţi[14].”
97:1.10 Accentul în această epocă se punea pe puterea divină; profeţii de atunci predicau o religie menită să menţină regele pe tronul evreu: „Ţie, Doamne, îţi aparţine măreţia, putinţa, gloria, victoria şi maiestatea. Mâna ta deţine puterea şi putinţa, şi tu poţi să măreşti şi să întăreşti toate lucrurile.” Aşa era statutul conceptului de Dumnezeu în epoca lui Samuel şi a succesorilor lui imediaţi[15].
97:2.1 În cel de-al douăzecilea secol dinaintea lui Cristos, naţiunea ebraică s-a divizat în două regate. În aceste două diviziuni politice, numeroşi învăţători ai adevărului s-au străduit să stăvilească fluxul reacţionar al decadenţei spirituale care începuse, şi care a continuat dezastruos după războiul de separare. Însă aceste eforturi de a face religia ebraică să progreseze nu au dat roade înainte ca Ilie, campionul hotărât şi neînfricat al dreptăţii, să înceapă propovăduirea învăţăturilor sale[16]. Ilie a restaurat, în regatul din nord, un concept despre Dumnezeu comparabil cu cel care exista în timpul lui Samuel. Ilie a avut puţine ocazii de a prezenta un concept evoluat al lui Dumnezeu; el era prea ocupat, asemenea lui Samuel dinaintea lui, cu răsturnarea altarelor lui Baal şi cu demolarea idolilor falşilor zei[17]. El şi-a dus mai departe reformele înfruntând opoziţia unui monarh idolatru[18]. Sarcina sa a fost chiar mai uriaşă şi mai dificilă decât aceea la care făcuse faţă Samuel.
97:2.2 Când lui Ilie i s-a spus să părăsească ţara, Elisei, fidelul său tovarăş, a reluat opera sa şi a menţinut lumina adevărului vie în Palestina cu ajutorul nepreţuit al lui Micah, un profet puţin cunoscut[19][20][21].
97:2.3 Însă aceasta nu a fost o epocă de progres în conceptul de Deitate. Evreii nu se înălţaseră încă nici măcar până la înălţimea idealului lui Moise. Epoca lui Ilie şi a lui Elisei s-a încheiat prin reîntoarcerea claselor mai bune ale evreilor la adorarea supremului Yahweh şi a asistat la revenirea ideii de Creator Universal aproape de punctul în care o lăsase Samuel.
97:3.1 Interminabila controversă dintre fidelii lui Yahweh şi partizanii lui Baal a fost un conflict socio-economic de ideologii mai degrabă decât un dezacord de credinţe religioase.
97:3.2 Locuitorii Palestinei aveau atitudini diferite cu privire la proprietatea privată a pământului. Triburile meridionale sau rătăcitoare din Arabia (yahwiştii) considerau pământul ca fiind inalienabil - ca pe un dar făcut clanului de către Deitate. Ele socoteau că pământul nu trebuia să fie nici vândut, nici ipotecat. „Yahweh a vorbit şi a spus: pământul nu va fi vândut, căci pământul este al meu[22].”
97:3.3 Canaaniţii din nord (baaliţii) mai stabili cumpărau, vindeau şi ipotecau pământurile lor fără nici o restricţie. Cuvântul Baal înseamnă proprietate. Cultul lui Baal era întemeiat pe două doctrine principale: în primul rând, validitatea schimburilor de bunuri, a contractelor şi a pactelor - dreptul de a cumpăra şi de a vinde pământuri; în al doilea rând, se presupunea că Baal trimitea ploaia - el era un zeu al fertilităţii solului. Recoltele bune depindeau de bunăvoinţa lui Baal. Cultul se preocupa în mare măsură de pământuri, de proprietatea lor şi de fertilitatea lor.
97:3.4 În general, baaliţii posedau pământuri, case şi sclavi. Ei erau aristocraţi moşieri şi trăiau în oraşe. Fiecare Baal avea locul său sacru, preoţimea sa şi „femeile sale sfinte”, prostituatele rituale.
97:3.5 Din această divergenţă fundamentală a punctelor de vedere asupra pământurilor se năşteau implacabile antagonisme de atitudini sociale, economice, morale şi religioase manifestate de canaaniţi şi de evrei. Această controversă socio-economică nu a devenit o chestiune vădit religioasă înainte de epoca lui Ilie. Plecând de la intervenţia acestui profet agresiv, lupta s-a derulat pe un plan mai strict religios - Yahweh contra lui Baal - şi s-a încheiat prin victoria lui Yahweh şi prin împingerea subsecventă către monoteism[23].
97:3.6 Ilie a trecut controversa Yahweh-Baal de la aspectul funciar la aspectul religios al ideologiilor ebraice şi canaanite. Când Achab l-a asasinat pe Naboth şi pe familia sa în urma intrigii de a pune stăpânire pe pământul lor, Ilie a atacat străvechile moravuri funciare; el le-a transformat într-o chestiune morală şi şi-a lansat viguroasa lui campanie contra baaliţilor[24]. Aceasta a fost, de asemenea, şi o luptă a oamenilor de la ţară împotriva dominaţiei celor de la oraş. În principal, sub influenţa lui Ilie s-a ajuns ca Yahweh să devină Elohim. Profetul a început ca reformator agrar şi a terminat prin a exalta Deitatea. Zeii Baal erau numeroşi, în timp ce Yahweh era unic- monoteismul triumfa asupra politeismului.
97:4.1 O mare etapă a fost parcursă de Amos în tranziţia dintre zeul tribal - zeul care fusese atât de mult timp servit prin sacrifici şi prin ceremonii, Yahweh al primilor evrei - şi un Dumnezeu care pedepsea crima şi imoralitatea chiar şi la propriul său popor. A apărut Amos, care venea dinspre colinele din sud, pentru a denunţa criminalitatea, patima beţiei, opresiunea şi imoralitatea triburilor din nord. Niciodată, de la epoca lui Moise, în Palestina nu mai fuseseră proclamate adevăruri atât de răsunătoare.
97:4.2 Amos nu s-a limitat numai să restaureze sau să aplice reforme; el a descoperit, de asemenea, noi concepte ale Deităţii. El a repetat cu privire la Dumnezeu multe proclamaţii făcute deja de predecesorii lui, şi a atacat cu curaj credinţa într-o Fiinţă Divină care îngăduia păcatul la propriul său popor aşa-zis ales. Pentru prima oară de la epoca lui Melchizedek, urechile umane auzeau denunţarea dublului criteriu al justiţiei şi al moralităţii naţionale. Pentru prima oară în istoria lor, evrei au auzit cu urechile lor că propriul lor Dumnezeu Yahweh nu tolera crima şi păcatul în viaţa lor mai mult decât în cea a membrilor oricăror alte popoare. Amos a avut viziunea Dumnezeului sever şi just al lui Samuel şi al lui Ilie, dar el a văzut şi un Dumnezeu care nu făcea nici o distincţie între evrei şi orice altă naţiune atunci când venea să pedepsească nelegiuirea. Acesta era un atac direct împotriva doctrinei egoiste a „poporului ales”, şi mulţi evrei din epocă au fost profund ofensaţi[25].
97:4.3 Amos a zis: „Căutaţi-l pe cel care a format munţii şi a făcut să bată vântul, cel care a format Pleiadele şi Orionul, care preschimbă dimineaţa umbra nopţii şi face ziua la fel de întunecată ca şi noaptea”[26]. Denunţându-i pe contemporanii lui oportunişti, religioşi doar pe jumătate, şi uneori imorali, el a căutat să descrie justiţia inexorabilă a unui Yahweh neschimbător zicând despre răufăcători: „Chiar dacă ei pătrund până în infern, de acolo mâna mea îi va lua, şi chiar dacă urcă în ceruri, de acolo eu îi voi face să cadă”[27]. „ Şi chiar dacă ei ajung în captivitate înaintea inamicilor lor, acolo eu voi impune sabia justiţiei, şi ea îi va tăia[28].” Amos şi-a înfricoşat şi mai mult auditorii îndreptând spre ei un deget reprobator şi acuzator, şi declarând în numele lui Yahweh: „Cu siguranţă nu voi uita niciodată nici una dintre lucrările voastre”[29]. „Eu voi cerne casa Israelului printre toate naţiunile, aşa cum se strecoară făina printr-o sită”[30].
97:4.4 Amos a proclamat că Yahweh era „Dumnezeul tuturor naţiunilor” şi i-a avertizat pe israeliţi că ritualul nu trebuia să ia locul dreptăţii[31]. Înainte ca acest curajos învăţător să fie ucis cu pietre, el răspândise destul sâmbure de adevăr pentru a salva doctrina supremului Yahweh; el asigurase continuarea evoluţiei revelaţiei lui Melchizedek.
97:4.5 Osea l-a urmat pe Amos şi doctrina sa a unui Dumnezeu universal al justiţiei, reînviind conceptul mozaic al unui Dumnezeu al iubirii. Osea a predicat iertarea prin căinţă, iar nu prin sacrificiu[32]. El a proclamat o evanghelie a bunăvoinţei afectuoase şi a îndurării divine zicând: „Eu vă voi logodi cu mine pentru totdeauna, da, eu vă voi logodi cu mine în dreptate şi în judecată şi în bunăvoinţă afectuoasă şi în îndurare. Vă voi logodi cu mine chiar şi în fidelitate[33].” „Îi voi iubi nestânjenit, căci mânia mea este potolită[34].”
97:4.6 Osea a continuat cu fidelitate avertismentele morale ale lui Amos spunând despre Dumnezeu: „Eu îi voi mustra după voia mea[35].” Dar israeliţii au considerat ca pe o cruzime care friza trădarea cuvintele pe care le-a pronunţat el: „Le voi zice celor care nu erau poporul meu: voi sunteţi poporul meu; iar ei vor zice: tu eşti Dumnezeul nostru[36].” El a continuat să predice căinţa şi iertarea zicând: „Eu voi vindeca recăderea lor în greşeală[37]. Îi voi iubi sincer, căci mânia mea a fost abătută.” Osea a proclamat constant speranţa şi iertarea. Substanţa mesajului său a fost întotdeauna: „Eu voi avea îndurare faţă de poporul meu[38]. Ei nu vor cunoaşte alt Dumnezeu decât pe mine, căci nu există alt mântuitor în afară de mine.”
97:4.7 Amos a însufleţit conştiinţa naţională a evreilor, făcându-i să recunoască că Yahweh nu va ierta crima şi păcatul printre ei sub pretextul că ei erau presupuşi a fi poporul ales. În acelaşi timp, a făcut să răsune notele uverturii acordurilor îndurătoare ulterioare ale compasiunii divine şi ale bunăvoinţei afectuoase, care au fost atât de fermecător cântate de Isaia şi de tovarăşii lui.
97:5.1 Aceasta a fost o epocă în care unii proclamau ameninţări cu pedeapsa pentru păcatele personale şi pentru crimele naţionale ale clanurilor din nord, în timp ce alţii preziceau calamităţile ca pedeapsă a nelegiuirilor regatului din sud. În urma acestei treziri a conştiinţei şi a actului de conştiinţă ale celor două naţiuni ebraice, şi-a făcut apariţia primul Isaia.
97:5.2 Isaia a continuat să predice natura eternă a lui Dumnezeu, înţelepciunea sa infinită, perfecţiunea imuabilă cu care te puteai bizui pe el. El îl reprezenta pe Dumnezeul Israelului ca zicând: „Eu voi potrivi cu exactitate judecata şi voi alinia dreptatea după firul de plumb[39].” „Domnul vă va uşura de amărăciunile voastre, de frica voastre şi de dura servitute în care a fost făcut omul să servească[40].” „Urechile voastre vor auzi un cuvânt pronunţat înapoia voastră şi care va zice: iată calea, mergi pe ea[41].” „Iată, Dumnezeu este salvarea mea; voi avea încredere şi nu voi fi înfricoşat, căci Domnul este forţa mea şi cântecul meu[42].” „Veniţi la mine şi să ne gândim împreună, zice Domnul: dacă păcatele voastre sunt stacojii, ele vor deveni albe ca neaua; dacă sunt roşii ca şi cârmâzul, ele vor fi ca lâna[43].”
97:5.3 Vorbind sufletelor înfometate ale evreilor chinuiţi de frică, acest profet a spus: „Ridică-te şi străluceşte, căci lumina ta a venit şi gloria Domnului s-a ridicat deasupra ta[44].” „Spiritul Domnului este deasupra mea pentru că el m-a uns ca să aduc veştile bune celor blajini; el m-a trimis să-i alin pe cei care au inima sfărâmată, ca să le proclam libertatea celor captivi, şi deschiderea închisorii celor care sunt încătuşaţi[45].” „Eu mă voi bucura enorm în Domnul, sufletul meu va fi voios în Dumnezeul meu, căci el m-a îmbrăcat cu veştmintele mântuirii şi m-a acoperit cu roba sa de dreptate[46].” „În toate durerile lor, el a fost îndurerat, iar îngerul prezenţei sale i-a salvat. În iubirea sa şi în mila sa, el i-a izbăvit[47].”
97:5.4 Acest Isaia a fost urmat pe Micah şi pe Obadiah, care au confirmat şi au înfrumuseţat evanghelia lui care satisfăcea sufletul. Aceşti doi bravi mesageri au denunţat cu îndrăzneală ritualul practicat de evreii de sub dominaţia preoţilor, şi a atacat cu neînfricare toate sistemele sacrificiale.
97:5.5 Micah i-a criticat pe „şefii care judecau pentru plocoane, pe preoţii care îşi ofereau învăţătura pentru un venit şi pe profeţii care făceau profeţii pentru bani[48].” El propovăduia venirea unei zile în care fiinţele vor fi libere de superstiţii şi de obscurantism clerical, zicând: „Fiecare om se va aşeza sub propria sa viţă şi nimic nu îl va speria, căci fiecare va trăi după înţelegerea pe care o are despre Dumnezeu[49].”
97:5.6 Substanţa mesajului lui Micah a fost mereu: „Să vin eu înaintea lui Dumnezeu cu ofrande arse? Va vrea Domnul să primească o mie de berbeci sau zece mii de râuri de ulei? Să-mi dau eu primul meu născut pentru nelegiuirea mea, rodul corpului meu pentru păcatul sufletului meu? El mi-a arătat, o omule, ceea ce este bun[50]. Şi ce pretinde Domnul din partea ta decât ca tu să acţionezi cu justeţe, să iubeşti îndurarea şi să mergi umil cu Dumnezeul tău.” Aceasta a fost într-adevăr o mare epocă; acestea au fost cu adevărat vremuri pasionante în decursul cărora muritorii au înţeles, şi unii au ajuns până şi la a crede, aceste mesaje emancipatoare de cu peste două mii cinci sute de ani în urmă. Fără rezistenţa îndârjită a preoţilor, aceşti învăţători ar fi abolit tot ceremonialul sângeros al ritualului evreu de adorare.
97:6.1 Mai mulţi învăţători continuau să expună evanghelia lui Isaia, dar i-a revenit lui Ieremia să depăşească cu îndrăzneală etapa următoare de internaţionalizare a lui Yahweh, Dumnezeul evreilor.
97:6.2 Ieremia a declarat cu cutezanţă că Yahweh nu era de partea evreilor în războaiele lor militare contra altor naţiuni[51]. El a afirmat că Yahweh era Dumnezeul întregului pământ, al tuturor naţiunilor şi al tuturor popoarelor[52]. Învăţătura lui Ieremia a fost un crescendo al fluxului pentru internaţionalizarea Dumnezeului Israelului. Acest predicator neînfricat a proclamat o dată pentru totdeauna că Yahweh era Dumnezeul tuturor naţiunilor, şi că nu exista nici un Osiris pentru egipteni, nici Bel pentru babilonieni, nici Assur pentru asirieni, nici Dagon pentru filisteni. În această epocă şi mai târziu, religia evreilor a participat astfel la renaşterea monoteismului în toată lumea; în sfârşit, conceptul de Yahweh se ridicase la un nivel al Deităţii de demnitate planetară şi chiar şi cosmică. Totuşi, mulţi tovarăşi ai lui Ieremia au găsit dificil să-l conceapă pe Yahweh independent de naţiunea ebraică.
97:6.3 Ieremia a făcut şi predici despre Dumnezeul just şi iubitor descris de Isaia; el a declarat: „Da, eu v-am iubit cu o dragoste eternă; de aceea v-am arătat o bunăvoinţă afectuoasă[53].” „Căci el nu le aduce necazuri de bunăvoie copiilor oamenilor[54].”
97:6.4 Acest profet cutezător a mai zis: „Domnul nostru este drept, mare în sfaturile lui, şi puternic în lucrările lui. Ochii lui sunt deschişi peste toate căile tuturor fiilor oamenilor pentru a-i da fiecăruia după căile sale şi după rodul acţiunilor sale[55].” Dar cuvintele următoare, pronunţate în cursul asediului Ierusalimului, au fost considerate ca o trădare, ca o blasfemie: „Şi, acum, eu am lăsat aceste ţinuturi în mâinile lui Nabucodnosor, regele Babilonului, servitorul meu[56].” Când Ieremia a recomandat predarea oraşului, preoţii şi conducătorii civili l-au azvârlit în noroiul unui sumbru fund de temniţă subterană[57][58].
97:7.1 Distrugerea naţiunii lor şi captivitatea evreilor în Mesopotamia s-ar fi dovedit de mare folos în teologia lor în expansiune dacă nu ar fi existat acţiunea fermă a preoţilor lor. Naţiunea ebraică sucombase înaintea armatelor Babilonului, şi acel Yahweh naţionalist al ei suferise de pe urma predicilor internaţionaliste ale conducătorilor spirituali. Resentimentul cauzat de pierderea zeului lor naţional a fost ceea ce i-a determinat pe preoţi să meargă atât de departe în născocirea fabulelor şi în multiplicarea evenimentelor de aparenţă miraculoasă în istoria ebraică; ei s-au străduit să-i restabilească pe iudei ca popor ales chiar şi sub aspectul ideii noi şi mai vaste al unui Dumnezeu al cărui internaţionalizare s-a extins la toate naţiunile.
97:7.2 În cursul captivităţii lor, iudeii au fost foarte influenţaţi de tradiţiile şi de legendele babiloniene. Trebuie totuşi remarcat că ei au îmbunătăţit sistematic tonul moral şi semnificaţia spirituală a istoriei caldeene pe care au adoptat-o, deşi ei deformaseră invariabil aceste legende pentru a le face să se răsfrângă onoarea şi gloria asupra ascendenţei şi istoriei Israelului.
97:7.3 Preoţii şi scribii evrei nu aveau în minte decât o singură idee, şi anume aceea de a reabilita naţiunea iudee, de a glorifica tradiţiile ebraice şi de a exalta istoria lor rasială. Dacă încearcă cineva vreun resentiment înaintea faptului că aceşti preoţi au insuflat ideile lor eronate într-o atât de mare parte a lumii occidentale, trebuie reamintit faptul că ei nu au făcut-o în mod intenţionat. Ei nu pretindeau nici că ar scrie dintr-o inspiraţie nici că ar redacta o carte sacră. Ei pregăteau pur şi simplu un manual destinat să reanime curajul care slăbea al tovarăşilor lor din captivitate. Ei aveau categoric drept scop îmbunătăţirea spiritului naţional şi ridicarea moralului compatrioţilor lor. Oamenilor de mai târziu le-a revenit sarcina de a reuni aceste scrieri, precum şi altele, într-o carte ghid ale cărei învăţături erau presupuse infailibile.
97:7.4 Preoţii iudei utilizau cu degajare aceste scrieri după întoarcerea lor din captivitate, dar influenţa lor asupra tovarăşilor din captivitate a fost foarte mult împiedicată de prezenţa unui tânăr şi de neîmblânzit profet, Isaia al doilea, care era pe deplin convertit la Dumnezeul justiţiei, al iubirii, al dreptăţii şi al îndurării al lui Isaia dinainte de ei. El credea, de asemenea, ca şi Ieremia, că Yahweh devenise Dumnezeul tuturor naţiunilor. El a predicat aceste teorii despre natura lui Dumnezeu cu un succes atât de însemnat, încât el a realizat la fel de multe convertiri printre iudei cât şi printre cei care îi deportaseră. Acest tânăr predicator a lăsat în scris învăţăturile sale pe care preoţii ostili şi neîndurători au căutat să le disocieze complet de el; totuşi, din respectul pur şi simplu pentru frumuseţea şi măreţia lor, învăţăturile celui de-al doilea Isaia au fost încorporate în scrierile primului Isaia. Ele formează acum capitolele de la 40 la 55 incluse în cartea care poartă acest numele.
97:7.5 De la Machiventa până la epoca lui Isus, nici un profet sau învăţător religios nu a atins înaltul concept de Dumnezeu pe care al doilea Isaia l-a proclamat în cursul perioadei de captivitate. Pentru acest conducător spiritual, nu era vorba de un Dumnezeu meschin, antropomorf, creat de oameni: „Iată, eu adun insulele ca pe firele de praf.” „Aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, căile mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile mele sunt mai înalte decât gândurile voastre[59].” Machiventa Melchizedek putea în sfârşit să-i vadă pe învăţătorii umani proclamând muritorilor un Dumnezeu autentic[60]. La fel ca primul Isaia, acest conducător a predicat un Dumnezeu care ar fi creat universul şi care continuă să-l menţină. „Eu am creat pământul, eu am pus omul pe el. Eu nu l-am creat degeaba, ci l-am format ca să fie locuit.” „Eu sunt cel dintâi şi cel din urmă; nu este nici un Dumnezeu în afară de mine.” Vorbind în numele Domnului Dumnezeu al Israelului, acest nou profet a zis: „Cerurile pot să dispară şi pământul să îmbătrânească, dar dreptatea mea va subzista întotdeauna şi salvarea mea va dăinui din generaţie în generaţie.” „Nu-ţi fie teamă, căci eu sunt cu tine; să nu ai frică, căci eu sunt Dumnezeul tău.” „Nu este nici un Dumnezeu în afară de mine - un Dumnezeu just şi un Salvator.”
97:7.6 Captivii evrei au fost îmbărbătaţi, la fel ca alte milioane şi milioane de alţi oameni de atunci, atunci când auzeau cuvinte precum: „Astfel a zis Domnul, eu te-am creat, eu te-am izbăvit, eu te-am numit cu numele tău, tu eşti al meu.” „Atunci când vei trece prin ape, eu voi fi cu tine, căci tu eşti preţios vederii mele.” „O femeie poate ea să-şi uite copilaşul ei de ţâţă şi să nu aibă milă pentru fiul ei? Da, ea poate să uite, însă, eu nu-mi voi uita copiii, căci iată, eu am gravat numele lor pe palma mâinilor mele, şi chiar i-am acoperit cu umbra mâinilor mele.” „Cel rău să-şi abandoneze căile, iar omul nedrept gândurile sale, şi să se reîntoarcă la Domnul, căci el îi va arăta mila sa; să revină la Domnul nostru, căci el iartă din plin[61].”[62][63][64][65]
97:7.7 Ascultaţi din nou evanghelia acestei noi revelaţii a Dumnezeului Salemului: „El îşi va paşte turma ca un cioban; el va aduna mieii în braţele sale şi îi va purta în sânul său[66]. El dă tărie celor slabi şi sporeşte forţa celor neputincioşi[67]. Celor care îl aşteaptă, Domnul le va reînnoi vigoarea; ei se vor înălţa în zbor, asemeni vulturilor; ei vor alerga şi nu vor fi slăbiţi[68].”[69]
97:7.8 Acest Isaia a condus o vastă propagandă evanghelică în favoarea conceptului lărgit al unui Yahweh suprem. El a rivalizat cu Moise prin elocvenţa cu care el l-a descris pe Domnul Dumnezeu al Israelului ca fiind Creatorul Universal. El a făcut o descriere poetică a atributelor infinite ale Tatălui Universal[70]. Nu mai fusese niciodată formulată o declaraţie mai frumoasă cu privire la Tatăl celest. Pentru acelaşi motiv ca şi Psalmii, scrierile lui Isaia se numără printre prezentările cele mai sublime şi cele mai veridice ale conceptului spiritual de Dumnezeu care ajunsese vreodată la urechile muritorilor înainte de venirea lui Mihail pe Urantia. Ascultaţi portretul pe care îl face el Deităţii: „Eu sunt înaltul şi sublimul care locuieşte în eternitate.” „Eu sunt cel dintâi şi cel din urmă, şi nu mai există nici un alt Dumnezeu în afară de mine.” „Iar mâna Domnului nu este atât de scurtă încât să nu poată salva, nici urechea sa atât de astupată încât să-l împiedice să audă.” Şi a existat o nouă doctrină pentru populaţiile iudee, aceea de a-l auzi pe acest profet blajin, dar plin de autoritate, stăruind în predicarea lui despre constanţa divină, fidelitatea lui Dumnezeu. El a declarat că „Dumnezeu nu ar uita şi nu ar abandona.”
97:7.9 Acest îndrăzneţ învăţător a proclamat că omul avea o relaţie apropiată cu Dumnezeu. „Eu creez pentru gloria mea pe fiecare dintre cei care se numesc cu numele meu, şi care proclamă slava mea. Sunt eu, da, eu, cel care şterge nelegiuirile lor, care au ţinut seama de mine, şi nu-mi voi aminti de păcatele lor.”[71][72][73][74]
97:7.10 Ascultaţi-l pe acest mare evreu demolând conceptul unui Dumnezeu naţional, pe când în glorie el proclamă divinitatea Tatălui universal despre care zice: „Cerurile sunt tronul meu, şi pământul este scăunelul pe care îmi ţin picioarele.” Şi Dumnezeul lui Isaia nu era mai puţin sfânt, just, maiestuos sau insondabil[75]. Conceptul unui Yahweh mânios, răzbunător şi gelos al beduinilor din deşert aproape că a dispărut. Un nou concept al lui Yahweh suprem şi universal a apărut în mintea muritorilor, pentru a nu mai fi niciodată pierdut din vedere de omenire. Realizarea justiţiei divine începuse distrugerea magiei primitive şi a fricii biologice. Omul este în sfârşit introdus într-un univers al legii şi al ordinii, şi este prezentat unui Dumnezeu universal care posedă atribute fiabile şi finale.
97:7.11 Iar acest predicator al unui Dumnezeu celest nu a încetat niciodată să proclame acest Dumnezeu al iubirii[76]. „Eu locuiesc în înaltul şi sfântul loc, şi, de asemenea, împreună cu cel al cărui spirit este pocăit şi umil.” Acest mare învăţător a mai adresat contemporanilor săi şi alte cuvinte de încurajare: „Şi Domnul te va călăuzi continuu şi îţi va satisface sufletul. Tu vei fi asemeni unei grădini irigate, asemeni unui izvor din care apa nu lipseşte. Dacă inamicul vine peste tine ca o inundaţie, spiritul Domnului va ridica un zid de apărare împotriva lui.” O dată mai mult, evanghelia lui Melchizedek, distrugătoarea fricii, şi religia Salemului, generând încrederea, a strălucit pentru binecuvântarea omenirii.
97:7.12 Clarvăzătorul şi curajosul Isaia l-a eclipsat cu eficacitate pe acel Yahweh naţionalist, prin portretizarea sa sublimă a maiestăţii şi a omnipotenţei universale a supremului Yahweh, Dumnezeul iubirii, suveranul universului şi Tatăl afectuos al întregii omeniri.[77][78]
97:7.13 De la aceste zile memorabile, conceptul superior de Dumnezeu în Occident a înglobat mereu justiţia universală, îndurarea divină şi dreptatea eternă. Într-un limbaj superb şi cu o graţie incomparabilă, acest mare învăţător l-a descris pe Creatorul atotputernic ca pe un Tată care iubeşte pe toată lumea.
97:7.14 Acest profet din vremea captivităţii a predicat compatrioţilor lui şi străinilor multor naţiuni care îl ascultau pe marginea fluviului în Babilon. Şi acest al doilea Isaia a contribuit mult la neutralizarea a numeroase concepţii false şi egoiste din punct de vedere rasial ale misiunii lui Mesia cel făgăduit, dar el nu a reuşit în întregime în eforturile sale. Dacă preoţii nu s-ar fi adunat să clădească un naţionalism rău conceput, învăţăturile celor doi Isaia ar fi pregătit calea pentru recunoaşterea şi pentru primirea lui Mesia cel aşteptat.
97:8.1 Obişnuinţa de a considera relatarea experienţelor evreilor ca fiind istoria sfântă, iar operaţiunile restului lumii ca fiind istoria profană este răspunzătoare pentru o mare parte a confuziei care există în mintea umană cu privire la interpretarea istoriei. Această dificultate se iveşte pentru că nu există nici o istorie laică a iudeilor. În cursul exilului în Babilon, preoţii au început să-şi pregătească noua poveste a raporturilor, presupuse miraculoase, ale lui Dumnezeu cu evreii - istoria sfântă a Israelului aşa cum este ea relatată în Vechiul Testament. După aceea, ei au distrus cu meticulozitate şi cu desăvârşire arhivele existente ale treburilor ebraice - cărţi cum ar fi „Faptele Regilor Israelului”, „Faptele Regilor lui Iuda”, precum şi diverse documente mai mult sau mai puţin exacte de istorie a evreilor.
97:8.2 Pentru a înţelege în ce măsură presiunea zdrobitoare şi constrângerea irezistibilă a istoriei laice îi teroriza pe iudeii captivi şi guvernaţi de străini, astfel încât ei au încercat să rescrie şi să refacă complet istoria lor, este bine să se treacă pe scurt în revistă darea de seamă a tulburătoarei lor experienţe naţionale. Trebuie amintit că iudeii nu au reuşit să elaboreze o filozofie de viaţă adecvată şi neteologică. Ei s-au luptat cu concepţia lor originară şi egipteană a răsplăţii divine pentru dreptate şi a pedepselor severe pentru păcat. Dramatica istorie a lui Iov a fost oarecum un protest contra acestei filozofii eronate. Pesimismul franc al Ecleziastului a fost o înţeleaptă reacţie pământeană contra acestor credinţe prea optimiste în Providenţă.[79]
97:8.3 Cinci sute de ani de suzeranitate a conducătorilor străini depăşeau însă măsura chiar şi pentru iudeii răbdători şi îndurători. Profeţii şi preoţii au început să strige: „Până când, Doamne, până când?” Când un iudeu onest cercetează Scripturile, confuzia din gândurile sale se agravează şi mai mult[80]. Un vechi vizionar făgăduise că Dumnezeu îşi va proteja şi îşi va dezrobi „Poporul ales”[81]. Amos formulase ameninţarea că Dumnezeu va abandona Israelul dacă acest popor nu îşi va restabili criteriile dreptăţii naţionale[82]. Scribul Deuteronomului descrisese Marea Alegere - dintre bine şi rău, dintre binecuvântare şi blestem[83]. Primul Isaia predicase un binefăcător rege-eliberator[84]. Ieremia proclamase o eră a spiritului dreptăţii interioare - alianţa scrisă pe tăbliţele inimii[85]. Al doilea Isaia vorbise de mântuirea prin sacrificiu şi prin răscumpărare[86]. Ezechiel proclamase izbăvirea prin serviciul devoţional, iar Ezra promisese prosperitatea prin adeziunea la lege[87][88]. Dar, cu toate acestea, iudeii se târau în sclavie, iar dezrobirea lor era amânată. Daniel a prezentat atunci drama „crizei” iminente - sfărâmarea marii statui şi stabilirea imediată a domniei dreptăţii, regatul mesianic[89].
97:8.4 Toate aceste false speranţe i-au adus pe evrei la un astfel de grad de decepţie şi de frustrare rasială, încât conducătorii lor au fost tulburaţi până la a nu mai recunoaşte şi a nu accepta misiunea şi slujirea unui Fiu divin al Paradisului atunci când el a venit curând spre ei sub înfăţişarea cărnii muritoare - încarnat în calitate de Fiu al Omului.
97:8.5 Toate religiile moderne au comis greşeli grave în încercarea de a interpreta în mod miraculos anumite epoci ale istoriei umane. Dacă este adevărat că Dumnezeu a întins de nenumărate ori o mână paternă intervenind providenţial în mersul treburilor umane, este fals a se considera dogmele teologice şi superstiţiile religioase ca fiind o sedimentare supranaturală care apare printr-o acţiune miraculoasă în mersul istoriei umane. Faptul că cei „Trei Preaînalţi guvernează în regatele oamenilor” n-a convertit istoria laică într-o istorie aşazisă sfântă[90].
97:8.6 Autorii Noului Testament şi scriitorii creştini ulteriori au complicat şi mai mult deformarea istoriei ebraice prin încercările lor bine intenţionate de a-i prezenta pe profeţii iudei ca transcendenţi. Istoria ebraică a fost astfel dezastruos exploatată de scriitorii atât iudei cât şi creştini. Istoria laică a evreilor a fost complet dogmatizată. Ea a fost convertită într-o ficţiune de istorie sfântă şi a devenit inextricabil legată de concepţiile morale şi de învăţăturile religioase ale naţiunilor aşa-zise creştine.
97:8.7 O scurtă expunere a punctelor proeminente ale istoriei ebraice va ilustra modul în care faptele conţinute în arhive au fost deformate în Babilon de către preoţii iudei, pe punctul de a transforma istoria laică cotidiană a poporului lor într-o istorie fictivă şi sfântă.
97:9.1 N-au existat niciodată doisprezece triburi de israeliţi - în Palestina s-au stabilit numai trei sau patru triburi. Naţiunea ebraică a luat formă ca urmare a uniunii aşa-zişilor israeliţi şi a canaaniţilor[91]. „Şi copiii Israelului au locuit printre canaaniţi. Ei le-au luat fiicele de soţii şi le-au dat fiice şi fii de canaaniţi.” Evreii nu i-au izgonit niciodată pe canaaniţii din Palestina, în ciuda cronicilor stabilite referitoare la această chestiune de către preoţii care au afirmat, fără ezitare, această expulzare[92].
97:9.2 Conştiinţa israeliană şi-a avut originea în ţara muntoasă a Efraimului; conştiinţa iudee ulterioară s-a născut în clanul meridional al lui Iuda. Iudeii (iudeii) au căutat întotdeauna să defăimeze şi să ponegrească istoria israeliţilor din nord (efraimiţii).
97:9.3 Pretenţioasa istorie a evreilor începe cu Saul, care grupa clanurile din nord pentru a rezista unui atac al amoniţilor contra oamenilor dintr-un trib asemănător - gileadiţii - în estul Iordanului[93]. Cu o armată puţin mai mare de trei mii de oameni, el a învins inamicul, iar această ispravă este ceea ce le-a determinat pe triburile colinelor să-l facă regele lor[94]. Când preoţii exilaţi au rescris această poveste, ei au ridicat la 330.000 numărul de soldaţi ai lui Saul şi au adăugat şi „Iuda” la lista triburilor care participaseră la bătălie[95].
97:9.4 Imediat după înfrângerea amoniţilor, Saul a devenit rege printr-o alegere populară făcută de trupele sale. Nici un preot ori profet nu a participat la aceasta. Însă preoţii au înscris mai târziu în cronici că Saul fusese încoronat rege de către profetul Samuel în conformitate cu ordinele divine[96]. Ei au acţionat astfel cu scopul de a stabili o „linie divină de descendenţă” pentru regalitatea iudaică a lui David.
97:9.5 Printre alterări istoriei iudee, cea mai mare îl priveşte pe David. După victoria lui Saul asupra amoniţilor (victorie pe care el o atribuie lui Yahweh), filistenii s-au alarmat şi au început să atace clanurile din nord. David şi Saul nu au putut niciodată să se înţeleagă. David, împreună cu şase sute de oameni, a încheiat o alianţă cu filistenii şi au urcat pe coastă până la Esdraelon[97]. În Gath, filistenii i-au ordonat lui David să părăsească câmpul de bătălie. Ei se temeau ca el să nu se alăture lui Saul[98][99]. David s-a retras; filistenii s-au retras şi l-au bătut pe Saul. Ei nu ar fi reuşit niciodată dacă David ar fi fost loial Israelului[100]. Oastea lui David era o adunătură poliglotă de nemulţumiţi, compusă în majoritate din neadaptaţi sociali şi din delicvenţi care fugeau de justiţie.
97:9.6 Înfrângerea tragică a lui Saul la Gilboa de către filisteni a depreciat mult statutul lui Yahweh printre zei în ochii canaaniţilor din vecinătate. În mod obişnuit, înfrângerea lui Saul ar fi fost atribuită unei apostazii faţă de Yahweh, dar de data aceasta, editorii iudei au atribuit-o erorilor de ritual[101]. Ei avuseseră nevoie de tradiţia lui Saul şi a lui Samuel ca fundal pentru domnia lui David.
97:9.7 David, cu mica sa oaste, şi-a stabilit cartierul general în Hebron, oraş care nu era ebraic[102]. Compatrioţii lui nu au întârziat să-l proclame rege al noului regat al lui Iuda. Iuda era în principal compus din elemente neebraice - keniţi, calebiţi, iebusiţi, precum şi alţi canaaniţi. Ei erau nomazi - pastori - deci partizani ai ideii ebraice despre proprietatea pământului. Ei erau ataşaţi de ideologiile clanurilor din deşert.
97:9.8 Diferenţa dintre istoria sfântă şi istoria profană este bine ilustrată prin cele două povestiri diferite referitoare la încoronarea lui David ca rege, aşa cum au fost găsite în Vechiul Testament. O parte a istoriei profane cu privire la felul în care partizanii imediaţi (oastea sa) l-au numit rege a fost lăsată, din inadvertenţă, în arhive de către preoţii care au pregătit ulterior lunga şi prozaica versiune a istoriei sfinte[103][104]. Aceasta descrie cum, prin călăuzire divină, profetul Samuel l-a ales pe David printre tovarăşii săi şi a procedat apoi oficial, prin ceremonii complicate şi solemne, la ungerea sa ca rege al evreilor şi apoi la proclamarea sa ca succesor al lui Saul.
97:9.9 Acesta este felul în care, de multe ori, după ce şi-au pregătit povestirile lor fictive ale intervenţiilor miraculoase ale lui Dumnezeu pe lângă Israel, preoţii au omis să distrugă complet ideile fundamentale clare şi pozitive deja incluse în anale.
97:9.10 David a căutat să creeze o situaţie politică căsătorindu-se mai întâi cu fiica lui Saul, apoi cu văduva lui Nabal, bogatul edomit, şi după aceea cu fiica lui Talmai, regele Gueshurului[105][106][107]. El a luat şase soţii dintre femeile lui Iebus, fără a o mai socoti şi pe Batşeba, soţia hititului[108].
97:9.11 Prin aceste metode şi cu aceste personaje a elaborat David ficţiunea unui regat divin al Iudei, care succeda la moştenirea şi la tradiţiile regatului din nord format de Israelul Efraimului, atunci pe cale de dispariţie. Tribul cosmopolit al lui David, al lui Iuda, se compunea mai mult din gentili decât din iudei; mai vârstnicii Efraimului, deşi oprimaţi, au coborât totuşi din munţii lor şi „l-au uns rege al Israelului”[109]. După o ameninţare militară, David a făcut un pact cu iebusiţii şi a instalat capitala regatului unit la Iebus (Ierusalem), care era un oraş bine fortificat la jumătatea drumului dintre Iuda şi Israel[110]. Filistenii au fost iritaţi de acest lucru şi nu au întârziat să-l atace pe David[111]. După o bătălie crâncenă, ei au fost învinşi, şi Yahweh a fost stabilit încă o dată ca „Domnul Dumnezeu al Oştilor”[112][113].
97:9.12 Dar trebuia cu orice preţ ca Yahweh să-şi împărtăşească o parte din gloria sa cu zeii canaaniţi, căci grosul armatei lui David nu era evreu. De aceea s-a văzut apărând în Scripturile voastre o indicaţie revelatoare căreia editorii iudei nu i-au acordat atenţie: „Yahweh a făcut o breşă în mijlocul inamicilor dinaintea mea. De aceea s-a pus acestui loc numele Baal Perasim[114].” Asta a avut loc pentru că optzeci la sută dintre soldaţii lui erau baaliţi.
97:9.13 David a explicat înfrângerea lui Saul la Gilboa remarcând că Saul atacase un oraş canaanit, Gibeon, a cărui populaţie avea un tratat de pace cu efraimiţii[115]. De aceea îl abandonase Dumnezeu. În acelaşi timp cu Saul, David apărase oraşul canaanit al Keilahului contra filistenilor, apoi a ales drept capitală un oraş canaanit[116]. Fidel politicii sale de compromis cu canaaniţii, David le-a predat gibeoniţilor pe şapte dintre urmaşii lui Saul pentru a fi spânzuraţi[117].
97:9.14 După înfrângerea filistinilor, David a luat în posesie „arcul lui Yahweh”, l-a adus la Ierusalem, şi a făcut oficial cultul lui Yahweh în regatul său[118]. El a impus apoi un greu tribut popoarelor din apropiere - edomiţii, moabiţii, ammoniţii şi sirienii[119].
97:9.15 Organizarea politică coruptă a partidului lui David a început să ia personal în posesie pământurile din nord, violând moravurile ebraice, şi apoi a pus curând stăpânire pe taxele impuse caravanelor percepute anterior de filistini. Au urmat apoi o serie de atrocităţi care au culminat cu moartea lui Urie[120]. Toate apelurile judiciare erau judecate în Ierusalem; „cei vechi” nu mai puteau să împartă ei dreptatea. Nu este de mirare că s-a dezlănţuit revolta. Astăzi, Absalon ar fi calificat drept demagog; mama sa era o canaanită[121]. Exista o jumătate de duzină de pretendenţi la tron în afară de Solomon, fiul lui Batşeba.
97:9.16 După moartea lui David, Solomon a cenzurat organizaţia politică de orice influenţă nordică, dar nu a abandonat nimic din tirania şi din taxele regimului tatălui său[122]. Solomon a ruinat naţiunea cu fastul curţii sale, precum şi prin programul său complicat de construcţii, care cuprindea casa Libanului, palatul fiului faraonului, templul lui Yahweh, palatul regelui şi restaurarea zidurilor a numeroase cetăţi[123]. Solomon a creat o vastă flotă ebraică, care funcţiona cu marinari sirieni şi care făcea comerţ cu lumea întreagă[124]. Existau aproape o mie de femei în haremul său[125].
97:9.17 În această epocă, templul lui Yahweh din Silo a fost discreditat, şi tot cultul naţiunii a fost concentrat în Iebus, în fastuoasa capelă regală. Regatul din nord s-a întors mai mult către adorarea lui Elohim. El beneficia de favoarea faraonilor care au aservit ulterior Iuda, supunând regatul din sud unui tribut[126].
97:9.18 Au existat suişuri şi coborâşuri - războaie între Israel şi Iuda. După patru ani de război civil şi trei dinastii, Israelul a căzut pe mâna despoţilor orăşeni care au început să facă comerţ cu pământuri[127]. Chiar şi regele Omri a încercat să dobândească domeniul Shemerului.
97:9.19 Dar sfârşitul s-a apropiat rapid atunci când Salmansar III s-a decis să controleze coasta mediteraneeană. Achab, regele Efraimului, a adunat alte zece grupuri şi a rezistat la Karkar; bătălia a rămas indecisă. Înaintarea asirianului a fost oprită, dar aliaţii au fost decimaţi. Această mare bătălie nu este nici măcar menţionată în Vechiul Testament[128].[129]
97:9.20 Au apărut noi dificultăţi atunci când regele Achab a încercat să cumpere pământuri de la Naboth[130]. Soţia lui feniciană a imitat semnătura lui Achab pe documentele care ordonau confiscarea pământului lui Naboth acuzat că ar fi rostit o blasfemie la adresa numelor „ lui Elohim şi al regelui”. Naboth şi fiii săi au fost rapid executaţi. Energicul Ilie a apărut pe scenă acuzândul pa Achab de moartea lui Naboth. Astfel că Ilie, unul dintre cei mai mari profeţi, şi-a început învăţătura ca apărător al vechilor moravuri referitoare la pământuri, în opoziţie cu comportamentul vânzătorilor de pământuri din Baalim şi cu tentativa oraşelor de a domina ţara. Dar reforma nu a reuşit până când marele proprietar de terenuri, Iehu, nu şi-a alăturat forţele celor ale micului rege nomad Ionadab pentru a-i distruge pe profeţii (agenţii imobiliari) ai Baalului în Samaria.
97:9.21 O reînvigorare a vieţii a apărut atunci când Ioas şi fiul său Ieroboam au scăpat Israelul de duşmanii săi. Însă, în această epocă, Samaria era guvernată de o feudalitate a tâlharilor ale cărei jafuri rivalizau cu acelea ale vechii dinastii a lui David. Statul şi Biserica aveau o strânsă cooperare[131]. Tentativele lor de a suprima libertatea cuvântului i-au determinat pe Ilie, pe Amos şi pe Osea să scrie în secret, şi acesta a fost adevăratul început al Bibliilor iudee şi creştine[132][133].[134]
97:9.22 Însă regatul din nord nu a fost şters din istorie înainte de momentul în care regele Israelului a conspirat cu regele Egiptului şi a refuzat să continue să plătească tribut Asiriei[135]. Atunci a început un asediu de trei ani, urmat de dispersarea totală a regatului din nord. Aşa a dispărut Efraim (Israelul)[136]. Iuda - iudeii, „restul Israelului” - începuse să concentreze pământurile în mâinile unui număr mic, „acumulând casă după casă şi câmpie după câmpie”, după cum zicea Isaia. A existat curând, în Ierusalem, un templu al Baalului alături de templul lui Yahweh[137]. Această domnie a terorii s-a terminat printr-o revoltă monoteistă condusă de foarte tânărul rege Ioas care a dus apoi o cruciadă timp de treizeci şi cinci de ani în favoarea lui Yahweh[138].
97:9.23 Amatsia, regele următor, a avut dificultăţi cu contribuabilii edomiţi în revoltă şi cu vecinii lor[139]. După o victorie strălucită, el s-a apucat să-i atace pe vecinii săi din nord şi a suferit o înfrângere tot atât de răsunătoare. Apoi, oamenii de la sate s-au revoltat; ei l-au asasinat pe rege şi l-au pus pe tron pe fiul său de şaisprezece ani, Azaria, numit Uzza de către Isaia. După Uzza, lucrurile au mers din rău în mai rău, iar Iuda a trăit timp de o sută de ani plătind tribut regilor Asiriei. Primul Isaia le-a zis că Ierusalemul, fiind oraşul lui Yahweh, nu va cădea niciodată, dar Ieremia nu a ezitat să-i proclame căderea.
97:9.24 Adevărata ruină suferită de Iuda a fost adusă de o bandă de bogaţi politicieni corupţi, sub guvernarea regelui-copil Manase[140]. Economia schimbătoare a favorizat reîntoarcerea la adorarea lui Baal, ale cărui operaţiuni private privitoare la pământuri erau contrare ideologiei lui Yahweh. Căderea Asiriei şi ascensiunea Egiptului au adus, pentru o vreme, eliberarea Iudei, iar oamenii de la ţară au reluat puterea. Sub Iosias, ei au distrus banda de politicieni corupţi a Ierusalemului.
97:9.25 Dar această eră a luat sfârşit tragic atunci când Iosias a pretins să iasă pentru a intercepta puternica armată a lui Necho care urca coasta venind din Egipt pentru a ajuta Asiria contra Babilonului[141]. Iosias a fost măturat, iar Iuda a trebuit să plătească tribut Egiptului. Partidul politic al lui Baal a revenit la putere în Ierusalem, şi atunci s-a întâmplat să înceapă veritabila sclavie egipteană. A urmat apoi o perioadă în decursul căreia politicienii lui Baal au controlat atât tribunalele cât şi preoţimea[142][143]. Cultul lui Baal era un sistem economic şi social privind drepturile de proprietate precum şi fertilitatea solului. Atunci când Nabucodonosor l-a răsturnat pe Necho, Iuda a căzut sub suzeranitatea Babilonului şi a primit zece ani de graţie, dar nu a întârziat să se revolte. Nabucodonosor a pornit împotriva lor, iudeii au inaugurat atunci nişte reforme sociale, cum ar fi dezrobirea sclavilor, pentru a-l influenţa pe Yahweh. Oastea babiloniană s-a retras temporar, iar evreii s-au bucurat de ceea ce le dăduse virtutea magică a reformei lor. În timpul acestei perioade le-a anunţat Ieremia soarta fatală care îi aştepta, şi curând Nabucodonosor a revenit.
97:9.26 Astfel încât, sfârşitul Iudei a survenit brusc. Oraşul a fost distrus, iar oamenii aduşi în Babilon[144]. Lupta Yahweh-Baal s-a terminat în captivitate, iar şocul captivităţii a adus restul Israelului la monoteism.
97:9.27 În Babilon, iudeii au ajuns la concluzia că nu puteau subzista în Palestina ca mic grup avându-şi propriile obiceiuri economice şi sociale, şi că, dacă ideologiile lor trebuiau să prevaleze, ei ar trebui să-i convertească pe gentili. Astfel a luat naştere noul lor concept al destinului - ideea că iudeii trebuiau să devină slujitorii aleşi ai lui Yahweh. Religia iudee a Vechiului Testament a evoluat realmente în Babilon în cursul captivităţii.
97:9.28 Doctrina nemuririi a luat formă tot în Babilon. Iudeii crezuseră că ideea de viaţă viitoare abătea atenţia de la evanghelia lor a justiţiei sociale. Acum, pentru prima dată, teologia a înlocuit sociologia şi economia. Religia s-a conturat ca sistem de gândire umană şi de conduită tot mai separată de politică, de sociologie şi de economie.
97:9.29 Şi astfel că adevărul cu privire la poporul iudeu revelează că multe evenimente, considerate ca aparţinând istoriei sfinte, nu prea reprezintă mai mult decât o cronică a istoriei profane obişnuite. Iudaismul a fost terenul pe care a crescut creştinismul, dar iudeii nu au fost un popor miraculos.
97:10.1 Conducătorii lor îi învăţaseră pe israeliţi că ei erau un popor ales, nu din cauza unei îngăduinţe speciale şi a unui monopol al favorii divine, ci din cauza misiunii lor particulare de a aduce tuturor naţiunilor adevărul unui Dumnezeu unic şi suprem[145]. Ei le promiseseră iudeilor că, dacă împlineau acest destin, ei vor deveni conducătorii spirituali ai tuturor popoarelor, şi că Mesia cel aşteptat va domni peste ei şi peste lumea întreagă ca Prinţ al Păcii.
97:10.2 Când iudeii au fost eliberaţi de perşi, ei nu au revenit în Palestina decât pentru a recădea în robia propriilor lor preoţi, cu codul lor de legi, de sacrificii şi de ritualuri. Aşa cum clanurile evreieşti au respins minunata poveste a lui Dumnezeu prezentată în discursul de adio al lui Moise în favoarea riturilor de sacrificiu şi de penitenţă, tot astfel rămăşiţele naţiunii ebraice au respins magnificul concept al celui de-al doilea Isaia în favoarea legilor, a regulilor şi a riturilor preoţimii lor în dezvoltare[146].
97:10.3 Egotismul naţional, falsa încredere într-un Mesia promis şi greşit înţeles, precum şi servitutea şi tirania crescânde ale preoţimii, au redus definitiv la tăcere vocile conducătorilor spirituali (cu excepţia lui Daniel, a lui Ezechiel, a lui Agge şi a lui Malachi). De la această epocă până la aceea a lui Ioan Botezătorul, tot Israelul a suferit un regres spiritual constant. Cu toate acestea, iudeii nu au pierdut niciodată conceptul Tatălui Universal; chiar şi până în secolul al douăzecilea după Crist, ei au menţinut această concepţie despre Deitate.
97:10.4 De la Moise până la Ioan Botezătorul se întinde o linie neîntreruptă de învăţători fideli care au transmis, din generaţie în generaţie, torţa luminii monoteiste, în timp ce ei îi mustrau fără încetare pe conducătorii fără scrupule, denunţându-i pe preoţii care făceau comerţ şi îndemnând mereu populaţiile să se ralieze adorării supremului Yahweh, Domnul Dumnezeu al Israelului.
97:10.5 Ca naţiune, iudeii au sfârşit prin a-şi pierde identitatea politică, însă religia ebraică a credinţei sincere într-un Dumnezeu unic şi universal a continuat să trăiască în inima exilaţilor disperaţi[147]. Această religie a supravieţuit pentru că a funcţionat eficient pentru conservarea celor mai înalte valori ale partizanilor ei. Religia iudaică a reuşit foarte bine să păstreze idealurile unui popor, dar nu şi să întreţină progresul şi să încurajeze descoperirea filozofică creativă în domeniile adevărului. Religia iudaică avea multe defecte - ea era deficientă în filozofie şi aproape lipsită de calităţi estetice - dar ea a conservat valorile morale, şi de aceea a şi subzistat. Comparat cu alte concepte ale Deităţii, supremul Yahweh era foarte clar, viu, personal şi moral.
97:10.6 Iudeii iubeau justiţia, înţelepciunea, adevărul şi dreptatea cum puţine popoare au făcut-o, dar ei au contribuit mai puţin decât toate celelalte popoare la înţelegerea intelectuală şi spirituală a acestor calităţi divine. Cu toate că teologia ebraică refuzase să se lărgească, ea a jucat un rol important în dezvoltarea a două alte religii mondiale, creştinismul şi mahomedanismul.
97:10.7 Religia iudaică a persistat şi datorită instituţiilor ei. Îi este greu unei religii să supravieţuiască ca practică personală a unor indivizi izolaţi. Conducătorii religioşi au comis mereu următoarea eroare: observând relele religiei instituţionale, ei au căutat să distrugă tehnica de funcţionare colectivă. În loc să distrugă orice ritual, ar face mai bine să îl reformeze. Sub acest raport, Ezechiel a fost mai înţelept decât contemporanii lui[148][149]. El s-a alăturat lor pentru a insista pe responsabilitatea morală personală, însă s-a apucat şi să stabilească practicarea şi respectarea fidelă a unui ritual superior şi purificat.
97:10.8 Iar astfel, învăţătorii succesivi ai Israelului au efectuat în evoluţia religioasă cea mai mare realizare care a avut loc pe Urantia: transformarea treptată, dar continuă, a conceptului barbar al sălbaticului demon Yahweh, gelosul şi crudul zeu-spirit al clocotitorului vulcan al muntelui Sinai, într-un concept ulterior, exaltat şi celest, al unui Yahweh suprem, creator al tuturor lucrurilor şi părinte iubitor şi îndurător al întregii omenirii. Acest concept ebraic despre Dumnezeu a fost evocarea umană cea mai elevată a Tatălui universal până în momentul în care a fost şi mai mult lărgit şi amplificat cu rafinament de învăţăturile personale şi de exemplul de viaţă al Fiului său, Mihail din Nebadon.
97:10.9 [Prezentat de un Melchizedek al Nebadonului]
| Capitolul 96. Yahweh — Dumnezeul evreilor |
Index
Varianta multipla |
Capitolul 98. Învăţăturile lui Melchizedek în Occident |